(Ne)doruri de Ziua Dorului

Dand azi scroll pe facebook, am aflat ca 13 mai este Ziua Dorului. Habar n-aveam, e prima data cand aud de asta! Dar dupa cateva clickuri pe atotstiutorul google, uite cum mi-am imbogatit mintea cu o noua informatie (daca aveam nevoie de ea, am mari dubii). Se pare ca Ziua Dorului a luat fiinta inca din 2015 (ha, ha, ce in urma sunt cu stirile!) si ca „vinovati” sunt cei din trupa Vunk, carora le apartine initiativa, iar anul asta sarbatoarea se concentreaza pe dorul de copilarie.

Eh, si acum probabil ca v-ati astepta sa vars galeata cu melancolie si sa incep sa astern, cu o lacrima in coltul ochiului, amintiri emotionante din copilarie, mai ales ca mereu am trambitat in stanga si-n dreapta cat de mult o iubesc si-mi lipseste. Eh, imi pare rau ca trebuie sa va dezamagesc, fiindca nici vorba de asa ceva! Nu mi-e dor de acea perioada lipsita de griji, de liceu nici atat (spre deosebire de multi, am urat anii aia), nu mi-e dor de tara (cum plang multi plecati), nici de cineva de acolo (cum ar putea, cand vorbim si ne vedem aproape zilnic pe messenger?). Nu stiu de unde vine amorteala asta sufleteasca (nu stiu cum s-o numesc altfel) si chiar si eu ma minunez de ea, dar adevarul este ca de cand am plecat (acum se fac 4 ani), nu prea mi-a fost dor de ce am lasat in urma.

Mi-e dor in schimb de un acasa in care n-am ajuns inca, dar pe care l-am cautat toata viata. Simt ca momentul in care il voi gasi e din ce in ce mai aproape. Sunt convinsa ca locul meu e acolo, ma asteapta. Deocamdata stau pe peronul garii, scrutand dupa trenul care ma va duce unde-mi e menit sa fiu.

Mi-e dor de o Margeluta pe care nu am ajuns s-o cunosc inca, dar catre care pavez calea in fiecare zi, asezand piatra cu piatra. Sper ca intr-o zi sa reusesc sa o intalnesc. Ma mai impiedic, mai dau cu fundul de pamant, inclestez pumnii, suier o injuratura, dar ma ridic si mai fac un pas. E mult pana departe!

black and white blank challenge connect
Fotografie de Pixabay pe Pexels.com

Voi ce doruri duceti?

CITATUL ZILEI:

„Dorul este un ecou înainte mergător.”

David Boia

Reclame

Mamele nu-si pot lua concediu medical

Mi-aduc aminte de mama și migrenele care o țineau trei zile întregi. Zăcea în pat, cu ligheanul lângă, cu draperiile trase fiindcă nu suporta nici cea mai mică fâșie de lumină, și cu ușa închisă, căci cel mai mic zgomot îi răsuna ca un clopot în creieri. Eu și fratele meu mergeam pe vârful picioarelor, vorbeam în șoaptă, nu intram la ea decât să-i mai ducem câte o jumătate de lămâie pentru greață. Ea, care era și încă este o bombă de energie, care nu poate niciodată să stea locului fiindcă o mănâncă degetele și trebuie neapărat să facă întotdeauna ceva să și le astampere, se reducea în zilele alea la o epava. Mi-era îngrozitor de greu să o văd așa.

Mi-aduc aminte și de crizele dese de astm din anii de început ai bolii. Tusea epuizantă, șuieratul fiecărei respirații, cum nu-i ajungea aerul, cum pielea-i devenea toată vânătă, cum număram secundele până la venirea ambulanței, dacă avea norocul să vină, venele sparte de la atâtea tratamente injectabile, cum asistenta îi căuta unele bune pe la picioare. Mă durea sufletul că nu o puteam ajuta cu nimic. Mă simțeam inutilă și degeaba. Făceam pacturi în gând cu Dumnezeu în care renunțam la zece ani din viața mea doar ca ea să nu mai sufere. Dar Dumnezeu nu mă auzea, era probabil ocupat cu cereri mai stringente. Promiteam să-mi vând sufletul diavolului în schimbul vindecării ei. Nici el nu mă auzea, avea probabil trocuri mult mai convenabile de care să se ocupe. Ce să facă el cu un biet suflet amărât de copilă înlăcrimată?

Când mama își revenea cât de cât, credeți că-și lua puțin timp liber pentru ea, să se refacă, să se odihnească? Nici gând. Venea din spital pusă pe treabă și făcut mâncare. Ca un uragan, răsturna casa cu fundul în sus, lua totul la puricat, covoarele la bătut, podeaua la șmotruit, curtea la măturat. Avea o gospodărie întreagă, un soț și doi copii de îngrijit, nu timp de stat. Nu și-l permitea. „Dacă nu le fac eu, cine mi le face pe toate?” răspundea de fiecare dată când ii reaminteam că prin ce trecuse îi dădea totuși dreptul la puțină odihnă, că lumea nu se oprea în loc dacă stătea și ea puțin locului!

N-am aprobat niciodată meteahna asta a ei, dar am ajuns să o înțeleg un pic acum, când s-au schimbat rolurile și am ajuns să-l joc, la rândul meu, pe cel de mamă. Mamă în plină criză biliară, singură acasă cu copilul și soțul aflat la câteva sute de km de casă, fără niciun ajutor din nicio parte. Și-n timp ce toată casa se învârtea cu mine în ea, de nu puteam sta în picioare, iar stomacul se înghesuise tot în gât și capul acum îmi vâjâia, acum îmi exploda, de nu mai vedeam clar în fața ochilor, credeți că am mai avut timp să-mi plâng de milă, așa cum aș fi făcut în alte dăți? Singurul gând a fost că trebuie să găsesc rapid soluții să-mi revin cât mai repede. Singura mea grijă a fost Neastâmpărata lipită ca scaiul de mine, care mă privea contrariată și probabil nu înțelegea ce se petrecea cu mama ei. Mamă de care avea însă mare nevoie s-o hrănească, s-o-mbrace, s-o schimbe, să se joace cu ea, s-o supravegheze, s-o-ngrijească. Iar eu eram singură cuc în casă, dacă nu le făceam eu, cine mi le făcea pe toate?

În momentul în care ai devenit mamă, te-ai înhămat la cel mai greu job cu putință, unul permanent și non-stop, cu cea mai mare răspundere din viața ta, aceea de a crește un om. Ți-ai pus semnătura pe cel mai important contract din existența ta, unul cu efect imediat, pe cea mai îndelungată perioadă, fără posibilitatea de a-ți da demisia ori de a-ți lua concediu, nici măcar medical, cu termene și condiții dure, dar și cele mai frumoase beneficii și cele mai dulci bonusuri.

CITATUL ZILEI:

„Când ești mamă, nu ești niciodată cu adevărat singură în gândurile tale. O mamă trebuie întotdeauna să se gândească de două ori: o dată pentru ea și o dată pentru copilul ei.”

Sophia Loren

Urare virgula nume

Cum se intampla de obicei, si anul asta, de Paste, chiar inainte de miezul noptii, ora Romaniei, au inceput sa curga pe messenger obisnuitele mesaje cu urari „fie ca”, „lumina in suflete” si „Paste fericit”, semn ca la ora aia, lumea asista la slujba de Inviere (ori manca drob pe canapea, in fata tv-ului, cine stie?). Dintre toate aceste mesaje, mai putine ca-n anii trecuti, ce-i drept, fiindca nici eu nu mai sunt activa pe facebook si asa esti „pedepsit” pentru absenta, majoritatea erau imagini cu simboluri pascale, si toate, dar absolut toooaaate forward-ate (mai nou se specifica asta deasupra mesajului). Și aici e buba. Mai, oameni buni, stiu ca traim in secolul vitezei, ca time is money, ca toti suntem grabiti și nimeni nu mai are timp, inteleg si principiul de baza al retelelor sociale, „sharing is caring”, dar… pe bune??? Chiar asa? Care-i treaba, de fapt? Simti ca ti-ai facut datoria, ai sufletul mai usor? Te simti mai bun, mai crestin, mai bun crestin? Ti-ai linistit constiinta, pui capul pe perna mai implinit, dormi mai bine, visezi mai frumos? Și ce-ar trebui, sa ma bucure un mesaj reciclat, pe care l-am primit eu si… alte optzeci de persoane din lista de contacte? La ce te astepti tu, expeditorul, sa sar in sus de bucurie ca ai facut efortul supraomenesc de a-mi bifa numele (mie si celorlalti) si apasa send to? Serios? Ei, na, uite ca efectul n-a fost cel scontat, ba dimpotriva! Ma enerveaza la culme chestiile astea de turma, care te baga in aceeasi oala cu toti, si nu le vad rostul! Ba mi se par chiar lipsite de respect! Prin urmare, si eu m-as lipsi bucuroasa de ele! Nu, multumesc! Decat asa, mai bine deloc!

Numiti-ma demodata, dar eu am invatat ca atunci cand faci o urare cuiva (mai mult sau mai putin) apropiat, indiferent de ocazie, se presupune ca e doar penru omul ala, ca te-ai gandit anume la el și vrei sa stie asta. Iar el sa se bucure, nu asta e scopul final? In ani intregi de facebookuit, ai zice ca lumea a mai invatat cate una-doua chestii de bun simt si respect in online, dar nu, se pare ca nu! Daca tot te-ai apucat de o treaba, de ce sa nu o faci asa cum trebuie? Daca tot investesti timp și efort in ceva, de ce sa nu o faci cu cap? De ce sa urmezi turma, cand poti iesi in evidenta fiind… tu? Cat de greu poate fi sa scrii ceva personal, autentic, cateva cuvinte sincere si din suflet? Ok, zici ca nu ai veleitati de scriitor si nu esti iscusit la vorbe, dar un simplu la multi ani/craciun fericit/paste fericit/felicitari urmat de virgula si numele destinatarului e mult mai apreciat si mai imbucurator! Un mesaj personalizat, adresat special unei anumite persoane, chiar daca e simplu, face minuni! In plus, dai dovada de respect, arati ca-ti pasa intr-adevar (lucruri rar intalnite in ziua de azi), te scoate din multime si cu siguranta vei fi privit cu alți ochi!

Asa ca va rog eu din suflet, renuntati la mesajele trimise cu galeata, tuturor, la gramada, si alegeti, in schimb, calitatea! Tineti minte formula magica: urare-virgula-nume! Si chiar va rog sa abuzati de ea la fiecare ocazie speciala! Fie ca ea sa vi se intipareasca in minte si chiar sa va inspire!

CITATUL ZILEI:

„Caută respectul, nu atenția. Durează mai mult.”

Ziad K. Abdelnour

Cum ne-a fost Paștele 2019

Ploios. Asa ne-a fost: ploios, înnorat, rece, suflat de vânt puternic, cu Storm Hannah țintuindu-ne în casă (desi cu numai o săptămână în urma, de Paștele catolic, a fost o vreme superba). Pe de o parte. Și cu multe urlete, plânsete și tăvălit pe jos, pe de altă parte, cea a progeniturii din dotare. Ce să-i faci, n-ai ce să faci, e-a noastră, asta avem, cu asta defilam! Am învățat deja că părințeala asta e un adevărat roller-coaster: acum ești în culmea fericirii c-a izbutit Prâslea să facă de unul singur cine știe ce nimic, acum îți vine să-ți smulgi părul din cap că s-a transformat îngerașul dulce și nevinovat în posedata din Exorcistul. Și bineînțeles, partea nasoală se petrece întotdeauna când ți-e lumea mai dragă, fiindcă… de ce nu? De ce ți-ar tihni și ție sărbătorile, de ce te-ai odihni și tu un pic? Mai contează că nu ai mai dormit cinci ore legate de vreo… doi ani jumate?! Dar, cum spuneam mai sus, csf, n-ai csf! Să o băgăm la loc pe unde-a ieșit, nu se mai poate! 😂

Printre picături și tantrumuri, am reușit totuși, în Vinerea Mare, să vopsesc câteva ouă (noroc că mi-a pus la pachet mama de Mărgea și câteva plicuri de vopsea).

Nervii întinși la maximum s-au putut deduce și din organizarea noastră, sau mai bine spus, din lipsa ei. Prin urmare, am alergat ca niște găini fără cap, mereu apărea câte ceva… lipsă. Prima surpriză ne-a oferit-o varza murată cumpărată de la polonezi, cu foi atât de tari și rigide, încât ne-a fost pur și simplu imposibil să rulam sarmalele la care poftea de o săptămână întreagă Al Meu Ca Bradul. Așa că fugi repede la Moldova, magazinul românesc proaspăt deschis în orașul nostru, poate au varză murată la vânzare. Aveau, situația a fost salvată!

Apoi, când am verificat rețeta pentru pască, mi-am dat seama că nu aveam smântână, iar stafidele erau prea puține. Așa că fugi iar la magazin.

Și în timp ce pitica urla ca apucata, aruncându-și jucăriile în capul lui taică-su, se apucă Mărgeluța voastră să amestece toate ingredientele după cum spune rețeta de pască fără aluat a Jamillei. Toate bune și frumoase până ajung la final și realizez că nu am nicio tavă rotundă în care s-o coc. Palmă peste frunte! Așa că ghiciți ce a urmat?! Exact, fugi din nou la magazin, pentru a treia oară! Și nu vă imaginați că magazinele sunt la doi pași, nu frate, tre’ să-ți pui fundul în mașină și să conduci 5-10 minute până acolo!😤

Din lipsă de biserici românești prin zonă, Bradului consort i se pusese pata să mergem tocmai în Dublin să luăm lumină, deși subsemnatei chiar nu-i surâdea ideea. O oră și ceva pe drum cu progenitura iritată și nervoasă pentru un sfert de oră din slujba de Înviere nu-mi părea un troc rentabil. O și vedeam urlând, lovind și aruncând cu candela în capul oamenilor ori dându-le foc la par, așa că mulțumesc, dar nu mulțumesc! Eh, lucrurile s-au așezat oricum singure, fiindcă lumina s-a dat într-adevăr la ora 12 noaptea, dar ora României, nu a Irlandei! Am primit totuși o candelă aprinsă de la colegul de muncă al Bradului, cu care hotărâsem să mergem împreună la Înviere. Tipul ieșise la plimbare cu familia prin Dublin și vrând să vadă unde e biserica, ca să știe dacă și unde se poate parca, a dat peste mulțimea de români care tocmai luau lumina. Noroc chior, nu alta!

Prin urmare, ne-am zis „Hristos a-nviat!” si „Paște fericit!”, am ciocnit oua și am mâncat sarmale, acasă, în pijamale, respectiv scutec. Bucuria Neastâmpăratei, căreia i-a revenit bună dispoziție ca prin minune, să spargă toate ouăle la rând. Și chiar nu s-a lăsat până n-a mai rămas unul întreg. Are rost să mai menționez că subsemnata, ca-n fiecare an, a ieșit marea învinsă?

Duminică ne-am trezit târziu, am băgat mielul la cuptor, am infulecat niște cozonac și pască, și am trecut la vânătoarea de ouă. Aveam în plan mai multe jocuri distractive cu tematică pascala, dar cum storm Hannah ne-a udat serios gazonul din curte, ne-am mulțumit cu o mini-vânătoare de ouă, prima din viața odraslei, în fața casei. Mi-era teamă că va fi un epic fail, dar Neastâmpărata a adorat să adune ouăle în galetusa ei verde-praz. Chiuia de bucurie când mai găsea câte unul. „Uaaaaa, mami, mami, maaaami!” și se grăbea să mi-l arate, mândră toată. Uite-așa s-a umflat sufletul în mine, ca un cozonac pus la dospit (de-ăla bun, făcut de mama de Mărgea, aromat și bogat în umplutură din nucă, stafide, rahat și cacao!).

Bineînțeles că ne-a vizitat și Iepurașul. El face abstracție de tantrumuri, știe că sunt treburi normale în viața unui pitic de doi ani, care vor dispărea la fel cum au venit (mda, ne îmbărbătam și noi, ce să facem?!), iar Neastâmpărata nu mai contenea din „uaaaa” și „good”. Uite așa trec toate când te uiți în ochii copilului tău și vezi fericirea licărind în ei!

Și uite asa, cum-necum, ca o salată cu de toate, bune, foarte bune și mai puțin bune, s-a dus și Paștele de anul asta.

CITATUL ZILEI:

„Copiii tăi au nevoie cel mai mult să-i iubești pentru ceea ce sunt, nu să-ți dedici tot timpul pentru a-i corecta.”

Bill Ayers

Decorul margelat pentru Paste 2019

As fi vrut sa fac decorul pascal inainte de Pastele catolic, dar din motive de copil cu prea multa energie si deci lipsa de timp, nu am reusit decat sa atarn la usa o coronita. Restul decorului am reusit sa-l termin zilele astea, exact la timp pentru Pastele ortodox, deci tot e bine. Toata munca mea nu a rezistat decat 5 minute, ba probabil mai putin de atat, daca stau sa ma gandesc un pic, fiindca obiectele alea colorate si frumos aranjate i-au atras imediat atentia Galustei nazdravane si… restul il puteti banui. Exact ca-n reclama aia cu „De ce nu inteleg oamenii mari ca si bibelourile sunt tot jucarii?”.

La intrarea in casa, perfect vizibil de afara, am asezat un pom de Paste (Easter Egg Tree), la care a contribuit si Galusca din dotare. Ouale le aveam de anul trecut, cumparate din Lidl, iar pomusorul din sarma l-am luat din Dunnes saptamana asta. Intre noi fie vorba, m-am cait putin ca am dat o caruta de bani pe el si calitatea nu e grozava, o crenguta deja s-a rupt si altele doua ameninta sa o urmeze. Cu toate astea, imi place la nebunie cum arata impodobit, mi se pare finut si elegant. Iepurasii albi sunt din Eurogiant, semnul de lemn din Tutthills si lumanarea din Lidl, tot de anul trecut.

La semineu, m-am axat pe alb, galben si verde crud, fiindca imi inspira prospetime, bucurie, energie pozitiva, intr-un cuvant, primavara. Felinarele sunt din Ikea, bineinteles, la fel si ghivecele galbene si plantele artificiale, tava de ceai din Mr. Price, ladita din Dealz, iepurele, semnul de lemn si galetusa verde din Tutthills, lumanarile sunt cumparate de anul trecut, in mare parte din Lidl, la fel si iepurasii din lemn, iar florile artificiale din Home Store. Da, sunt o furnica ce aduna nimicuri de peste tot! 😀

CITATUL ZILEI:

„Dragostea de frumusețe este Gust. Crearea de frumusețe este Artă.”

Ralph Waldo Emerson

S. O. S.

Un Airbus 380 traversează Atlanticul. Zboară în mod constant cu 800 km/h la 10.000 de metri, când brusc îl ajunge un Eurofighter care zbura cu Mach 2 (Mach 1 = 1.235 km/h).

Pilotul avionului de luptă încetinește, zboară alături de Airbus și salută pilotul avionului de pasageri prin radio:

-Airbus, zbor plictisitor, nu-i așa? Ia priveşte aici!

El își rotește jetul pe spate, accelerează, trece de bariera sunetului, se ridică rapid la o înălțime amețitoare, doar pentru a coborî aproape de nivelul mării printr-o manevră uluitoare. Se întoarce lângă Airbus și întreabă:

-Ei bine, cum ți s-a părut?

Pilotul din Airbus răspunde:

-Foarte impresionant, dar acum uită-te aici!

Pilotul cu jetul urmărește Airbusul, dar nu se întâmplă nimic. Continuă să zboare cu încăpățânare în linie dreaptă, cu aceeași viteză. După cinci minute, pilotul din Airbus îl întreabă:

-Ei bine, ce spui acum?

Pilotul de pe Eurofighter confuz cere lămuriri:

-Ce ai făcut?

Celălalt râde și spune:

-M-am ridicat, mi-am întins picioarele, m-am dus în spatele avionului la baie, am luat o ceașcă de cafea și o prăjitură de ciocolată cu scorțișoară și m-am înțeles cu stewardesa să ne vedem pentru următoarele 3 nopți la un hotel de 5 stele, care este plătit de angajatorul meu.

Morala: Când eşti tânăr, viteza și adrenalina par a fi totul. Dar, pe măsură ce îmbătrâneşti și ajungi mai înțelept, confortul și pacea sunt de neprețuit. În America acest principiu mai este denumit S.O.S.: SLOWER, OLDER, SMARTER! :)))

Povestioara primita pe mail.

nature sky bird animals
Fotografie de Adrianna Calvo pe Pexels.com

Clipe și pulbere

Unde se duce timpul? De ani de zile îmi tot pun întrebarea asta și încă nu am aflat răspunsul. Probabil nu-l voi afla niciodată, dar asta nu mă împiedică să (mă) întreb în continuare. S-au dus trei luni din 2019, un sfert de an, și nu știu unde, nu știu când. Știu doar că am clipit. Și puf!, au dispărut. Cu cât înaintez în vârstă, parcă mai repede dispar. Luni transformate în clipe. Ani transformați în praf. Pulbere de timp. Asta suntem, asta ne e viața. Clipe și pulbere.

Mă uit înainte și mi se pare că grămăjoara de timp mi se împuținează cu repeziciune. Că oricum, timpul pe care-l privesc cu ambii ochi în față e mai puțin decât cel la care mă uit cu coada ochiului peste umăr. Și mă inundă disperarea omului care realizează că, încetul cu încetul, rămâne fără bunul cel mai de preț. Și-ncep să-mi rostesc promisiuni solemne c-am să fac și-o să dreg, c-am să mă bucur și-am să profit de ce am și mi-a mai rămas. Și chiar cred în ele, în cuvintele pline de speranță cu care-mi hrănesc avântul și-mi strunesc disperarea.

Și-mi încropesc liste fără de final cu dorințe arzătoare și visuri neîmplinite. Cu trăiri. Lucruri de făcut, gustat, văzut, simțit.

Și-mi doresc cu disperare să simt. Adrenalină, foc, fulgere. Ceva să-mi fie dovadă că trăiesc, că nu (mă) irosesc. Ceva să umple golul din piept, să scuture amorțeala din carne. Sa niveleze hăul din mine. Să îndulcească clipele. Să parfumeze pulberea.

Pulbere de timp. Asta suntem, asta ne e viața. Clipe și pulbere.

CITATUL ZILEI:

„O, dacă am putea închiria timp excedentar, de la cei plictisiţi de viaţă!”

Valeriu Butulescu