Propriu şi personal

Martipom de 2018

Cat de mult iubesc eu Martisorul, tot trambitez aici, de 8 ani de zile, de cand exista blogul asta. Si oriunde am locuit, am incercat sa ma tin de traditia asta a noastra cu daruitul de martisoare pe 1 Martie si legatul snurului alb-rosu in primul pom inflorit intalnit. Nu mi-a iesit mereu, din motive independente de vointa mea, dar tot nu m-am lasat.

Anul asta, cand am plecat din Irlanda catre Romania, inca nu inflorisera pomii, cel putin nu in orasul nostru, desi catre Dublin incepusera timid. Aveam snururi de martisoare, si pentru mine, si pentru Galusca, dar ne lipsea pomul inflorit. Cu alte cuvinte, aveam cu ce, dar n-aveam unde! 😀 Asa ca am asteptat pana am ajuns la ai mei si am dat peste gutuiul din curtea lor, incarcat cu flori ca pomul de Craciun de podoabe. Prin urmare, am stiut ca e locul perfect sa ne lasam snururile la odihna.

CITATUL ZILEI:

„Iubesc primavara oriunde, dar daca as putea alege, as intampina-o mereu in gradina.”

Ruth Stout

Reclame
Propriu şi personal

Adevărul si minciuna

O parabolă evreiască spune că într-o zi minciuna şi adevărul s-au întâlnit.
Minciuna i-a spus adevărului:
– Bună dimineaţa!
Şi adevărul a verificat dacă într-adevăr e o zi bună. S-a uitat în sus, nu a văzut nori de ploaie, mai multe păsări au cântat şi văzând că într-adevăr era o zi bună, i-a răspuns minciunii:
– Bună dimineaţa!
– E prea cald azi.
Şi adevărul văzu că minciuna a spus adevărul.
Minciuna apoi l-a invitat pe adevăr să se scalde în rîu. Şi-a scos hainele, a sărit în apă şi i-a spus:
– Să știi că apa e minunată!
Şi de îndată ce adevărul a sărit în rîu, cum era de așteptat, minciuna a ieşit din apă, s-a îmbrăcat în hainele adevărului şi a plecat. Adevărul, în schimb a refuzat să se îmbrace în hainele minciunii şi, pentru că n-avea de ce să-i fie ruşine, a plecat dezbrăcat pe stradă.
Așa se face că, în ochii altor oameni, e mai uşor de accepat minciuna îmbrăcată în adevăr, decât adevărul gol-goluţ.

Jackson Nunes

Propriu şi personal

Momente faine de la Premiile Oscar 2018 si cateva ganduri margelate

Anul trecut nu am reusit sa vad Gala Premiilor Oscar, din motive de colici de Galusca, asa ca anul asta, ca o mare iubitoare de film ce sunt, am vrut sa-mi iau revansa si m-am pregatit temeinic din timp. Am vazut aproape toate filmele care au primit nominalizari la diverse categorii, am citit o groaza de articole pe site-urile de specialitate, iar duminica mi-am setat alarma ca sa fiu sigura ca nu ratez marele eveniment (mai mult din cauza diferentei de fus orar decat de somn) si ca sa am parte de liniste, sa pot face livetext pe blog, am pasat Galusca Bradului din dotare. 😛 Prin urmare, totul era pus la punct in momentul in care vedetele de la Hollywood paseau pe covorul rosu.

Si daca tot am inceput cu asta, e inevitabil sa nu-mi dau cu parerea despre tinute. Spre deosebire de alti ani, capitolul asta a fost slabut rau de tot. Nu tu glam, nu tu stralucirea specifica Oscarurilor si Hollywoodului, nimic spectaculos sau memorabil, cu toate ca s-a luat o pauza de la miscarile #metoo si #timesup, vedetele renuntand la tinutele negre, pentru a nu boicota Oscarurile, chipurile! O mare ipocrizie, dupa umila-mi parere. Pai daca ai inceput ceva, mergi pana la capat, nu? Sau gata, le-a trecut tuturor supararea? Ori te pomenesti ca deja s-o fi schimbat ceva, gata abuzuri sexuale la Hollywood, cetatea filmului se scalda acum in valuri de corectitudine si decenta, marmota inveleste ciocolata in staniol, ploua cu pinguini si porcii zboara! Il inlocuim pe Casey Affleck, unul din prezentatori, care are doua procese de hartuire sexuala, nu cu una, ci doua femei (Jennifer Lawrence si Jodie Foster) si gata, uite ce corecti si atenti suntem noi la Hollywood, sa inceapa showul! Venim cu discursuri despre activism si feminism si egalitatea dintre sexe, girl power, bla bla bla, facem doua-trei glumite pe seama scandalurile sexuale din ultima vreme si gata, ne-am reabilitat, totul s-a sters cu buretele.

La capitolul filme, aceeasi situatie: au fost cateva bune, dar nimic care sa te impresioneze, sa te dea pe spate, sa-ti ia graiul si sa-ti arunce gandurile pe tot felul de carari neumblate. „The Shape of Water”, marele castigator, mi s-a parut dragut, dar lung si previzibil. Pe Al Meu Ca Bradul l-a plictisit de moarte, nici nu a avut rabdare sa vada macar jumate din el. In schimb, mi-a placut mult Daniel Day-Lewis, as fi vrut sa ia Oscarul pentru interpretare, la cati draci si nervi mi-a facut personajul sau si cat de lent a fost filmul! 😀 Valabil si pentru Soirse Ronan. Ah, si o alta chestie ciudata: desi in general imi place Meryl Streep, nu prea am inteles nominalizarea ei la Oscar, fiindca personajul sau nu mi-a dat impresia ca ar fi vreunul principal. Ori poate Tom Hanks mi-a captat toata atentia, who knows?!

Oscarurile de anul asta au mustit de discursuri corecte politic, care au pus in lumina problema imigrantilor (trimitere catre Trump), a abuzurilor sexuale, a discriminarii rasiale si de gen. Mai mult ca probabil vorbe goale, ca nu-mi vine sa cred ca de acum incolo, nu o sa mai existe scandaluri la Hollywood! Au fost si cateva premiere anul asta precum nominalizarea lui Mary J. Blige la doua categorii, cel mai in varsta castigator, (James Ivory), primul scenarist de culoare care castiga un Oscar (Jordan Peele), persoana cu cele mai multe nominalizari la Oscar (John Williams) si de asemenea cea mai slaba audienta din istoria galei. Probabil ca scandalurile din ultima vreme, filmele nu tocmai extraordinare, precum si previzibilitatea castigatorilor au contribuit la acest ultim record. Sau poate ca lumea e satula de ipocrizia de la Hollywood.

Cat despre momentele faine de Oscar, ei bine, anul asta nu au fost multe. In general ma incanta tinutele (uau, ce surpriza, nu? :D) si montajele video (alta surpriza ). Iar anul asta mi-au placut, cu liniuta:

-cand Jimmy Kimmel, urmat de cateva vedete, a intrat in cinematograful de peste strada si le-a facut spectatorilor surpriza vietii lor

-Rita Moreno in aceeasi rochie purtata la Oscarurile din 1962

-bucuria lui Oscar Isaac cand a castigat „Coco” (normal, doar e febletea mea)

-camasa lui James Ivory, castigatorul Oscarului pentru „Cel mai bun scenariu adaptat”,  decorata cu fata lui Timothée Chalamet, actorul principal din „Call Me by Your Name”

sursa foto

-Jodie Foster si Jennifer Lawrence glumind pe seama lui Meryl Streep

-discursul marei castigatoare Frances McDormand si momentul final cu jetskiul.

Eh, si cam atat cu Premiile Oscar pe anul asta. Cu speranta ca editia cu nr. 91 va fi mult mai interesanta si mai convingatoare, va saluta Margeluta-devoratoare-de-filme.

CITATUL ZILEI:

„Cinematograful este teatru la conserva.”

Louis Jouvet

 

Citatul zilei, Propriu şi personal

Uneori gresesti din iubire

Am fost un copil bun la invatatura, intotdeauna printre primii din clasa, chiar scoala, uneori oras si judet. In clasele primare am participat la concursuri de poezii si desen, in gimnaziu la concursuri de literatura si olimpiade de limba romana. Si cu rezultate foarte frumoase, as putea spune. Am acasa o groaza de diplome (daca nu le-o fi aruncat maica-mea intre timp).

Scoala generala era la doi pasi de service-ul Dacia unde lucra taica-mio, iar invatatorul meu isi repara masina la el, asa ca stia absolut tot ce faceam. Sau mai bine spus, ce nu faceam, fiindca ce putea fi de aflat despre un copil timid si temator, care nu misca in banca, nu vorbea neintrebat si avea 10 pe linie? In ciuda acestor performante, ai mei nu mi-au zis niciodata un „bravo”, nu mi-au spus ca sunt mandri de mine sau ca ma iubesc. Desi Dumnezeu stie cat tanjeam si cata nevoie aveam sa le aud! Dar tineau sa-mi aminteasca constant cat de norocoasa sunt ca nu trebuie sa umblu in picioarele goale dupa vaci pe deal, ca nu duc lipsa de nimic si ca singura mea treaba e sa fiu cuminte si ascultatoare si sa iau note mari, ca de-i fac de rusine, au ei ac de cojocul meu! „Daca iei nota mai mica la examen decat Cutarica si ma faci de ras, nu stiu ce-ti fac!”. De fapt, gandindu-ma putin, despre asta a fost dintotdeauna, despre gura lumii. Mi-am auzit-o si acum, la varsta adulta, dovada ca unele lucruri sunt mult prea adanc inradacinate pentru a putea fi schimbate.

In conditiile astea, la care se adauga si sistemul de invatamant invechit si total neadaptat vremurilor, e lesne de inteles de ce ma duceam la scoala cu frica si sila. Uneori, seara, gandindu-ma la orele de a doua zi, ma apuca efectiv groaza, mi se punea un nod in gat de simteam ca ma sufoc. Abia dupa ani de zile am realizat (si am putut sa le si zic in fata alor mei) ca in ciuda notelor bune si rezultatelor excelente la toate acele concursuri scolare si activitati extracurriculare, de fapt eu am urat din tot sufletul scoala si ca am invatat mereu de frica si rusine! Frica de invatator, frica de ai mei, frica de note mici, rusine de rusinea alor mei, de jignirile anumitor profesori, de ce o sa zica lumea, frica si rusinea ca sunt proasta, ca o sa rada toti de mine, ca nu sunt buna de nimic! Nu-i de mirare ca eram un copil vesnic bolnavicios, probabil ca somatizam tot stresul ala din mine. Mintea mea avea nevoie de o supapa, dar fiindca nu le puteam verbaliza, toate trairile mele interioare ieseau la suprafata in plan fizic, sub forma de boli de tot felul: gastrite, dureri de cap, spate si stomac, fluctuatii de greutate, caderea parului si vesnicele amigdalite.

Sa recunoastem sincer, scoala romaneasca nu a fost in stare niciodata sa ajute elevul sa se descopere pe sine si sa-l indrume catre o cariera care sa i se potriveasca, si nici sa-l pregateasca pentru viata de dupa incheierea ciclului de 12 ani de studiu. Eu nu am stiut niciodata concret in ce directie s-o iau dupa Bac, catre ce facultate sa ma indrept. Ai mei nu au ajuns atat de departe (nu pentru ca nu ar fi fost capabili din punct de vedere intelectual, ci fortati de imprejurari), asa ca nu ma puteam baza pe ajutorul lor. Nu am avut intelectuali in familie, bunicii din ambele parti au fost oameni simpli, tarani cu 4 clase, care nu au stiut altceva in viata decat munca la camp. Nici prieteni mai mari ca mine, care sa-mi explice pe intelesul meu cum sta treaba si la ce sa ma astept, nu aveam. La scoala nu se facea orientare profesionala si nici internet de unde sa-ti iei informatiile necesare, nu exista. Asa ca m-am trezit singura, confuza si nedumerita, intr-o bezna totala. Ce era cert insa, era faptul ca ai mei isi pusesera mari sperante in mine, eu trebuia sa ajung acolo unde ei nu ajunsesera, sa fac ceea ce ei si-au dorit si nu au putut sau nu au fost lasati sa faca. Eu trebuia sa merg la facultate! Numai ca, nu va puteti imagina ce surpriza, soc si groaza au avut cand odrasla le-a spus ca in loc de asta, ar vrea sa stea acasa un an! Bineinteles ca nu au vrut sa auda de asa ceva, nici nu m-au lasat macar sa-mi expun motivele. Asa ceva era inadmisibil, o prostie care nu merita deloc atentie! Cum sa nu ma duc la facultate, cand toti colegii mei asta faceau?! Sa fiu singura care ramanea acasa, eu si prostii care nu luasera Bacul? Cum sa ma fac de ras in halul asta?! Ce-avea sa zica lumea?

Daca ar fi avut deschiderea si rabdarea necesare, ar fi inteles ca dupa 12 ani de scoala pe care am urat-o din toti rarunchii, ma simteam epuizata, stoarsa de energie ca o lamaie si ca pur si simplu aveam nevoie de o pauza sa-mi incarc bateriile, sa-mi dau seama ce vreau si incotro trebuie s-apuc! Bineinteles ca nu am avut sorti de izbanda si in final le-am facut pe plac alor mei. Dar recunosc ca atitudinea lor m-a durut si intristat teribil. Nu au avut mai multa incredere si intelegere, intr-un moment in care aveam nevoie de asta, de ei. Nu e trist cand parerea lumii conteaza mai mult decat cea a propriului copil?!

Viata intr-un mic orasel de provincie nu mi-a placut niciodata. Toata lumea stia pe toata lumea, barfele erau la ordinea zilei, posibilitatile de distractie pentru tineri limitate, locurile de munca foarte putine, banii si mai putini. Tot ce-mi doream era sa locuiesc intr-un oras mare, ofertant din toate punctele de vedere, cu viata plina si agitata. Asa ca m-am orientat catre Cluj, nu stiu cum si de unde imi intrase mie in cap ca mentalitatea ardeleneasca e mult mai deschisa si mai sanatoasa decat a oltenilor dintr-un orasel fara prea mari perspective. Asa ca am dat examen la Facultatea de Limbi Straine, sectia engleza-franceza la Babes Bolyai, unde 35 de persoane se luptau pe un loc de la buget. Un an intreg m-a tot batut la cap taica-mio cu intratul pe locurile fara taxa, ca altfel „el nu ma tine in facultate”. Tin minte perfect ziua in care, tremurand toata, cu palmele transpirate si inima-n gat, am sunat sa aflu rezultatele. Cand vocea feminina de la celalalt capat al firului m-a anuntat ca intrasem, dar pe locurile cu taxa, am crezut ca mor. Lumea intreaga mi s-a prabusit in cap exact atunci, in momentul ala. Dar asta nu a fost nimic in comparatie cu vorbele lui taica-mio: „Esti cea mai mare dezamagire pentru mine!”. Le aud si acum in minte, imi amintesc perfect si expresia fetei sale cand le-a rostit si zgomotul cand inima mi s-a spart in milioane de minuscule bucati, si senzatia de sufocare, greata si durere in tot corpul! Daca s-ar fi deschis pamantul sa ma-nghita sau daca m-ar fi traznit pe loc, ar fi fost mai putin dureros decat vorbele sale. De multe ori, cuvintele taie in carne si-n suflet mai rau ca o sabie. Nici nu realizezi cat pot distruge.

Timpul a trecut cu viteza. Acum nu le (mai) port pica, nu-i mai judec, vad lucrurile altfel. Sunt parintii mei si-i iubesc la nebunie, stiu ca au procedat cum au crezut ei ca e mai bine pentru mine. Cu si din dragoste pentru mine. Si Dumnezeu stie ca nici eu nu am fost o adolescenta usor de gestionat! In plus, mi-am luat si eu portia mea zdravana de bobarnace de la viata de adult. Am primit suficiente lectii incat sa vad totul cu alti ochi, sa-mi schimb mentalitatea si perceptia, sa inteleg si sa accept ca de multe ori faci ceea ce poti cu ceea ce ai. Uneori gresesti desi nu ai vrut decat sa faci bine. Uneori gresesti exact persoanelor pe care le iubesti tocmai fiindca le iubesti. Uneori gresesti din iubire.

CITATUL ZILEI:

„Copilul trebuie primit cu respect, crescut cu iubire si apoi lasat in libertate deplina.”

 Rudolf Steiner

Citatul zilei, Irlanda cea verde si vesnic ploioasa, Propriu şi personal

In cautarea unui tort

…decent, ar fi trebuit sa adaug! Treaba sta in felul urmator: daca e un lucru de acasa de care chiar mi-e dor, atunci alea-s dulciurile! Nu zic de cele facute in casa, ca daca nu as fi asa comoda si neindemanatica, dar mai ales cu o Galusca lipita scai de mine (ha, ha, asta e mai nou, scuza mea pentru orice), as putea sa mi le fac. Sau si mai bine, as putea sa-l pun pe frate-mio, ca el e expertul cofetar! Nu, nu de dulciurile alea e vorba, ci la o savarina, o amandina, un profiterol, o prajitura Bucuresti, ceva cu blat pufos, bine insiropat, cu crema onctuoasa si glazura decadenta ma refer eu! Pffff, deja am balit ecranul telefonului!

De cand suntem aici, in Irlanda cea verde si vesnic ploioasa, de fiecare data cand am sarbatorit un eveniment important, a trebuit sa ne multumim cu torturile din Tesco. Au ei unul cu ciocolata, care e ceva mai gustos, dar nu e nici pe departe ce vrem noi. Si-n cafenelele unde am fost, gen Costa Caffè, Rafters, torturile sunt toate la fel: uscate si extrem de dulci. Iar de carrot cake sunt satula pana peste cap.

La sfarsitul anului trecut, am descoperit pe facebook ca s-a deschis o noua cofetarie in oras. In poze, torturile aratau beton si cum patroana e o semifinalista la nu stiu ce concurs televizat, am zis sa mergem sa vedem despre ce e vorba. Mare ne-a fost dezamagirea cand am dat peste niste vitrine golase, triste si neofertante! Iar gustul, bineinteles ca nu era cel indelung cautat de noi. Situatia era neschimbata si azi, fiindca da, am trecut totusi pe acolo, in speranta ca poate-poate…

Tot ce ne doream era o cofetarie romaneasca, de unde sa luam o deliciosenie de tort pentru ziua Galustei. Stiu ca in Dublin sunt cateva, dar cam mare distanta pentru o felie de tort, plus ca ne lipseste si timpul! Asa ca azi, cand un coleg de munca i-a spus Alui Meu Ca Bradul ca in Athy, un orasel vecin, ar fi o cofetarie romaneasca, chiar langa o frizerie romaneasca, nici n-am stat pe ganduri si am luat-o din loc.

Pfooaaa, imaginatia mi-o luase deja razna, nu vedeam in fata ochilor decat vitrine pline ochi cu torturi pacatoase cu ciocolata, cu caramel, cu frisca… Mda, si filmul mi s-a taiat brusc si nemilos in momentul in care am ajuns la destinatie si nici urma de asa ceva! Nema cofetarie romaneasca, ioc prajituri romanesti! Ia mai puneti-va pofta-n cui! Teapa si alarma falsa!

La cat de dezumflati eram si la ce fete plouate aveam, probabil ca acolo sus, cuiva i s-a facut mila de noi (posibil acelasi individ care cu doua secunde inainte, rasese de noi si avantul nostru naiv, tinandu-se cu mainile de burta). Prin urmare, am dat de Bradbury’s Bakery si un chocolate fudge cake ne-a facut cu ochiul din vitrina, asa ca am plecat cu el acasa. Si cu doua toppere dragute (mai ales cel in forma de diadema de printesa), pe care am uitat sa le folosim cand am facut poze, bineinteles! Ca daca a fost o intreaga tevatura sa gasim un amarat de tort, de ce ar fi mers altfel in continuare? 😀

Si ca sa-mi mai spal amarul, am intrat si-n magazinul de cadouri si felicitari de langa (aici daruitul de felicitari e inca la moda, au raioane intregi cu asa ceva si sunt intr-adevar niste minunatii!). I-am luat Galustei o rama faina si perfecta ca amintire: fotografia e in forma cifrei 1 si-n jurul ei, invitatii la petrecerea aniversara pot scrie mesaje sau dedicatii. Mi s-a parut o chestie deosebita, mai ales ca mi-am propus sa fac ca prima zi de nastere a Galustei sa fie speciala, asa ca a picat la tanc! Am ales si o felicitare potrivita ocaziei, bineinteles, unde eu si tatal ei o sa-i scriem cateva cuvinte cu si din suflet, treaba asta vrandu-se a deveni o traditie de ziua ei. Cred ca va fi destul de emotionant pentru ea ca in ziua in care va face 18 ani sa deschida felicitarile din anii trecuti, iar pentru noi va fi o provocare sa gasim de fiecare data cuvinte potrivite si cu sens, care sa-i ajunga la inima.

Pe final, va mai zic doar, in timp ce ma frec pe burta incantata, ca tortul asta s-a apropiat fooooaaaarte mult de ceea ce cautam si chiar a fost gustos! Galusca a fost fericita ca si-a putut infige degetele-n el, noi uluiti de cat de repede a trecut timpul.

CITATUL ZILEI:

„Raspunsul este ciocolata. Nu conteaza intrebarea.”

Anonim

Citatul zilei, Propriu şi personal

Ikea, dragostea mea

Cine ma cunoaste, stie si de pasiunea mea pentru faimoasa marca suedeza. Pe vremea cand locuiam in Bucuresti, vizitele regulate la Ikea devenisera parte din relaxarea de weekend (mai mult pentru subsemnata, recunosc!). Al Meu Ca Bradul se lasa convins sa ma insoteasca doar daca-i promiteam ca la final, dupa ce ma saturam eu de cutreierat magazinul, sa-si sature si el foamea cu vreo 6-7 hotdogi la bistroul de langa casele de marcat. Off topic: cum or putea, Dumnezeule mare, barbatii astia sa manance atat si sa ramana la fel de zvelti ca-n tinerete? Eu ma ingras si daca citesc reteta!

Revenind la Ikea, dragostea mea, mereu am zis ca daca as fi putut, cred c-as fi cumparat tot magazinul! Sau m-as fi multumit sa lucrez acolo. Caz in care, e convins Al Meu Ca Bradul, nu as fi adus acasa nici macar un banut, de salariul meu s-ar fi bucurat tot angajatorul. 😀

Bineinteles ca buzunarul subnutrit si spatiul insuficient din micuta noastra garsoniera de la Gara de Nord reprezentau un impediment serios in calea dorintelor subsemnatei de a face ravagii in magazinul din Baneasa, dar de luat cate ceva tot s-au gasit mijloace si motive.

In primul rand, recipiente. Pentru ca iubesc condimentele, era nevoie si de borcanele unde sa le pastrez, nu? Cred ca am vreo 20 si ceva deja. Le-am trambalat de la Bucuresti la Dragasani la Londra si apoi in Irlanda, si tin sa precizez ca au facut fata cu brio calatoriei. Chiar am facut ordine de curand in dulapurile din bucatarie si le-am spalat, uscat si umplut, apoi etichetat si aranjat frumos. Creste inima-n mine cand vad totul bine organizat! OCD much?! 😀

Prea multe condimente, nu indeajuns de multe borcanele! :))))

A post shared by Keke Margeluta (@margeluta) on

#ikea #thinkpink #butterfly #gift #boxes

A post shared by Keke Margeluta (@margeluta) on

In fiecare an, ma ocup cu placere de organizarea petrecerii de ziua de nastere a nepoticii mele, Medeea – partea ce tine de decoratiuni, de fapt. In 2015 am luat de la Ikea si invitatiile, ca tot s-au potrivit de minune cu tema petrecerii din acel an: fluturi. Au iesit super si au fost apreciate de toti.

Alte lucruri cumparate in numar mare au fost ramele foto. Stiu ca-mi luasem multe rame albe fiindca planuiam sa fac o galerie foto, dar nu am mai apucat, ca am plecat din tara, asa ca acum mama de Margea a preluat stafeta si si-a umplut casa cu pozele nepoata-sii.

De cate ori am avut de facut cadouri, cel mai la indemana mi s-au parut a fi pozele facute de mine sarbatoritului, pastrate in rame Ikea. Mare mi-a fost bucuria cand de Revelion, o prietena de la Dragasani mi-a aratat, cu o oarecare mandrie, ca inca mai are cadoul de la mine, de acum cativa ani: o poza intr-o rama roz de la Ikea din care zambesc imbratisate fetele ei.

Tot de la Ikea ne mai luasem niste polite, ca sa-mi pun eu cartile, doua suporturi albe de plastic pentru pungi. Unul l-am lipit pe un perete in bucatarie si l-am folosit in scopul pentru care a fost creat, iar celuilalt i-am schimbat rostul, ajungand sa depoziteze rolele de hartie igienica (idee gasita pe net).

Printre obiectele de bucatarie de la Ikea pe care le folosim se numara spatule si manusi de silicon, pahare, farfurii, borcane cu inchidere ermetica, oale, tavi, site, cutite, desfacatoare de conserve (foarte misto si usor de folosit) si cate si mai cate, de care nici nu-mi aduc eu aminte acum. Ideea e ca inca le avem, au trecut testul timpului si suntem foarte multumiti de ele. Si nu, asta nu e reclama platita! 😀

Credeati ca Ikea din Londra mi-a scapat? Nop, nicio sansa! Daca tot locuiam in Wembley, in apropiere, cum sa o ratez?!

#ikea #london #uk #england #swedishdesign #bedroom

A post shared by Keke Margeluta (@margeluta) on

Prin urmare, nici Ikea din Dublin nu mi-a scapat! De aici ne-am luat anul trecut patutul pentru cea mica (plus saltea si lenjerie), pantofare, cuiere, chestii pentru bucatarie. De Craciun m-am aprovizionat cu lumanari si tot felul de decoratiuni de sezon, iaaaaar aaaaaazi, desi imi propusesem ca o sa tin de bani, ei bine, mare surpriza mare, nu m-am putut abtine! Spre disperarea Alui Meu Ca Bradul, normal! In apararea mea, spun doar ca tot ce am luat sunt lucruri absolut „esentiale”: o lada de plastic pentru depozitarea chestiilor de Craciun (da, nu radeti, casa noastra inca e decorata ca-n decembrie!), suporturi de lumanari si flori artificiale (care o sa fie necesare pentru sedinta foto a Galustei) plus un cort de copii si o carte de povesti, cadoul de un an al piticei. De fapt, asta a fost scopul vizitei de azi la Ikea: sa cumparam pentru Galusca ceva frumos si deosebit, ca o data-n viata implineste un an, nu? Ca pe langa asta s-a nimerit sa mai pun in cos si alte lucruri, asta e partea a doua! 😀

La final, o mica observatie. Cine a fost in Ikea din Bucuresti, stie bine ce omor e jos, la bistroul cu hotdogi si suc la dozator. In schimb, in Ikea din Wembley, aceeasi zona era pustie (dar restaurantul era full). Ei bine, aflati ca-n Ikea din Dublin e exact ca acasa! 😀

CITATUL ZILEI:

„Prefer sa mor de pasiune decat de plictiseala.”

Pablo Picasso

Citatul zilei, Propriu şi personal

Din amintirile unui „aragaz cu 4 ochi”

Eram in clasa intai sau a doua, nu mai stiu sigur. Probabil a doua, ca puteam sa citesc bine si aveam un auxiliar pentru ora de citire cu niste texte maricele, dar cu un scris al dracului de mic! Dupa ce-mi terminam toate temele, trebuia sa pregatesc lectia de zi din cartulia aia, plus lectia urmatoare, ca nu cumva sa ma impotmolesc cand citesc si sa ma fac de ras. Imi amintesc ca ma uitam in paginile alea cenusii, iar literele, care oricum erau mici si prost imprimate, rupeau randurile si incepeau sa se invarta in spirale. Sau poate jucau hora de mana. Cine poate sti ce le trece prin cap unor buchii?! Si atunci jap!, ma trezeam cu palme dupa ceafa. Veneau dinspre maica-mea, care statea in spatele meu ca un neobosit gardian, custode al cunostintelor obligatorii care trebuiau bagate-n capu-mi cu forta si nemiluita. Cum sa mai aiba si ele loc, cand capul mi-era la joaca si somn?

Si-a trecut ceva timp si multe palme dupa ceafa pana sa se prinda maica-mea ca fie-sa nu e nici proasta, nici puturoasa, ci… chioara! Mioapa mai precis, si cu un ochi lenes! Si de aici a inceput distractia!

Mai intai am fost la un medic in Dragasani. Calcam in strachini pe strada dupa fiecare vizita si nenorocitele de picaturi cu atropina. Primii mei ochelari erau rotunzi si piciorusele se terminau cu un fel de arc dupa ureche, ca sa stea strans si sa nu-mi cada la joaca. In schimb mi-au facut niste rani urate. Georgiana si Mihaela aveau ochelari exact la fel, eram un trio feminin de muschetari ochelaristi. Cu exact aceleasi rani dupa ureche.

Apoi au auzit ai mei de un medic foarte bun la Ramnicu Valcea. „Cine v-a dat, doamna, ochelarii astia? I-au stricat ochii fetei!”. Au urmat tot felul de teste in spital si ore de exercitii la aparate, unde trebuia sa suprapun imagini cu lanuri galbene de porumb si casute rosii. Plus acasa ore si pagini intregi de liniute si patratele desenate cu ochiul bun acoperit, exercitii care ma enervau si oboseau. Ba mi-au mai cumparat ai mei si cauciuc din ala negru pe care trebuia sa-l lipesc pe lentila ochiului sanatos, ca sa-l forteze pe cel lenes. Am refuzat sa-l port, ca sa nu rada copiii de mine la scoala. Oricum ma strigau „aragaz cu 4 ochi” din prima zi in care m-au vazut cu ochelari. Si eu, tare-n gura, dar ranita-n suflet, le tipam ca „se zice corect 4 ochiuri, agramatilor, mai puneti mana pe carte!”. Si plangeam seara, in perna. Apoi radeau de mine ca-s tocilara, asa ca incetul cu incetul, nu i-am mai purtat. Rezultatele chinului meu, oricum mult prea mici pentru a-mi fi de ajutor, au disparut cat ai zice peste.

Prin liceu aveam mari dureri de cap si ma deranja teribil lumina soarelui, asa ca tot la ochelari am ajuns. Nici astia nu au rezistat mult pe nasul meu. Inca ma simteam aragaz cu 4 ochi si tocilara.

Prin facultate, am realizat, din nou, ca nu vad nimic la tabla si cat de chinuitoare sunt migrenele, asa ca tot la ochelari am ajuns. Eh, dar parca acum mi se parea ca-s un pic sexy cu ochelari. Un pic, nu mult. Ceilalti studenti ma credeau profa si-mi vorbeau cu dumneavoastra. Dar mie tot tocilara imi suna in cap. Asa ca nici astia nu au avut viata prea lunga.

Acum vreo 7 ani, am realizat din nou -oare pentru a cata oara?!- ca nu ma pot concentra, ca nu vad sa citesc mai nimic si ca stransul din ochi m-a pricopsit cu riduri. Asa ca m-am prezentat de buna voie si nesilita de nimeni, la primul medic, cel care m-a vazut cand aveam 8-9 ani, dar ca acum activa la o clinica privata din orasul natal. Medic care numai de consultatii si pacienti nu avea chef in momentul ala -ce noroc pe mine, nu?- si m-a rezolvat in doi timpi si trei miscari. Nici macar nu a binevoit sa-mi citeasca, dar sa-mi mai si explice, rezultatul la analiza fundului de ochi, care intra oricum in pretul consultatiei. Dar mi-a dat o reteta pentru niste vitamine cam piperate la pret, pe care trebuia sa le achizitionez, bineinteles, de la farmacia clinicii, fiindca ce sa vezi, aveam retina subtiata! Eu si multi altii din oras! Apoi, daca tot incepusem prost, de ce sa nu continui la fel? Optometristul m-a facut din vorbe si m-am trezit cu o rama de ochelari de firma, scumpa ca dracu’, pe care mi-a fost jena sa o refuz si am platit totul in doua rate. Dar stai, ca parodia nu s-a oprit aici! Toate astea nu ar fi contat daca macar as fi putut sa ma folosesc de nenorocitii aia de ochelari! Nu am reusit sa ma obisnuiesc cu ei deloc, aveam dureri de cap, iar imaginea mi se lungea si latea in fata ochilor de parca o tragea cineva din colturi. Ma oboseau si ameteau teribil si nu ma puteam concentra, dar m-am incapatanat sa-i port, in speranta ca intr-un final, ma voi obisnui totusi cu ei. Pana cand, plina de frustrare, draci si nervi, am dat cu ei in perete! La propriu! M-a durut sufletul, de ce sa mint, mai ales ca ma costasera o mica avere, dar mi se umpluse paharul! Ii mai purtam un pic, iar ma enervam si dadeam cu ei de pamant, iar ii purtam, iar aruncam cu ei, si uite asa, relatia asta de dragoste si ura a continuat pana in ziua cand m-am asezat pe ei si i-am strambat. Oricum si lentilele se zgariasera rau de tot. Si oricum nu-mi faceau bine, asa ca am rasuflat usurata. Nici nu stiu de ce nu am renuntat mai devreme, probabil fiindca mi se reprosa ca am dat pe ei o caruta de bani si nu vreau sa-i port, cumva ma simteam vinovata ca nu ma straduiesc mai mult. Voiam sa le-arat celor din familie ca pot sa fiu hotarata si consecventa, ca mi-am invatat lectia si nu ma dau batuta asa usor. Prost moment mi-am ales!

Dupa ani in care m-am incapatanat sa nu revin revin la ochelari, visand la o operatie salvatoare pe care nu mi-o permiteam, timp in care fiecare persoana intalnita imi sugera o vizita la oftalmolog, iar ridurile mi s-au adancit si inmultit vizibil de la atata strans din ochi, ei bine, minunea s-a-ntamplat: azi mi-am facut, in sfarsit, programare pentru o consultatie la Specsavers. Iar „vinovatul” este fratele de Margea, care s-a tinut de capul meu vreo doua luni, pana am cedat insistentelor sale. Si bine am facut! Adevarul este ca am ceva emotii, mai ales dupa ultima experienta! Dar nu mi-am propus eu ca incepand cu anul asta, sa ma pun pe primul loc si sa am grija de mine asa cum trebuie? Ba daaaa, si uite ca exact asta fac! Putin impinsa de la spate, dar macar e un inceput! Ceea ce va doresc si voua!

CITATUL ZILEI:

„Calităţile şi defectele noastre sunt inseparabile, precum materia şi energia. Când acestea se separă, omul nu mai există.”

Nikola Tesla