Prima zi din ultimul an de gradinita

Prima zi ar fi trebuit sa fie luni, 31 august, dar conducerea gradinitei ne-a cerut ca, la intoarcerea din vacanta, sa o tinem pe Nazdravana doua saptamani acasa, desi veneam dintr-o tara aflata pe lista verde si deci izolarea nu era nici obligatorie, nici necesara. Doar ca sa fim siguri! Le-am inteles punctul de vedere, asa ca ne-am conformat. Prin urmare, Galusca Nazdravana a inceput abia ieri noul an de gradinita, al doilea din viata ei si totodata ultimul, fiindca la anul va merge deja la scoala, la Junior Infants.

De data asta, emotiile subsemnatei nu au mai fost la fel de mari ca in septembrie trecut, fiindca acum stiam cat de cat la ce sa ma astept, dar tot au existat, in special din cauza faptului ca anul asta am trecut la program full time si nu eram sigura cum se va adapta Nazdravana. In teorie, poate sta acolo zilnic de luni pana vineri, de la ora 8 dimineata pana la 6 seara, cat e deschisa gradinita. In practica, o duc la 9 si o iau in jur de 17:30. Indiferent cat sta, pretul saptamanal e oricum același, adică un pic peste suta de euro. Ar fi fost dublu, dar Nazdravana a implinit vârsta la care beneficiază de schema ECCE, adică 3 ore pe zi plătite de guvernul irlandez. Da, toate sunt scumpe în Tara de Smarald!

Ieri dimineata a strambat un pic din nas ca nu vrea la „nesesi”, ci „sleep”. Cred și eu, cine s-a încăpățânat să stea trează până la miezul nopții? Apoi s-a răzgândit, mai bine la „shopping” ca să-și ia un ou de ciocolată. 😀  Inutil să mai adaug că într-un final tot la grădiniță am ajuns, moment în care i s-a luminat brusc fața și zâmbetul i s-a lărgit de la o ureche la cealaltă. Mi-a zis bye-bye și asta a fost! Dacă aș spune că nu am răsuflat ușurată, aș minți. Dacă aș spune că nu m-am și întristat puțin, iar as minți. Crește puiul meu, încet-încet se desprinde de mine. În curând nu mă va lăsa să o pup în fața colegilor fiindcă o fac de rușine, apoi îmi va striga furioasă că nu o înțeleg și nu știu nimic, iar într-un viitor mult mai apropiat decât cred sau vreau, îmi va spune că nu are nevoie de mine. Și atunci o să mă întreb, la fel ca ieri, când a crescut și s-a făcut atât de mare, unde s-a scurs tot timpul ăsta? Parcă acum o oră era cât o sticlă de cola, de nici nu-i simțeam greutatea în timp ce dormea răsfirata pe pieptul meu.

Când să o iau de la grădiniță, ea deja mă văzuse pe geam și încerca să descuie ușa, în timp ce striga entuziasmata „mami, maaami, maaaaaami”. În momentul în care mi-a sărit în brațe, a bufnit-o plânsul. Anul trecut m-ar fi încercat un teribil sentiment de vinovăție, dar acum știu că bratele mele ii oferă de fapt un loc atât de cald și sigur, încât își permite să descarce toată tensiunea și stresul acumulate pe parcursul zilei. Înțeleg ca îi e greu și ei. E într-adevăr o experienta necesara și cu beneficii de necontestat, atat pentru ea, cat și pentru mine, dar asta nu o transformă automat în ceva ușor. Și nici n-a terminat bine cu plânsul, că a început vorbăria. Mi-a arătat cum au dansat pe nu știu ce cântecel și că a făcut bubu la un deget, deci să-i pun neapărat plasture când ajungem, m-a înștiințat că nu a dormit și nici mâncat, că vrea acasă și că-i e dor de taică-su.

Vorbește din ce în ce mai bine, ca mult a vorbit întotdeauna, chiar dacă nu o înțelegea nimeni, leagă cuvinte în fraze din ce în ce mai lungi și turuie până te zăpăcește de cap… Si mult după. 😂 Ieri a zis pentru prima data „smelly” și azi „spicy”, referindu-se la mâncarea de la grădinița. Asta pe lângă „yucky”, deci clar nu a vrut sa manance nimic. Lucru la care ma așteptam, fiindca e foarte pretențioasă, iar de ceva vreme a intrat într-o fază în care nu vrea decât paste, pizza și „cane and tatu” (carne cu piure). Și bineînțeles „șochet”, adică ciocolată, dar de-asta nu primește ea atât de multă și de des pe cât cere.

Când am ajuns acasă, a mâncat și a picat ruptă de oboseală. Ba azi a adormit încă de pe drum, în cărucior. Ceea ce m-a făcut să mă întreb ce Doamne iartă-mă de activități fac educatoarele de-i obosesc în halul ăsta? Nu că m-aș plânge, să ne-ntelegem! 😂 De fapt, îmi pun toate speranțele în programul ăsta full time. Poate reușim sa ajungem la o rutina, cu trezit și culcat la aceleași ore în fiecare zi, cu nopți dormite cu adevărat, fără pavor nocturn și treziri la 3-4 ore, și cât mai puțin timp petrecut în fața ecranelor. Nu știu dacă cer prea multe sau dacă-mi fac speranțe deșarte, vom vedea pe parcurs cum evoluează lucrurile. Oricum, speranța moare ultima, nu-i așa?

CITATUL ZILEI:

„In fiecare zi a vietii noastre, facem depozite in bancile de memorie ale copiilor nostri.”

Charles R. Swindoll

Treci mai departe!

Odată, un înțelept a spus o glumă unor oameni de care era înconjurat. Toți au rîs tare. După cîteva momente, a zis din nou aceeași glumă, dar de data asta au rîs mai puțini decît prima oară. Înțeleptul a zis gluma din nou și din nou, pînă cînd absolut nimeni din audiență nu a mai rîs. Atunci a zîmbit și a spus:
– Dacă nu puteți rîde de aceeași poantă iar și iar, atunci de ce plîngeți din cauza aceluiași lucru iar și iar? Învățați să treceți mai departe.

Text gasit pe Facebook.

Parabola coconului de molie

Un om a gasit un cocon de molie imperiala si l-a luat acasa pentru a vedea momentul in care molia iese din cocon.

In ziua in care a aparut prima deschizatura, s-a asezat langa ea si a privit ore in sir cum se lupta molia sa iasa prin mica deschizatura. Dar molia parea blocata si ca nu mai facea niciun progres. Parea ca facuse tot ce i-a stat in puteri si mai departe nu mai putea merge. Omul, in bunatatea lui, a decis sa ajute molia, asa ca a luat o foarfeca si a decupat restul de cocon. Molia a putut iesi, astfel, cu usurinta. Insa corpul sau era mic si umflat, iar aripile chircite si nedezvoltate.

Omul a continuat sa priveasca molia asteptandu-se ca la un moment dat, aceasta sa isi deschida larg aripile si sa zboare. Dar acest lucru nu s-a intamplat! De fapt, micuta molie si-a petrecut tot restul vietii tarandu-se cu un corp mic si umflat si cu aripile nedezvoltate. Nu a putut sa-si ia niciodata zborul.

Omul, in bunatatea si in graba lui, nu a inteles ca lupta pe care o ducea molia pentru a iesi prin mica deschizatura era una necesara si avea rolul de a impinge lichide din corp inspre aripi, pentru ca acestea sa poata fi pregatite pentru zbor atunci cand aceasta reusea, in cele din urma, sa se elibereze din cocon. Libertatea si zborul veneau doar dupa ce aceasta zbatere avea loc. Scutind molia de aceasta lupta, omul a privat-o, de fapt, de sanatate.

Uneori avem nevoie sa intampinam greutati in viata. Ele ne ajuta sa crestem si sa devenim puternici. Daca ar fi sa trecem prin viata fara sa intampinam obstacole, am fi ologi si nu am ajunge atat de puternici pe cat am putea sa devenim.

Profita de fiecare oportunitate in viata, nu regreta nimic si nu uita ca orice lupta are rolul de a te intari!

Text gasit pe Facebook.

Sa fiu dascal…

Ce bun ai fost cu mine, Doamne,
Lasându-mă copil mereu,
Să pot veni atâtea toamne
La școală ,făr să-mi fie greu…

Să simt mereu doar bucuria
De-a mă juca, de a cânta,
Cu ei să-mpart copilăria,
Poveștile și viața mea…

Ce bun ai fost Doamne cu mine,
Când să fiu dascăl mi-ai menit!
N-ai fi putut s-alegi mai bine!
Nu știu de mi s-a cuvenit…

Mi-ai dat pe mână lutul bun
Din el să modelez iubire,
Să văd cum cresc din mugur pur,
Oameni, ce vieții dau cinstire!

Cât ai fost Doamne, tu, de bun,
Că m-ai trimis printre copii,
Din râsul lor puteri s-adun,
Din plâns să fac mici simfonii.

Cu ei să cad, să mă ridic,
Să-nvăț din nou să înalț zmeie,
Să las realul pentru ludic,
Să fiu copil și nu femeie!

Mi-ai dăruit ce alții n-au:
Copii, care să mă iubească,
Și cărora să pot să dau,
Din suflet, vorbă părintească!

TU, dascăle, ești fericit,
Că ești părinte pentru semeni,
Doar ție ți-a fost hărăzit,
Cu Prometeu să te asemeni!

Ce bun ai fost cu mine, Doamne,
Lasându-mă copil mereu,
Să pot veni atâtea toamne
La școală, făr să-mi fie greu…

Poezie gasita pe Facebook.

Ultima zi din primul an de gradinita – ganduri si concluzii la final

Ultima zi din primul an de gradinita ar fi trebuit sa fie ieri, dar storm Ellen ne-a dat peste cap toata ziua. Da, furtuna in august! In mod normal, sezonul furtunilor incepe prin septembrie, dar 2020, turbatul asta de an, continua sa faca ravagii, in stilul caracteristic! Nimic nu ma mai mira! La ce vant batea, riscam sa ne ia pe sus si pe mine, si pe Galusca, cu tot cu carucior, asa ca am ramas acasa si am luat la rand toate jucariile cu care nu ne mai jucasem de multa vreme, iar dupa-masa, subsemnata a reusit chiar sa faca o serie de fotografii (creativitatea mea e la cote maxime in ultimul timp si Galusca a fost foarte generoasa, nestricandu-mi cadrele cum face de obicei). La ora asta inca ploua cu galeata, iar eu, in loc sa fac bagajele pentru vacanta, fiindca la 5 dimineata plecam spre aeroport, ma lupt cu Adobe Premiere Pro care nu vrea sa-mi salveze un videoclip si se blocheaza intruna! Da, prioritati! 😀

Despre acest prim an de gradinita din viata Galustei si a noastra ce as putea spune? Ca a fost greu, doldora de boli si vizite la medicul de familie, farmacie si chiar Urgente, plin de incertitudini si instabilitate, teama, frustrari, nervi, stres, oboseala, confuzie, dar si speranta, bucurie, recunostinta, crestere. Si in ciuda acestei lungi insiruiri de epitete unul mai dragut ca celalalt, tot nu cred ca am reusit sa-i fac o descriere adecvata, care sa reflecte intocmai roller-coasterul emotional prin care am trecut din septembrie 2019 pana ieri (sau ma rog, miercuri, cand Galusca a fost pentru ultima data la gradinita ori „nesesi”, cum ii spune ea). Despre cum ne-am pregatit, ce emotii am avut si ce amintiri mi-a starnit startul acestei noi etape am scris anul trecut aici.

Am inscris-o la gradinita cea mai apropiata de casa, fiindca nu avem inca masina si chiar de-am avea, subsemnata nu conduce. Oricum e un drum de doar 15-20 de minute pe jos, depinde cat de repede ma misc, iar in zilele racoroase, cu ploaie si vant, credeti-ma pe cuvant, sunt a naibii de rapida! Cand ne-a lovit cate o furtuna (adica din septembrie pana prin aprilie), nici nu m-am obosit sa ies din casa, chiar nu avea rost sa fac pe Ana lui Manole si sa ma lupt cu stihiile naturii. Am inscris-o pe data de 13 august, aceasta fiind si ziua in care am aterizasem pe Insula de Smarald, cu 3 ani in urma. Pentru unii e doar o coincidenta, dar eu nu cred in asa ceva, sunt ferm convinsa ca nimic nu e intamplator si toate sunt interconectate. Daca am fi locuit in Dublin, cu siguranta nu am fi avut nicio sansa de a gasi un loc liber cu doua saptamani inainte de inceperea anului scolar, sunt atatia care au copiii pe liste de asteptare de luni intregi, chiar un an, si nu prea au ce face in privinta asta! As vrea sa spun ca noi am fost norocosi, dar de fapt asta e avantajul locuitului intr-un oras mic (capitala de comitat, intr-adevar, dar tot un oras mic ramane, incomparabil cu Dublinul).

Am ales programul cel mai scurt – 3 ore, de la 9 la 12, lunea, miercurea si vinerea – cu gandul ca dupa ce se acomodeaza Nazdravana, sa trecem la program lung. Dar asta nu s-a mai intamplat, vezi Corona, pandemie, izolare, stim cu toti despre ce vorbesc, pe de-o parte, iar pe de-alta, m-a deranjat foarte tare o scena pe care am surprins-o intr-o zi, cand venisem sa o iau pe cea mica de la gradinita. In timp ce asteptam, alaturi de o alta familie, usa fiind deschisa si una din educatoare exact in prag, o vad pe directoare, Niamh pe numele ei, o tipa care nu mi-a transmis energie buna din ziua in care am intalnit-o, tragand-o nervoasa pe Nazdravana de brat si tarand-o pana in hol, unde pregateau copiii de plecare, in timp ce asta mica a mea plangea si urla ca din gura de sarpe. Toata treaba nu a durat mult, doua-trei secunde doar, dar imaginea aia a fost de-ajuns sa ma cuprinda un uragan de stupoare si confuzie care sa-mi inmoaie brusc genunchii si sa ma paralizeze pe loc. Parca eram un soricel muscat de-o vipera, eu care de obicei ma aprind ca focul de paie si imediat sar la cearta, atunci am ramas pe loc, muta, fara sa fiu in stare sa deschid gura si sa o sapunesc bine pe respectiva, asa cum merita.

Mi-a luat mult timp sa realizez ce-mi vazusera ochii, mi-am pus tot felul de intrebari, am analizat, intors si rasucit scena pe toate partile, pana mi s-a facut greata si am avut cosmaruri noaptea, mi-am pus sub semnul indoielii ratiunea si sentimentele, precum si calitatea de mama, m-am intrebat daca nu cumva exagerez eu si chiar i-am gasit scuze respectivei, m-am certat singura si m-am simtit vinovata ca nu am avut reactie. Inutil sa adaug ca de-atunci, Nazdravana ne-a anuntat ca nu mai vrea sa mearga la gradinita, iar noi am hotarat ca nu o mai ducem si ca din toamna o sa gasim alt loc.

Asta a fost picatura care a umplut paharul, fiindca de la bun inceput ne-am lovit de o lipsa crasa de comunicare. In secolul XXI, era tehnologiei, cand pe langa banalul apel telefonic, avem si o caruta de aplicatii menite sa inlesneasca transmiterea informatiilor, tu nu esti in stare sa ma anunti ca in data cutare gradinita e inchisa, ca sa nu ma mai deplasez inutil pana acolo.

A mai fost si faptul ca ni s-a cerut sa platim saptamanal, vinerea, in bani cash. Pentru cei interesati ce preturi se practica pe aici, am dat 63 euro pe saptamana, 9 ore in total, indiferent daca cea mica a fost prezenta ori a lipsit. Și dacă stau sa calculez, cred ca mai mult a stat acasă decât la grădinița, fiindca sub pretextul construirii imunității, a luat de acolo toate bolile care se pasează în colectivitate ca o minge mult dorita. Apoi, generoasa din fire, ni le-a dat și noua, oamenilor mari din casa. Prima care prelua leapșa a fost întotdeauna subsemnata, bineinteles, ca doar cu mine a stat mereu nas în nas, lipita ca un scai în blana oii. Mai pe scurt, am dat o groaza de bani pe… nimic. Și în casă, si cu banii luați. Adevărată afacere, nu gluma!

Neavand un bancomat in apropiere si nici masina, am avut o grija in plus, care ma stresa mai mult decat as fi crezut posibil. Cand am intrebat de cont bancar, ni s-a spus ca nu exista, ceea ce ni s-a parut cel putin bizar. Avea sa se clarifice si chestiunea asta pe 29 iunie, cand in Irlanda s-au redeschis gradinitele si am fost sunata de cealalta directoare, cu care nu interactionasem niciodata si deci nici macar nu stiam cum arata, sa ma intrebe daca Nazdravana se reintoarce si orice nelamurire am, sa o sun pe ea, si numai pe ea. Alta treaba care ni s-a parut bizara. Si cum eu sunt Mama Omida, atunci am stiut sigur ca ceva se intamplase.

La inceputul lui martie, ca sa nu mai stau cu banii in plic saptamanal, am platit pentru toata luna, iar in 12 martie, am intrat in izolare si totul s-a inchis. Practic am ramas cu doua saptamani platite in avans. Doar ca la sfarsitul lui iunie, la redeschidere, m-am trezit cu o noua directoare in locul lui Niamh, mult mai simpatica si cu un vibe mai bun, care ma anunta ca nu mai platisem gradinita din ianuarie si deci le datoram vreo cateva sute de euro bune. Mi-a cazut fata! O fotografie in momentul ala ar fi fost de nepretuit, numai buna de facut meme-uri! Iar cand m-a intrebat si cui i-am dat banii in tot acest timp, deodata mi s-a ridicat un val de pe ochi, toate s-au legat in mintea mea si am vazut clar totul: de ce nu o interesa pe Niamh sa aiba o buna relatie cu parintii, de ce nu o durea de copii, de ce ne-a spus ca nu exista cont bancar si trebuie platit cash, de ce nu mai lucreaza acolo! Singura ei grija a fost sa adune banii si sa fuga cu ei! Si cu siguranta ca planuia asta de mult timp!

Acum, cand scriu toate aceste patanii, imi par chiar amuzante, ba pe alocuri de necrezut. Pentru ca da, adevarul e ca nu m-as fi asteptat sa patim asa ceva aici! In Romania poate, dar nu aici! Asta ca vedeti ca nicaieri nu e perfect, ca oameni de rahat sunt peste tot, ca nici in Irlanda nu umbla cainii cu covrigi in coada! Mama spune mereu ca omul sfințește locul; câtă dreptate are! Dar cum totul e bine când se termina cu bine, având în vedere schimbarea managementului și mai ales faptul ca toată vara Nazdravana a plecat de la grădinița cu zâmbetul pe buze, instiintandu-ma ca „it was so much fun” si ca „Eva happy!”, am înscris-o si pentru anul următor.

CITATUL ZILEI:

„Copiii sunt ca cimentul proaspăt. Orice cade pe ei îi marchează.”

Dr. Haim Ginott

Nici o picătură de sânge

Un om de știință din Phoenix, Arizona, a vrut să testeze o teorie. Avea nevoie de un voluntar care nu avea nimic de pierdut. În cele din urmă l-a găsit, a fost un condamnat la moarte, care urma să fie executat în scaunul electric, în penitenciarul St. Louis din statul Missouri.

Omul de știință a propus condamnatului următoarele: să participe la un experiment științific care a constat în efectuarea unei mici înțepături, cu scopul ca sângele său să se scurgă încet până la ultima picătură. El a explicat că are șanse minime să supraviețuiască, dar oricum, moartea lui ar fi fără suferință sau durere; nici nu ar fi observat.

Omul condamnat a acceptat, pentru că a muri în acest fel era mai bine decât să moară în scaunul electric. L-au pus pe o targă și i-au legat corpul astfel încât să nu se poată mișca. Apoi au făcut o mică tăietură pe încheietura mâinii și au pus sub mâna acestuia un mic borcan de aluminiu.

Tăietura era superficială, doar până la primele straturi de piele, dar era suficientă pentru ca el să creadă că i-au tăiat efectiv venele. Sub pat, a fost plasată o sticlă de ser cu o mică supapă care a reglat trecerea lichidului, sub formă de picături în borcanul de sub mâna acestuia. Condamnatul, putea auzi picurarea și număra fiecare picătură din ceea ce credea că este sângele lui.

Omul de știință, fără ca cel condamnat să-l vadă, închidea supapa, astfel încât picurarea să scadă treptat, cu intenția ca acesta să creadă că sângele lui se termină.

Odată cu trecerea minutelor, chipul acestuia își pierdea culoarea, ritmul cardiac i-a crescut și la făcut să-și piardă aerul din plămâni. Când disperarea a ajuns la punctul maxim, omul de știință a închis complet supapa și apoi condamnatul a suferit un atac de cord și a murit.

Omul de știință a reușit să demonstreze că mintea umană respectă cu strictețe tot ceea ce percepe și ceea ce individul acceptă, fie pozitiv, fie negativ, acționând asupra întregii noastre părți psihice și fizice.

Această poveste ne lasă o învățătură foarte interesantă. Omul de știință i-a dat omului o posibilitate de viață, dar aparent condamnat, omul a pierdut-o.

De multe ori în viața noastră avem probleme care par a fi dezastruoase. Este posibil să existe cineva care să ne spună ca există o mică posibilitate de a repara acea situație, dar decidem să credem doar ceea ce suntem capabili să percepem și să ne imaginăm.

De multe ori când credem că putem reuși, avem dreptate, dar la fel se întâmplă și când credem că nu vom putea reuși. Totul depinde de modul în care vedem lucrurile.

Mintea nu are limite când se înșală. Cu atât mai rău atunci când nu înțelege lucrurile și fabrică idei despre ceea ce ar putea fi, pentru a le înțelege, ca și atunci când vedem lucruri pe care le consideăm supranaturale, dar de fapt nu sunt.

Când o idee intră într-o minte slabă și preia această minte, se naște fanatismul. Și fanatismul este ceva radical și periculos. Uită-te la fanatismul sportiv sau, chiar mai rău, la fanatismul religios, care îi face pe oameni să omoare.

Amintește-ți de pericolul puterii minții.

Text gasit pe Facebook.

Copilăria

În rochiță de mătase cu buline colorate,
Alergam prin troscot verde, pe cărările crăpate.
Şi eram mai mult desculță, nu-mi păsa de n-am sandale,
Când stârneam pe drumuri colbul și căței din mahalale.

Cautam „colacul babei” pe sub gard și prin ogradă
Și rupeam susanu-n două, ca să-l îndulcesc în grabă…
Da, smulgeam din toți copacii fructe verzi şi poame acre,
Le-adunam pe toate-n poală… erau mare bunătate!

Scotoceam pe mal de râpă, căutam comori ascunse
Și crezându-mă o zână, ascundeam la sân broscuțe…
Nu scăpa de mângâiere nici pisică și nici câine,
I-aduceam pe toți acasă și-i hrăneam pe-ascuns cu pâine…

La bunica în gradină m-ascundeam prin păpușoi,
Rătăcindu-mă, adesea, nu găseam drumu-napoi.
Împleteam cosițe multe din mătăsuri de știuleți
Și-mi făceam păpuși frumoase, să mă laud la băieți…

De copacul cel de șorcov îmi plăcea să mă apropii,
Dar aveam un fel de frică, să nu dau de „calul popii”…
Fructele erau gustoase, rămâneau mereu pe dinți,
Mă uitam cu „ochi-n patru” să nu dau peste omizi…

Și eram așa de mândră cu cireșe la urechi,
Împleteam din flori coroane, fluturând din sfoare vechi!
Și când mă ruga bunica, îmi părea ceva normal
Să alerg cu căldărușa… după balegă de cal…

Mai furam căpșuni mustoase câteodată… la vecini,
Că erau un pic mai coapte și mai bune la străini…
M-avântam să trec și gardul, curajoasă, prin urzici
Și mă întorceam „sătulă” de căpșune și… bășici…

Uneori aveam în grijă puișorii de găină,
Dar luându-mă cu joaca îi scăpam și prin grădină.
Și când mama mânioasă mă striga cu-atâta zor,
I-aduceam din scai buchete și credeam că-s dalbe flori…

Doamne, buni erau vărzarii cei cu vișină aleasă,
Ne-ntreceam la ploi de sâmburi cu amicii după casă.
Aveam urme de plăcinte de la gură la urechi,
Şi purtam o pălărie dintr-o frunză de curechi…

Dar în rest eram cuminte, ajungeam în vârf de nuc,
Să cobor îmi era teamă, însă nu și să mă urc…
Cu umbrela și cu perna mă găsea maica spre seară,
Când, pitită pe sub tufe, îmi făceam căsuțe-n vară…

Mă-ntreceam ades cu vântul, când să șuier mă-nvățam
Și din sâmburi de caise șuieracuri meșteream…
Îmi făceam tartine-alese din pâinică cu zăhar
Și-așteptam să vină cioara să-i aduc un dinte-n dar…

Răscoleam prin poiețică, prin cuibare, după ouă
Și-mi sărea în cap cocoșul cu picioarele-amândouă!
Nu eram fricoasă fată, doar puţin, poate oleacă…
Și-alergam în râu de lacrimi la bunica, sa mă scoată!

Am cântat și la chitară din vioara lui bunicu’…
Și i-am pieptănat arcușul, să văd unde-i scârțăitul?!
Spuneam numai adevărul cu ochi negri de cărbuni
Și-ascundeam cu palma ceafa, unde-i „groapa cu minciuni”.

Număram pe boltă stele, ce dorințele veghează
Când amurgul cel de basme licuricii luminează.
Chiriecii erau sfetnici, ce cântau sub clar de lună
Și mă trimiteau acasă cu un marș de noapte bună…

Și treceam ca eroina pragul casei părintești
Unde mama, supărată, îmi da pilde din povești…
Și pe fonul de mustrare, ca o muzica curată,
Eu făceam bulbuci din spumă în ligheanul cel cu apă…

Azi, mi-aduc aminte gustul răsăritului de vară
Și mărarul din plăcinte și pelinul cel de țără…
A plecat copilăria… Și, zâmbind, s-a dus departe
În rochiță de mătase, cu buline colorate…

Diana Sava Daranuța

Amintirile unei grasute

Doamne, slabă mai eram!
Patruzeci fix cântăream,
Mâncam doar o dată-n zi,
Din castroane de copii.

Ciuguleam precum găina,
Arătam ca aspirina,
Palidă, albă ca varu’,
Speriam până şi cântaru’.

Coastele-mi ieseau prin piele,
Făceam acordeon din ele,
Şi de mă strângeai mai tare,
Trosneau oasele. Stupoare!

M-aranjam frumos cu fard,
Haina stătea „ca pe gard”…
Iar lumea-mi spunea mirată,
„Ce mănânci? Aer, măi fată?”

Scândură! – de auzeam,
Rapid capul întorceam,
Fiindcă, sinceră să fiu,
Semănam leit. Pariu!

După ce m-am măritat,
Hocus-Pocus, m-am dublat,
Parcă aş fi luat de soţ,
Un mic cu muştar în moţ.

Am burtică, colăcei,
Vergeturi mai mult de trei,
Şi credeţi-mă, vă jur,
Nu ştiam c-am aşa c*r.

Dacă vreţi să vă-ngrăşaţi,
Musai să vă măritaţi!
Scândurica de-altă dată,
Azi e buturugă, tată…

Andreea Văduva

Text gasit pe Facebook.

Nunta de tinichea sau 10 ani de când am spus DA

Daca e o lectie pe care chiar mi-am invatat-o si insusit-o foarte bine este aceea ca nu exista trecut sau viitor, ci doar prezent. Nu conteaza ce a fost sau ce va fi (daca va fi), important e ce este. Tot ce avem este ACUM, acest moment, aceasta clipa. Si daca doar asta avem, atunci de ce sa nu ne si bucuram de lucrul asta, singurul de care putem fi siguri – clipa prezenta?

Ceea ce am si facut in weekendul trecut, mai precis sambata, cand am sarbatorit 10 ani de casnicie (impliniti de fapt vineri, pe 31 iulie), asa cum am putut si ne-am priceput noi mai bine: cu (o tona de) mancare si bautura, tort si sampanie, muzica si voie buna. Asta dupa ce m-am stresat pana la cer si inapoi sa pregatesc totul (adica foarte multe treburi) la timp. Ca nah, ce sa vezi, old habits die hard, iar eu raman o perfectionista pana mor!

Nu stiu, zau, cand au trecut 10 ani. Parca ieri eram in focuri cu pregatirile de nunta. 10 ANI! 10! Multi sau putini, n-as putea spune, dar cu siguranta plini. Multe amintiri frumoase, altele dureroase, impliniri, dezamagiri, suisuri si coborasuri, uneori usor, alteori greu. Raman la parerea mea ca a alege sa-ti imparti viata cu o alta fiinta, zi de zi, an dupa an, de buna voie si nesilit de nimeni, este unul dintre cele mai grele lucruri din cate exista. Inca-mi aduc aminte si cu siguranta nu o sa uit niciodata, discursul profei de mate de la banchetul pe clasa dintr-a doispea. Am imaginea asta intiparita in minte cu dumneaei in picioare, la masa profesorilor, cu paharul de toast in mana, spunandu-ne ca in viata putem gresi multe, dar a alege un partener nepotrivit poate fi cea mai mare greseala, care sa ne marcheze pe viata, prin urmare, sa deshidem bine ochii inainte de casatorie. Probabil imi amintesc si acum aceste cuvinte fiindca spre deosebire de discursurile celorlalti profesori, al ei a fost foarte specific si, de la „inaltimea” si experienta celor 19 ani pe care-i aveam atunci, mi s-a parut putin cam fatalist. „Daca nu te mai intelegi cu celalat, divortezi si gata!” stiu ca mi-am zis in sine. Acum, cand am dublul varstei de atunci, ii dau perfecta dreptate. Lucrurile nu sunt niciodata atat de simple, viata are prea multe nuante si variabile pentru a putea imparti totul doar in alb sau negru.

Planuri marete de viitor nu prea avem. Cand te gandesti ce roller-coaster imprevizibil a fost 2020, parca pare ridicol si superficial sa-ti planifici urmatorii ani. Luam fiecare zi in parte, asa cum vine, ne bucuram de ea si iincercam sa o folosim cat mai bine cu putinta. Cand ai drept odrasla o Fetita Atomica, nici nu poti actiona altfel, c-ar insemna sa-ti furi singur caciula. In rest, toate bune si frumoase, cand ne-o fi mai rau, asa sa ne fie, vorba romanului.

P.S.: Ma tot intreb cui i-a venit ideea ca aniversarile casatoriei sa poarte numele astea amuzante (ca sa nu le numesc ridicole)?! Adica cineva s-a trezit intr-o dimineata si si-a zis ca implinirea a 10 ani de la casatorie e o treaba asa mareata incat ar trebui sa se numeasca „nunta de tinichea”! Iar altii, la fel de entuziasmati, au fost intrutotul de acord! 😀 Acum serios, chiar tine cineva cont de chestiile astea si face cadouri in functie de numele si simbolul fiecarei aniversari?

CITATUL ZILEI:

„Casatoria este acea relatie intre barbat si femeie in care independenta este egala, dependenta – mutuala, iar indatorirea – reciproca.”

Louis K. Anspacher

Magazinul lui Dumnezeu

Într-un magazin, la o masă, văd un înger minunat și îl întreb:
– Ce vinzi aici?
– Toate darurile lui Dumnezeu! îmi răspunde.
– Costă mult?
– Nimic! Totul e gratis!
Mă uit în jur cu multa curiozitate: sticle de încredere, pachete de speranță, ambalaje cu fericire. Îmi fac curaj și cer:
– Dă-mi te rog, multă iubire, toată iertarea, o sticlă de încredere, destulă fericire și salvare pentru prietenii mei!
Îngerul îmi pregătește un pachețel cât să îmi încapă în mână.
– Doar atât? întreb.
Iar el zâmbind, răspunde:
– Prietene, magazinul lui Dumnezeu nu vinde fructe … vinde semințe!

Toți primim semințe. Unii dintre noi le semănăm și le creștem, alții uită de ele sau nu le acordă îngrijirea necesară. Ține doar de noi să fim „gradinarii” propriei vieți !

Obstacol in calea intelegerii

A fost odată un comerciant foarte bogat care călătorea de-a lungul lumii, în căutare de ţesături de mătase, mirodenii, parfumuri rare. El era foarte abil, ştia de unde să cumpere la preţ mic şi unde să revândă la preţ mare, as aca a făcut avere. Într-o zi, traversând un oraş, a aflat că un înţelept trăieşte acolo. Înţeleptul putea răspunde oricărei întrebări. Negustorul şi-a spus că înţeleptul îi va spune unde să găsească noi mărfuri la preţuri şi mai avantajoase. Mergând însă la înţelept, înainte chiar de a deschide gura, acesta i-a spus să meargă la nord, în Himalaya, şi a pronunţat numele unui vârf.

-Mergi pe acest vârf, i-a zis, şi rămâi acolo trei zile. Vei vedea ceva ce n-ai mai văzut niciodată. Apoi revino.

Comerciantul avea unul din cei mai rapizi cai din ţară. A plecat spre munţi şi a găsit vârful căutat. Postind, rugându-se, visând la mătăsuri, parfumuri şi mirodenii, a rămas acolo trei zile întregi. A aşteptat; n-a văzut nici valea splendidă care îl înconjura, n-a auzit cântecul păsărelelor şi n-a văzut nici splendoarea apusurilor soarelui. Era cu totul absorbit de visurile sale de bogăţie.

Cele trei zile s-au scurs şi nimic nu s-a întâmplat. Foarte contrariat, comerciantul s-a reîntors să-l vadă pe înţelept.

-Nu mi s-a întâmplat nimic, i-a spus, n-am văzut nimic nou.

Înţeleptul a început să râdă şi i-a spus:

-Asta din cauza ideii pe care tu o ai despre bogăţie. Nu încerca să te reîntorci în acea vale, n-o vei mai regăsi. De-a lungul râului, malurile erau acoperite cu diamante, nu erau pietricele.

Atunci negustorul şi-a amintit că a văzut, ca prin vis, mii de pietricele scânteind în soare. El nu le-a privit cu adevărat, gândindu-se doar la mătăsurile, parfumurile şi mirodeniile lui. Pentru că astfel concepea el bogăţia.

Morala: când ai o idee fixă, ea devine un obstacol în înţelegere.

Osho Rajneesh

Text gasit pe Facebook.

Fericirea ca un balon

Un profesor a adus baloane la școală și a cerut copiilor să le umfle, apoi fiecare să-și scrie numele pe balonul primit. Profesorul a luat apoi baloanele și le-a aruncat pe hol, amestecându-le, iar la sfârșit, le-a dat 5 minute ca fiecare copil să-și găsească balonul.

Copiii au alergat peste tot, căutând frenetic, însă pe măsură ce timpul expira, niciunul nu a reușit să-și găsească balonul! Atunci, profesorul le-a cerut copiilor să ia balonul cel mai apropiat de ei și să-l dea persoanei al cărei nume este pe balon. În mai puțin de 2 minute, fiecare avea propriul balon.

La sfârșit, profesorul a spus:

-Baloanele sunt precum fericirea! Nimeni nu o va găsi dacă o caută doar pentru el. În schimb, dacă fiecare se îngrijește de celălalt, și-o va găsi cât mai repede posibil!

Text gasit pe Facebook