Lasă un comentariu

In sfarsit, acasa

Ultimii doi ani au fost cei mai agitati si inconstanti ani din viata mea, cred ca „zbuciumati” e adjectivul cel mai potrivit pentru a-i descrie. Pana ca totul sa ajunga in punctul in care sunt azi, pana sa apuc drumul asta pe care sunt acum si lucrurile sa inceapa sa se (re)aseze, cat de cat, a fost nevoie de un uragan de framantari interioare, nervi intinsi pe bigudiuri, frici coplesitoare si dezamagiri amare, care sa spulbere in doi timpi si trei miscari tot ce reusisem sa cladesc pana atunci. Nu e de mirare ca prin toti porii fiintei mele respiram teama ingrozitoare ca viata mi-ar putea fi data din nou peste cap de pe o zi pe alta! Nu ma puteam bucura de nimic, gandul ca totul este temporar nu ma lasa. De stabilitate aveam cea mai mare nevoie, in schimb eu ma asteptam ca din clipa-n clipa, pamantul de sub picioare sa se transforme in nisipuri miscatoare dornice sa ma inghita cu totul. Eram ca o corabie care dupa ce a plutit mult timp in deriva, fara un far care sa-i lumineze calea, in momentul in care a gasit, in sfarsit, un port, era mereu pe picior de plecare, pregatita sa ridice ancora din clipa-n clipa.

Casa in care stam acum, mi-a placut din secunda in care i-am trecut pragul. Chiar daca plecarea grabita a proprietarilor a insemnat zile intregi de curatenie pentru noi, am simtit un vibe pozitiv venind dinspre ea, ca si cum casa asta pe noi ne astepta. In ciuda acestui lucru insa, teama ca totul s-ar putea narui din clipa-n clipa si va trebui sa o iau de la zero din nou, era mereu acolo, suflandu-mi in ceafa si impiedicandu-ma sa ma bucur de loc.

In conditiile astea, era greu si sa-mi imaginez macar, minunea ce s-a petrecut recent: in sfarsit, pentru prima data de cand locuim aici, am numit si simtit casa asta drept… „acasa”. Nu stiu daca a fost vreo aliniere a planetelor, bucuria, elanul si promisiunea inceputului unui nou an, faptul ca ma vindec si lucrurile au inceput sa se aseze pe fagasul normal , ori poate toate la un loc, cert este ca in timp ce eram in Romania, in vacanta de iarna, mi s-a facut un dor teribil de „casa noastra” si m-am trezit spunand ca abia astept sa ajung acasa. Sa fi vazut uimirea de pe fata Alui Meu Ca Bradul! Mica in comparatie cu propria-mi stupefactie! 😀

Ieri noapte, dupa 12 ore pe drum, sute de kilometri cu masina, trei aeroporturi si doua avioane schimbate, cand in sfarsit am deschis usa casei si m-au invaluit o lumina calda si un miros de margaritar binecunoscute, am tras adanc aer in piept si atunci am stiut, fara nici cea mai mica urma de indoiala: sunt in sfarsit, acasa.

CITATUL ZILEI:

„Acasa este acolo unde-ti este inima.”

Pliniu cel Batran

Anunțuri
Lasă un comentariu

Ce-mi doresc pentru 2018

Eh da, iata ca am intrat si in Noul An. E timpul pentru facut liste interminabile si planuri marete, cu acel elan specific tuturor inceputurilor, indiferent de natura lor. Din proprie experienta, am invatat sa nu mai cad in capcana asta, asa ca nu o sa ma mai apuc sa insir aici, cu liniuta, toate visurile si dorintele pentru 2018. Insa ceva-ceva tot o sa scriu, fiindca simt nevoia sa-mi descarc sufletul, iar scrisul mi-e terapie, ma ajuta sa-mi pun gandurile in ordine si sa vad mai clar. Pregatiti-va deci pentru o lectura nu foarte voioasa si optimista, dupa chipul si asemanarea anului care tocmai s-a incheiat! Sa nu ziceti ca nu v-am avertizat!

M-am saturat sa iau eu initiativa, sa ma gandesc mereu la ceilalti, sa-i pun pe ei pe primul loc si sa uit de mine! Chiar asa, la mine cine se gandeste? M-am saturat sa trag de relatii si prietenii din motive gresite, sa ma incapatanez sa cred ca oamenii se pot schimba si merita a doua sansa, a treia, a patra, a cincea… Si pe ei sa-i doara-n fund! M-am saturat sa-mi spun ca trebuie sa accept un om asa cum este, cu bune, dar mai ales rele, desi e clar ca asta nu doar ca nu-mi aduce niciun beneficiu, ba chiar dimpotriva, e un chin care doar imi face rau! Si sa aflu ca tot eu sunt dificila si pretentioasa! M-am saturat sa fac sacrificii pentru unii care nu apreciaza catusi de putin efortul! M-am saturat sa las de la mine, sa-mi calc pe suflet, sa iert si sa trec cu vederea cuvinte si comportamente doar ca sa fie bine. Cui, ma intreb?! Ei, ghici ce?! Nu e bine, nu e deloc bine. Fiindca o relatie umana e un drum cu doua sensuri, stradania trebuie sa vina din ambele parti, nu-i chestie unilaterala! Fiindca la monolog toti ne pricepem de minune, de dialog avem noi nevoie! Si putina recunostinta si intelegere chiar n-ar strica.

Pun mult suflet (prea mult poate) in tot ceea ce fac, de la lucrurile marunte pana la relatiile cu ceilalti. Mai ales in relatiile cu ceilalti. Ard ca un bat de chibrit, ma framant si ma consum, pana uit de mine. De cele mai multe ori, tot eu ies sifonata. Asa ca in 2018, vreau pur si simplu sa nu-mi mai pese si sa nu ma mai doara. Sau mai bine zis, vreau sa fac diferenta intre lucrurile si persoanele importante, care merita framantarile mele, si maruntisurile de care nu ar trebui sa-mi pese nici cat negru sub unghie. Si fiindca dintotdeauna m-am consumat pentru tot ce se intampla nu doar in viata mea, dar si-n a celor din jur, am obosit. Inteleg ca poate unii duc in spate o cruce mai grea decat mine, dar asta e problema lor, e a lor de carat, si in niciun caz nu-i un motiv suficient de bun ca eu sa accept comportamente de rahat. Refuz sa ma mai incarc cu dramele si frustrarile altora, le am si eu pe ale mele de acceptat si rezolvat. Refuz sa mai iau asupra mea vini inchipuite si datorii care nu-mi apartin. Nu mai vreau povara altora pe umerii mei. Sunt si fara asta, destul de incovoiati. Refuz sa mai lupt in batalii care nu-s ale mele, pentru scopuri care nu ma reprezinta. Stop. Punct. De la capat.

Stiu care sunt lucrurile si persoanele cu adevarat importante in viata mea, asa ca aleg sa-mi pese doar de ele. Iar numarul 1 pe lista asta… sunt eu!

Asta e tot ce-mi doresc de la mine in anul asta (pentru ca se pare ca-mi doresc totusi ceva): sa-nvat sa ma iubesc, sa ma iert si sa ma accept, sa ma pun pe primul plan si poate astfel, imi voi simti din nou inima usoara. Stiu ca poate suna egoist, dar credeti-ma ca nu e! Daca tu insati nu te placi, nu te respecti si nu te iubesti asa cum meriti, cum ai putea sa te astepti sa faca toate astea cei din jur?! Si credeti-ma, e o lupta a dracului de grea! Nu sunt oare asa toate luptele cu sine???

CITATUL ZILEI:

„Peste un an, iti vei dori sa fi inceput azi.”

Karen Lamb

2 comentarii

Mos Nic de 2017

Nu stiu voi, dar eu am asteptat cu maaare nerabdare sarbatorile de iarna de anul acesta, fiindca sunt primele pe care le petrecem in formula de 3. Visam la ele inca din… vara, lucru total neobisnuit pentru una ca mine, careia i se face parul maciuca numai la gandul frigului si zapezii! Mi-am dorit deci tare mult ca totul sa iasa perfect, sa ne alegem cu niste amintiri minunate. Si poze asisderea, ca dovada. Ei bine, tin sa confirm ca singurul lucru care functioneaza perfect, sunt legile lui Murphy! Vedeti voi, ce nu a luat in calcul subsemnata cand isi facea in cap tot felul de filme, e ca existenta, de altfel minunata, a Galustei Nazdravane complica serios treaba, orice treaba!!!

Cadourile de Mos Nicolae au fost cumparate din timp, ca de obicei, ca tare-mi mai place sa le aleg pe indelete, cu gandul la bucuria celor care le vor primi! Impachetarea lor insa… ei bine, asta a fost treaba serioasa care mi-a luat 5 ore! Da, ati citit bine! C-i-n-c-i o-r-e! 5!!! Intre incercat sa tin Galusca departe de hartie, scoci si mai ales foarfeca, alergat dupa ea prin bucatarie si living si hol, urcat cu ea scarile de vreo 7 ori (una din activitatile ei preferate), luat apoi la verificat camera noastra, si cea a unchiului, si baia, neuitand si de schimbatul scutecului si hranit, uite-asa a zburat timpul! Cand credeam ca e atenta doar la reclame (de ce i-or placea atat, nu stiu!) si nu la ce face muma-sa, repede-repede sa mai impachetez si eu, hop! si Galusca langa mine, tragand de hartie si imprastiind totul! Si ia-o de la capat!

Intotdeauna mi-a placut sa fac daruri, dar mai ales sa le impachetez, motiv de a-mi testa atat imaginatia si creativitatea, cat si dexteritatea! In plus, nu-mi place sa fiu intrerupta, vreau sa fiu lasata sa ma desfasor in pace, e momentul meu cu mine, timp de liniste si relaxare, in care chiar fac ceea ce-mi place! Si mamicile ma inteleg perfect, de cand am nascut, nu prea am mai avut parte de asa ceva! Si recunosc ca imi e tare dor de anumite activitati de care ma puteam bucura inainte, dar sunt aproape imposibile acum, cu Galusca lipita de mine. Asadar, ceea ce ar fi trebuit sa ma destinda un pic, m-a transformat in schimb intr-un pachet de nervi! Nervi care se topeau totusi ca prin minune cand cea mica radea la mine cu ochii si toti cei 12 dinti ai ei! Creste inima-n mine cand o vad fericita! Carousel de emotii, nu alta! Consemnez ca am izbandit intr-un final, atunci cand a venit de la munca Al Meu Ca Bradul si i-a distras atentia de la treburile mele. Cu ocazia asta, am reusit, in sfarsit, sa fac si eu o smotruiala temeinica pe hol. 😀 Spre miezul noptii, totul arata asa:

Casa de oameni cuminti. #MosNicStilat

A post shared by Keke Margeluta (@margeluta) on

De cadouri ne-am bucurat insa nu in dimineata de Sf. Nicolae, cum e traditia, ci pe seara, cand au venit barbatii casei de la munca si le-am desfacut impreuna. Si da, am facut o groaza de poze, ca doar e prima data cand printre incaltarile de oameni mari, s-a strecurat si o pereche de cizmulite cu urechi de iepuras!

Mi-au placut si pijamalele si ciorapii cu tema craciunistica pe care i-am primit de la Mos Nic, dar cel mai mult m-am bucurat de cartile Humans of New York, pe care mi le doream de cativa ani. Daca va place sa cititi si va inspira experientele de viata ale celorlalti, atunci cu siguranta o sa va placa si cartile astea. Le puteti comanda pe Amazon. In ceea ce o priveste pe mezina familiei, primul cadou de Mos Nicolae al Galustei a insemnat pe langa hainute, si carti. Tot ce-mi pot dori mai mult pentru ea este sa-i placa sa citeasca, sa aleaga oricand o lectura buna in detrimentul retelelor sociale.

La final, cu speranta ca ati gasit in ghete ceea ce va doreati, Margeluta va saluta de pe taramul innorat si ploios al Irlandei si trimite imbratisari de „La multi ani!” sarbatoritilor zilei.

CITATUL ZILEI:

„Dulce mai e povara cadourilor!”

Valeriu Butulescu

Lasă un comentariu

Ganduri de 1 Decembrie 2017

Prin 2011, cu ocazia Zilei Nationale, scriam din inima si cu cea mai mare sinceritate, articolul asta. Azi facebook mi-a amintit de el si uite asa l-am redistribuit atat pe pagina blogului, cat si pe zidul meu, nu inainte insa de a-l reciti. Lucru ce m-a facut sa ma intreb daca ceea ce scriam acum 6 ani mai este inca de actualitate, daca sentimentele mele pentru locul in care m-am nascut s-au schimbat, tinand cont si de faptul ca nu mai locuiesc in Romania de mai bine de 2 ani deja. Uau, ce repede trece timpul!

Citesc online tot felul de comentarii ale romanilor din diaspora si nu numai. Trecand peste faptul rusinos ca cea mai mare parte din ei nu-si cunosc de nicio culoare propria limba si deci habar n-au sa scrie si sa se exprime in limba romana, ei bine, romanii se impart in doua tabere:

  • cei care hulesc cu inversunare tara din care au plecat si o ridica in slavi pe cea care i-a adoptat, profitand de fiecare ocazie pentru a se lauda cu viata buna pe care o duc acum si
  • cei care pozeaza in biete victime fara vina, ei fiind de fapt niste mari patrioti si iubitori de tara, neam si traditii, urmasi ai vitejilor daci, obligati sa manance o paine amara (urasc din toata inima expresia asta!) printre straini si sa duca deci o viata chinuita si inlacrimata, lipsita de orice bucurie.

Sincer, ambele tabere deopotriva, pe cat ma amuza, pe atat ma si enerveaza. Eu una nu inteleg de unde atata inversunare, de ce lucrurile trebuie sa fie neaparat ori albe, ori negre?! Stiti, mai exista si nuante de gri! Nu stiu daca 50, dar ma rog, asta e alta poveste! 😛 Noi romanii suntem foarte pasionali, na, ne clocoteste sange latin in vene, si suntem deci si foarte usor de invrajbit unul impotriva celuilat! Echilibrul nu ne este prea cunoscut! Si exact pentru asta militez eu! Indemn la echilibru, din toate punctele de vedere si in orice plan! Mai ales pe plan emotional! Ori aici e smecheria: nu poti tinde spre echilibru daca nu esti impacat… cu tine, cu alegerile tale, cu viata ta! Da, adevarul este ca viata-i de multe ori nedreapta, te arunca in situatii de tot felul, pentru care nu esti vinovat ori responsabil. Dar esti in schimb, responsabil pentru felul in care reactionezi si pentru alegerile pe care le faci. Trebuie sa te descurci cum poti tu mai bine cu ceea ce ai si ti se da in acel moment, astfel incat la final, sa fii impacat ca ai facut tot ce ai putut cu ce ai avut. Eh, si vedeti cum ajungem din nou tot la faza cu impacarea?

Da, e greu printre straini. Desi mie, recunosc, mi-a fost mult mai greu printre ai mei. Dar asta e doar cazul meu si face obiectul unui articol separat. Da, e greu sa te rupi de tot ceea ce cunosti si sa o iei de la zero, intr-o lume noua, cu alte reguli, cu oameni diferiti, cu obiceiuri si mentalitati diferite. E al dracului de greu sa te adaptezi, mai ales daca nu esti genul maleabil. Dar o sa-ti fie si mai greu, de o mie de ori mai greu, daca pleci pe noul drum strans in tine ca un arici. Daca nu-ti deschizi ochii, dar mai ales inima, vei da gres din start si nu te vei acomoda niciodata. Te vei incarca de frustrari si nefericire, te vei simti un outsider in fiecare secunda din viata ta mizerabila, si uite asa vei ajunge sa te plangi tuturor (mai ales pe facebook), in dulcele stil romanesc, ca strainatatea e de rahat, ca mananci o paine amara si fiecare zi e pentru tine un chin. Ah, ce-mi mai place mie de astia care se vaita de zici ca-i tine cineva in lanturi intr-un beci intunecos si rece, dar nici acasa, unde sunt absolut convinsi ca le-ar fi mai bine, nu se intorc! In loc sa te vaiti intruna si sa te concentrezi doar pe lucrurile negative, nu mai bine incerci sa schimbi ceva?

Scriu astea din proprie experienta, fiindca desi stiu bine de ce si pentru ce am plecat, care mi-e scopul si unde vreau sa ajung, nici pe mine nu m-au ocolit momentele dificile. Cel mai greu mi-a fost cand ne-am mutat din Anglia in Irlanda. Londra era, este si va fi mereu febletea mea, nici nu visam atunci cand am plecat din tara, ca voi iubi atat de mult orasul asta si bineinteles ca nici nu-mi doream sa-l parasesc! Dar viata a avut alte planuri. Prin urmare, mi-a fost foarte greu sa accept situatia si sa ma deschid catre noua experienta. Abia acum, dupa atata timp, pot spune ca in sfarsit, mi-am schimbat modul de a vedea lucrurile, am acceptat ce nu am putut schimba si am inceput sa muncesc la ceea ce depinde de mine. Starea de bine nu vine cand ai mintea intr-un loc si picioarele-ntr-altul!

Revenind la cele scrise la inceputul articolului, spun cu mana pe inima ca inca iubesc Romania, dar am realizat ca Romania aia frumoasa pe care eu o stiam si de care mi-e dor, nu mai exista decat in amintirile mele. Poate ca nici nu a existat vreodata in alta parte decat acolo. Nici aici nu umbla cainii cu covrigi in coada, sa ne intelegem, are si Irlanda defectele ei, fiindca nu exista padure fara uscaturi, dar aici am inceput sa sper la lucruri la care in Romania nici macar nu indrazneam sa visez. Aici stiu ca exista o sansa.

Inchei spunand ca „acasa” este acolo unde te simti tu bine, indiferent ce zic ceilalti, cand ai mintea, inima si trupul la un loc. Asa ca LA MULTI ANI, ROMANILOR, oriunde v-ati afla si oricare va este „acasa”!

CITATUL ZILEI :

„Patriotismul nu inseamna ura impotriva altor neamuri, ci datorie catre neamul nostru; nu inseamna pretentia ca suntem cel mai vrednic popor din lume, ci indemnul sa devenim un popor vrednic.”

Mihail Sadoveanu

Lasă un comentariu

Tocanita internautica de Halloween

Daca tot e maine Halloweenul si-n ultima vreme am tot dat peste o gramada de articole pe tema asta, care mai de care mai amuzante ori mai creepy, zic sa fiu generoasa si sa le impartasesc si cu voi.

4 comentarii

Nu poti fi ranit fara permisiunea ta

De vreo cateva luni, asist neputincioasa la prabusirea vietii mele asa cum o stiam eu, sau mai bine zis, cum incercam sa o reconstruiesc. Prima lovitura a fost si cea mai crunta, o lovitura-surpriza care mi-a daramat mai mult de jumatate din stabiliment. M-a lasat in stare de soc, ametita si clatinandu-ma pe picioare, intrebandu-ma ce m-a lovit.

De atunci, ruinele-mi sunt mereu incercate de atacuri mai mici sau mai mari, dar care, inevitabil, nu trec fara sa lase urme mai mult sau mai putin adanci. Si uite asa, ma uit cum in cateva secunde, se prabusesc cu mult zgomot, ziduri construite in ani, privesc cum cad caramizile, una dupa alta, lasandu-mi ba vanatai, ba rani deschise… si multa durere. Si nu pot sa nu ma simt coplesita de tot ce se intampla. Parca as cara o piatra de moara in spate, atat de grea incat ma frang de mijloc, atat de incastrata in carne, incat nu o pot lasa jos. Am in piept o mare agitata, rascolita de-o apriga furtuna, cu fulgere, tunete, valuri uriase si o barcuta mica-mica luptand singura sa ramana la suprafata.

Si simt ca-mi pierd mintile in timp ce sunt luata pe sus de un vartej de simtiri: durere, dezamagire, tristete, teama, nesiguranta, furie si ura. Mai ales furie. Si ura. Si nu stiu cum sa fac fata acestei paturi groase si apasatoare tesuta din fire de furie si ura, care ma sufoca din ce in ce mai mult cu fiecare zi ce trece. Si ma simt singura si abandonata, si-mi este teama ca ma pierd si n-o sa ma mai regasesc, nu stiu incotro s-o apuc, din ce parte sa incep?! Ma intreb unde-i luminita de la capatul tunelului, cum sa pun caramizile de data asta, cu ce mortar sa le lipesc, ca sa construiesc cu sens si durabil?! Cum scap de povara pietrei de moara de pe umerii-mi osteniti, cum imi linistesc marea din piept?life mess

Si-atunci ma inchid in mine si ma las macinata de toate pe care le simt, ma strang ca un arici si-mpung, si-ntep, si-mprosc cu venin, ma apar atacand, cand tot ce-mi doresc e o bruma de intelegere, o imbratisare, o incurajare, ceva care sa-mi ofere putina alinare. Cineva care sa-mi fie aproape. Doar sa fie.

Si de fapt, persoana pe care sunt cea mai suparata sunt… eu! Cel mai mare vinovat pe care l-am gasit sunt… tot eu! Eu, pentru ca mi-am inabusit vocea interioara ca sa le ascult pe-ale celor din jur! Eu, pentru ca nu am pus persoana mea si nevoile mele pe primul loc! Eu, pentru c-am fost extrem de onesta si sincera! Eu, pentru c-am crezut vorbe mieroase si lacrimi false si-am acordat a doua sansa! Eu, pentru ca in definitiv, nu poti fi ranit fara voia ta! Eu, pentru ca eu am permis sa se ajunga aici!

CITATUL ZILEI:

”Durerea este un şarpe care se strecoară printre toate piedicile şi ne găseşte întotdeauna.”

Benjamin Constant

2 comentarii

Iti poti permite sa fii slab

Deseori, cand lucrurile dau semne ca in sfarsit, se vor aseza intr-un mod normal si firesc, vine viata si te plesneste peste fata -” Trezeste-te fetito, unde te crezi?”- si-ti mai da si un sut in fund, ca sa stii pesemne, unde ti-e locul! Si-n timp ce tu zaci sleita de puteri, cu capul sub tine, lumea de pe margine iti spune sa fii puternica, sa te aduni si sa te ridici, ca doar ai trecut prin atatea si-ai sa treci deci si peste asta, ca altora li se intampla mai rau, ce inseamna vaicareala asta?

Dar poate ca te-ai saturat sa fii puternica si sa strangi din dinti, poate tot ce vrei si ai nevoie acum sa faci este sa mai stai un timp acolo, jos, sa te zvarcolesti in praf, nisip si mocirla, pana ti se amesteca lacrimile cu mizeria de pe fata, lasand dare innodate sub barbie. Poate ca ai nevoie sa-ti plangi durerea ca sa ti-o poti accepta, sa fii si sa te arati si celorlalti slaba. Poate ca de data asta simti sa fii pe dinafara exact asa cum esti pe dinauntru: sfasiata, indurerata, dezamagita, ranita, furioasa. Poate vrei sa urli cat te tin plamanii, sa-ti smulgi parul, sa plangi in hohote si cu sughituri, sa permiti spasmelor dureroase sa-ti secere din toate partile trupul. Poate ca de asta ai nevoie acum: sa te lasi coplesita de vartejul emotiilor, sa te manance pana la descompunere durerea si furia ca sa poti mai apoi renaste, noua si cu forte proaspete.

Cui ii pasa ca-s altii mai rau ca tine? De ce ar fi durerea ta mai putin importanta decat a altora pe care (poate) nici nu-i cunosti? De ce sa nu ai dreptul sa plangi daca te doare? E suferinta ta si ai dreptul sa ti-o traiesti asa cum simti! Nu poti si nici nu trebuie sa fii mereu puternic, cateodata ai nevoie si tot dreptul sa fii slab! Permite-ti sa fii slab!

CITATUL ZILEI:

”Omul puternic este acel care câştigă biruinţa asupra lui însuşi.”

Mahomed

%d blogeri au apreciat asta: