Cum am ajuns gradinareasa de ocazie

Imi plac florile, dar atractia asta nu e si reciproca, se pare ca eu nu le prea plac lor, drept urmare prefera sa dea ortu’ popii decat sa impartim aceeasi casa. Bine, n-o ajuta nici faptul ca uit sa le ud, si in general, sa am grija de ele! Recunosc, imi plac florile taiate si aranjate in buchete, dar pana si pe alea le pun in vaza si acolo le uit pana isi dau duhul si trebuie sa le arunc! Cred ca gena iubitorilor de flori a sarit o generatie, m-am impacat de mult cu gandul ca nu o sa detin niciodata paradisul floral din curtea maica-mii! Da, imi plac si-mi mangaie retina gradinile ingrijite, dar nu de mine!

Eh, stiind toate astea, impamantenite inca de pe vremea cand bucuria intoarcerii acasa a maica-mii se ducea pe apa sambetei la vederea naturii moarte din ghivecele ei, daca aseara m-ar fi vazut careva din cunoscutii mei, si-ar fi facut cruce in timp ce scuipau cate un „Piei, satano!” printre dinti si-mi aruncau in ochi vreun crucifix. Sau macar s-ar fi gandit ca m-au rapit extraterestrii si m-au inlocuit cu una de-a lor! Cine esti, ce-ai facut cu Margeluta noastra? Pai unde-au mai vazut ei asa mandrie de tablou pitoresc, cu Margeluta echipata corespunzator cu manusi, sapa si grebla, concentrata la maxim, scormonind pamantul, umpland ghivece si indesand tacticos in ele… flori de toamna? Soc si groaza, va spun! Cred ca in seara asta a inghetat o bucatica de Iad, una mica-mititica, de pe la colt! 😀

Sa va spun cum a pornit totul. Duminica am vrut sa o ducem pe Galusca la un loc de joaca, dar a trebuit sa ne intoarcem acasa, fiindca a adormit in drum spre. Asa ca am lasat-o in lumea viselor, cu unchiu-so vajnic aparator/supraveghetor si noi am iesit in oras, la o cafea, chipurile. Numai ca in masina, discutia a divagat catre chestiile pe care vrem sa le facem, precum vopsitul usii, a copertinei de la intrare si a pervazurilor exterioare, taiatul copacilor si tufisurilor din fata casei. Pentru ca da, desi suntem chiriasi, ne place sa avem grija de casa in care locuim, chiar daca in acte nu-i a noastra. Si-uite asa am ajuns in Home Base, sa cumparam cele trebuincioase. Si zau ca nu inteleg ce scurtcircuit s-a produs pe drumul dintre gura si creieru-mi, ca m-am trezit propunandu-i Alui Meu Ca Bradul sa cumparam si niste flori, ca prea arata urat ghivecele alea golase de la geam (cuvintele mele exact! #facepalm). Si-am luat vreo 3 crizanteme, un set de 12 Sweet William Festival White Flame (nu ma intrebati, ca habar nu am ce-s astea) si inca doua aratari pe care nu stiu cum le cheama. N-am nicio cunostinta in domeniu, nu am facut asta niciodata, asa ca le-am ales pe spranceana!

Din motive diverse, precum vant nervos de toamna, dar mai ales lene si lipsa de chef, abia azi, profitand de faptul ca barbatul casei a scapat mai devreme de la munca si exact atunci dormea Galusca, ne-am pus pe treaba. In timp ce Al Meu Ca Bradul punea la treaba serioasa foarfeca abia cumparata, defrisand de zor jungla din fata casei, subsemnata scarmana ghivecele, animata de un avant cu misterioase si inca neaflate origini. Impartiti intre munca de gradinari de ocazie si Galusca trezita cu chef de mancat pamant, dar mai ales de plimbat prin cartier, am reusit sa ducem totul la bun sfarsit, dupa caderea intunericului si intetirea frigului. Vreti sa mint si sa zic ca nu sunt mandra de isprava mea, ca nu creste inima-n mine cand ma uit la ghivecele din care rasar timid zanele mele de toamna? Nu, n-am cum sa mint! Bineinteles ca nu-mi mai incap in piele! E asa, un amestec de bucurie, de mandrie si de implinire ca am facut ceva nou, singura, fara ajutor, cu drag si mainile astea doua! (Acum sa facem cateva rugaciuni sa le gasesc vii data viitoare cand ma uit pe geam! :D)

CITATUL ZILEI:

„Floarea nu este floare în sine, ci în oglinda altui suflet.”

Valeriu Butulescu

Reclame

In Irlanda, s-a deschis oficial sezonul 2018-2019 de furtuni

Nu stiu cum se face, dar ati observat si voi ca majoritatea uraganelor si furtunilor poarta nume de gen feminin? Chestia asta mi s-a parut intotdeauna cam sexista si mereu m-am intrebat cine le boteaza?! Imi si imaginam un barbat abia parasit, om de stiinta cu par valvoi si cearcane imense, halat necalcat si ochelari murdari, trist, furios si frustrat, care pentru a se razbuna pe fosta, numeste un uragan dupa ea, cea care a trecut exact ca un uragan prin sufletul lui, lasand in urma dezastru si pagube insemnate. Da, stiu, am avut mereu o imaginatie bogata! 😀

Cum e lesne de inteles, curiozitatea asta mi-a fost starnita de filmele americane cu tornade/uragane (unde sa vad asa ceva la noi?), dar de cand locuiesc in Irlanda, am ajuns la saturatie, zau asa! Nu trece luna fara s-avem parte de 2-3 furtuni, unele mai puternice, altele mai calme, dar absolut toooaaate au nume. Cam la fel ar fi si-n Romania daca Busu ar boteza absolut toate fronturile alea de aer ba cald, ba rece, pe care le tot anunta in fiecare seara la meteo. 😛

„Cat traiesti, inveti!” a zis un intelept. „Nicio zi nu e pierduta daca ai invatat ceva!” a adaugat alt intelept. Sau poate era acelasi. Ma rog, ideea e ca azi m-am luminat si eu, in sfarsit! Se pare ca in fiecare an, incepand cu 2015, in luna septembrie, Met Eireann (Serviciul National Irlandez de Meteorologie) si Met Office (cel britanic) isi unesc fortele si publica o lista cu furtunile sezonului. Sunt pregatite 21 de nume, alese dintre cele sugerate de public, in ordine alfabetica (exceptand Q, U, X, Y, Z) si alternand genul feminin cu cel masculin. De ce fac treaba asta cu botezatul furtunilor? Pentru a creste gradul de constientizare a conditiilor meteo severe inainte ca acestea sa se abata asupra tarii, zic ei.

Sursa foto

In sezonul 2018-2019, prima furtuna care a urcat pe podium a fost Ali (anul asta au inceput cu un nume masculin), invesmantat in vanturi de 120km/h, cele mai puternice sufland in partile de vest si nord-vest, Comitatul Galway fiind cel mai afectat. 180 000 de locuinte ramase fara electricitate si 2 morti. Noi locuim undeva in centrul insulei, asa ca ne putem numi totusi norocosi, suntem un pic mai feriti fata de cei de pe coaste. Asta nu inseamna ca nu am avut si noi parte din plin de vantul care suiera furios, incercand sa aplece copacii, doar ca nu la fel de rau ca-n alte zone si in niciun caz nu a fost ca uraganul Ophelia din octombrie de anul trecut, care pentru mine ramane un punct de referinta. A fost totusi primul meu uragan/furtuna tropicala, e normal deci sa le compar pe toate cu Ophelia (care drept vorbind, m-a speriat un pic).

Ali a coborat azi de pe podium, cu tot cu vanturile lui turbate, facandu-i loc lui Bronagh si rochiei sale tesute din ploi dese si Cod Galben pana in seara asta la 9, brodat pe trena. De fapt, la ora tarzie la care scriu articolul asta, inca ploua, mai slab, ce-i drept, dar norii au curs neincetat de azi noapte si sunt maxim 14°C. In alte zone, e mai rau.

Oh, si vestile bune nu se termina aici! Nici nu a apucat Bronagh sa coboare de pe podium, ca urmatoarea furtuna, Callum pe numele ei, se si pregateste sa urce, in acest weekend! Inca nu e nimic sigur 100%, dar dupa cum arata harta meteo, sansele sunt foarte mari. Ha, trei furtuni intr-o saptamana, lucky us!

Deci dupa cum vedeti, vremea irlandeza e o bu-cu-ri-e, nu alta!!! Si-o s-o tot tinem asa, intr-o mare veselie, pana in septembrie la anul, ca doar trebuie sa se bucure de frumusetea defilarii pe podium si atentia publicului si Deirdre, Erik, Freya, Gareth, Hannah, Idris, Jane, Kevin, Lily, Max, Niamh, Oliver, Peggy, Ross, Saoirse, Tristan, Violet si Wyn. Noi sa fim sanatosi, ca furtunile curg!

CITATUL ZILEI:

„Iubirea si vremea frumoasa sterg limitele contururilor noastre.”

Andre Gide

Cand natura se dezlantuie, omul realizeaza cat e de mic

Anul trecut, pe la jumatatea lunii octombrie, uraganul Ophelia isi etala forta, paralizand intreaga Irlanda. Met Eireann (Serviciul National Irlandez de Meteorologie) emitea un avertisment de Cod Rosu pentru anumite zone ale tarii, cu doua zile inainte de sosirea Opheliei, in loc de una singura, cum se face in mod normal. In ziua urmatoare, la 8 seara, Codul Rosu a fost extins pentru intreaga insula si scolile inchise. Pe 16 octombrie, Ophelia se dezlantuia furioasa, maturand coasta Comitatului Cork cu vanturi de pana la 191 km/h (cea mai mare viteza a vantului inregistrata vreodata in Irlanda cea Verde), lasand 360 000 de locuinte fara curent electric si pagube de un miliard si jumatate de euro. Trei oameni si-au pierdut viata din cauza copacilor cazuti in timpul furtunii, iar alti doi dupa, in timp ce faceau reparatii.

A fost prima mea experienta cu un uragan si la drept vorbind, m-a cam socat! Al Meu Ca Bradul si Fratele de Margea au fost trimisi acasa de la munca, si alta treaba nu au avut decat sa-mi povesteasca ei, cu lux de amanunte, cum abia puteau controla masina pe autostrada, vantul puternic mai-mai sa-i zboare in afara carosabilului. De parca nu aveam deja sangele inghetat in vene la vederea copacilor care se aplecau neputinciosi, parca facand matanii si cerand indurare, la auzul suieratului infiorator de vant turbat ce cauta cu inversunare o deschizatura, oricat de mica, prin care sa-si faca loc si sa spulbere tot dinauntrul. Ferestrele pocneau si trepidau, ca si cum o forta nevazuta incerca sa le scoata din balamale, peretii trosneau si se tanguiau, iar semineul si hota din bucatarie amplificau zgomotele inspaimantatoare ale urgiei de afara, sporindu-mi teama. Aveam sentimentul ca suntem inchisi intr-o cutie de lemn, care desi acum parea sa ne serveasca drept protectie, putea oricand si foarte usor sa se transforme intr-o capcana a mortii! O uriasa mana invizibila ar fi putut sa ne smulga din loc, sa ne ridice la cativa metri in aer si sa ne izbeasca puternic de pamant, facandu-ne una cu el! Ce sanse ai sa te impotrivesti naturii dezlantuite?

Mi-am amintit de toate astea azi, cand Furtuna Ali isi facea de cap in Irlanda cea Verde dupa bunul plac (desi nu la fel de tare ca Ophelia de anul trecut). Si n-am putut sa nu ma intreb daca asa s-o fi simtit si femeia care a murit azi dimineata in Galway dupa ce caravana in care se afla a fost aruncata de pe stanci de rafalele puternice de vant?! Ma tot gandesc la asta de cand am auzit stirea la radio. Ma bantuie imaginea cu resturile imprastiate pe plaja. Am pielea de gaina si un nod in gat. Dumnezeu stie cat de ingrozita o fi fost biata femeie in ultimele ei clipe! Ma rog sa fi fost indeajuns de norocoasa incat sa nu fi avut timp sa se intrebe sau sa realizeze ce se petrece. Asa m-a sfatuit pe mine cineva, candva: „Sa te rogi pentru o moarta rapida si usoara, tata, caci asta inseamna sa ai cu adevarat noroc!”.

Toti suntem datori cu o moarte, dar nu stim niciodata cu siguranta clipa in care ne vom plati datoria. Ne consideram fiinte superioare si ne credem stapani peste Pamant. Ne imaginam ca putem controla si modela totul dupa bunul plac, dar cand natura se dezlantuie furioasa si-si arata adevarata putere, realizam cat de mici suntem. Mici si neputinciosi in fata fortei sale distrugatoare. De forta ei creatoare ne tot batem joc fara mila de cand existam. Incendii, inundatii, alunecari de teren, secete, uragane, toate ne reamintesc care ne e locul. Nu i-am aratat respectul si pretuirea cuvenite. Intr-o zi o sa si le ia singura. Si probabil ca atunci va fi prea tarziu. Pentru noi. Ea o sa-si reintre in drepturi si viata isi va gasi fagasul normal… fara noi.

CITATUL ZILEI:

„Toate procesele din natură au succes. Natura nu cunoaşte eşecul.”

Raymond Holliwell

Martipom de 2018

Cat de mult iubesc eu Martisorul, tot trambitez aici, de 8 ani de zile, de cand exista blogul asta. Si oriunde am locuit, am incercat sa ma tin de traditia asta a noastra cu daruitul de martisoare pe 1 Martie si legatul snurului alb-rosu in primul pom inflorit intalnit. Nu mi-a iesit mereu, din motive independente de vointa mea, dar tot nu m-am lasat.

Anul asta, cand am plecat din Irlanda catre Romania, inca nu inflorisera pomii, cel putin nu in orasul nostru, desi catre Dublin incepusera timid. Aveam snururi de martisoare, si pentru mine, si pentru Galusca, dar ne lipsea pomul inflorit. Cu alte cuvinte, aveam cu ce, dar n-aveam unde! 😀 Asa ca am asteptat pana am ajuns la ai mei si am dat peste gutuiul din curtea lor, incarcat cu flori ca pomul de Craciun de podoabe. Prin urmare, am stiut ca e locul perfect sa ne lasam snururile la odihna.

CITATUL ZILEI:

„Iubesc primavara oriunde, dar daca as putea alege, as intampina-o mereu in gradina.”

Ruth Stout

Adevărul si minciuna

O parabolă evreiască spune că într-o zi minciuna şi adevărul s-au întâlnit.
Minciuna i-a spus adevărului:
– Bună dimineaţa!
Şi adevărul a verificat dacă într-adevăr e o zi bună. S-a uitat în sus, nu a văzut nori de ploaie, mai multe păsări au cântat şi văzând că într-adevăr era o zi bună, i-a răspuns minciunii:
– Bună dimineaţa!
– E prea cald azi.
Şi adevărul văzu că minciuna a spus adevărul.
Minciuna apoi l-a invitat pe adevăr să se scalde în rîu. Şi-a scos hainele, a sărit în apă şi i-a spus:
– Să știi că apa e minunată!
Şi de îndată ce adevărul a sărit în rîu, cum era de așteptat, minciuna a ieşit din apă, s-a îmbrăcat în hainele adevărului şi a plecat. Adevărul, în schimb a refuzat să se îmbrace în hainele minciunii şi, pentru că n-avea de ce să-i fie ruşine, a plecat dezbrăcat pe stradă.
Așa se face că, în ochii altor oameni, e mai uşor de accepat minciuna îmbrăcată în adevăr, decât adevărul gol-goluţ.

Jackson Nunes

Momente faine de la Premiile Oscar 2018 si cateva ganduri margelate

Anul trecut nu am reusit sa vad Gala Premiilor Oscar, din motive de colici de Galusca, asa ca anul asta, ca o mare iubitoare de film ce sunt, am vrut sa-mi iau revansa si m-am pregatit temeinic din timp. Am vazut aproape toate filmele care au primit nominalizari la diverse categorii, am citit o groaza de articole pe site-urile de specialitate, iar duminica mi-am setat alarma ca sa fiu sigura ca nu ratez marele eveniment (mai mult din cauza diferentei de fus orar decat de somn) si ca sa am parte de liniste, sa pot face livetext pe blog, am pasat Galusca Bradului din dotare. 😛 Prin urmare, totul era pus la punct in momentul in care vedetele de la Hollywood paseau pe covorul rosu.

Si daca tot am inceput cu asta, e inevitabil sa nu-mi dau cu parerea despre tinute. Spre deosebire de alti ani, capitolul asta a fost slabut rau de tot. Nu tu glam, nu tu stralucirea specifica Oscarurilor si Hollywoodului, nimic spectaculos sau memorabil, cu toate ca s-a luat o pauza de la miscarile #metoo si #timesup, vedetele renuntand la tinutele negre, pentru a nu boicota Oscarurile, chipurile! O mare ipocrizie, dupa umila-mi parere. Pai daca ai inceput ceva, mergi pana la capat, nu? Sau gata, le-a trecut tuturor supararea? Ori te pomenesti ca deja s-o fi schimbat ceva, gata abuzuri sexuale la Hollywood, cetatea filmului se scalda acum in valuri de corectitudine si decenta, marmota inveleste ciocolata in staniol, ploua cu pinguini si porcii zboara! Il inlocuim pe Casey Affleck, unul din prezentatori, care are doua procese de hartuire sexuala, nu cu una, ci doua femei (Jennifer Lawrence si Jodie Foster) si gata, uite ce corecti si atenti suntem noi la Hollywood, sa inceapa showul! Venim cu discursuri despre activism si feminism si egalitatea dintre sexe, girl power, bla bla bla, facem doua-trei glumite pe seama scandalurile sexuale din ultima vreme si gata, ne-am reabilitat, totul s-a sters cu buretele.

La capitolul filme, aceeasi situatie: au fost cateva bune, dar nimic care sa te impresioneze, sa te dea pe spate, sa-ti ia graiul si sa-ti arunce gandurile pe tot felul de carari neumblate. „The Shape of Water”, marele castigator, mi s-a parut dragut, dar lung si previzibil. Pe Al Meu Ca Bradul l-a plictisit de moarte, nici nu a avut rabdare sa vada macar jumate din el. In schimb, mi-a placut mult Daniel Day-Lewis, as fi vrut sa ia Oscarul pentru interpretare, la cati draci si nervi mi-a facut personajul sau si cat de lent a fost filmul! 😀 Valabil si pentru Soirse Ronan. Ah, si o alta chestie ciudata: desi in general imi place Meryl Streep, nu prea am inteles nominalizarea ei la Oscar, fiindca personajul sau nu mi-a dat impresia ca ar fi vreunul principal. Ori poate Tom Hanks mi-a captat toata atentia, who knows?!

Oscarurile de anul asta au mustit de discursuri corecte politic, care au pus in lumina problema imigrantilor (trimitere catre Trump), a abuzurilor sexuale, a discriminarii rasiale si de gen. Mai mult ca probabil vorbe goale, ca nu-mi vine sa cred ca de acum incolo, nu o sa mai existe scandaluri la Hollywood! Au fost si cateva premiere anul asta precum nominalizarea lui Mary J. Blige la doua categorii, cel mai in varsta castigator, (James Ivory), primul scenarist de culoare care castiga un Oscar (Jordan Peele), persoana cu cele mai multe nominalizari la Oscar (John Williams) si de asemenea cea mai slaba audienta din istoria galei. Probabil ca scandalurile din ultima vreme, filmele nu tocmai extraordinare, precum si previzibilitatea castigatorilor au contribuit la acest ultim record. Sau poate ca lumea e satula de ipocrizia de la Hollywood.

Cat despre momentele faine de Oscar, ei bine, anul asta nu au fost multe. In general ma incanta tinutele (uau, ce surpriza, nu? :D) si montajele video (alta surpriza ). Iar anul asta mi-au placut, cu liniuta:

-cand Jimmy Kimmel, urmat de cateva vedete, a intrat in cinematograful de peste strada si le-a facut spectatorilor surpriza vietii lor

-Rita Moreno in aceeasi rochie purtata la Oscarurile din 1962

-bucuria lui Oscar Isaac cand a castigat „Coco” (normal, doar e febletea mea)

-camasa lui James Ivory, castigatorul Oscarului pentru „Cel mai bun scenariu adaptat”,  decorata cu fata lui Timothée Chalamet, actorul principal din „Call Me by Your Name”

sursa foto

-Jodie Foster si Jennifer Lawrence glumind pe seama lui Meryl Streep

-discursul marei castigatoare Frances McDormand si momentul final cu jetskiul.

Eh, si cam atat cu Premiile Oscar pe anul asta. Cu speranta ca editia cu nr. 91 va fi mult mai interesanta si mai convingatoare, va saluta Margeluta-devoratoare-de-filme.

CITATUL ZILEI:

„Cinematograful este teatru la conserva.”

Louis Jouvet

 

Uneori gresesti din iubire

Am fost un copil bun la invatatura, intotdeauna printre primii din clasa, chiar scoala, uneori oras si judet. In clasele primare am participat la concursuri de poezii si desen, in gimnaziu la concursuri de literatura si olimpiade de limba romana. Si cu rezultate foarte frumoase, as putea spune. Am acasa o groaza de diplome (daca nu le-o fi aruncat maica-mea intre timp).

Scoala generala era la doi pasi de service-ul Dacia unde lucra taica-mio, iar invatatorul meu isi repara masina la el, asa ca stia absolut tot ce faceam. Sau mai bine spus, ce nu faceam, fiindca ce putea fi de aflat despre un copil timid si temator, care nu misca in banca, nu vorbea neintrebat si avea 10 pe linie? In ciuda acestor performante, ai mei nu mi-au zis niciodata un „bravo”, nu mi-au spus ca sunt mandri de mine sau ca ma iubesc. Desi Dumnezeu stie cat tanjeam si cata nevoie aveam sa le aud! Dar tineau sa-mi aminteasca constant cat de norocoasa sunt ca nu trebuie sa umblu in picioarele goale dupa vaci pe deal, ca nu duc lipsa de nimic si ca singura mea treaba e sa fiu cuminte si ascultatoare si sa iau note mari, ca de-i fac de rusine, au ei ac de cojocul meu! „Daca iei nota mai mica la examen decat Cutarica si ma faci de ras, nu stiu ce-ti fac!”. De fapt, gandindu-ma putin, despre asta a fost dintotdeauna, despre gura lumii. Mi-am auzit-o si acum, la varsta adulta, dovada ca unele lucruri sunt mult prea adanc inradacinate pentru a putea fi schimbate.

In conditiile astea, la care se adauga si sistemul de invatamant invechit si total neadaptat vremurilor, e lesne de inteles de ce ma duceam la scoala cu frica si sila. Uneori, seara, gandindu-ma la orele de a doua zi, ma apuca efectiv groaza, mi se punea un nod in gat de simteam ca ma sufoc. Abia dupa ani de zile am realizat (si am putut sa le si zic in fata alor mei) ca in ciuda notelor bune si rezultatelor excelente la toate acele concursuri scolare si activitati extracurriculare, de fapt eu am urat din tot sufletul scoala si ca am invatat mereu de frica si rusine! Frica de invatator, frica de ai mei, frica de note mici, rusine de rusinea alor mei, de jignirile anumitor profesori, de ce o sa zica lumea, frica si rusinea ca sunt proasta, ca o sa rada toti de mine, ca nu sunt buna de nimic! Nu-i de mirare ca eram un copil vesnic bolnavicios, probabil ca somatizam tot stresul ala din mine. Mintea mea avea nevoie de o supapa, dar fiindca nu le puteam verbaliza, toate trairile mele interioare ieseau la suprafata in plan fizic, sub forma de boli de tot felul: gastrite, dureri de cap, spate si stomac, fluctuatii de greutate, caderea parului si vesnicele amigdalite.

Sa recunoastem sincer, scoala romaneasca nu a fost in stare niciodata sa ajute elevul sa se descopere pe sine si sa-l indrume catre o cariera care sa i se potriveasca, si nici sa-l pregateasca pentru viata de dupa incheierea ciclului de 12 ani de studiu. Eu nu am stiut niciodata concret in ce directie s-o iau dupa Bac, catre ce facultate sa ma indrept. Ai mei nu au ajuns atat de departe (nu pentru ca nu ar fi fost capabili din punct de vedere intelectual, ci fortati de imprejurari), asa ca nu ma puteam baza pe ajutorul lor. Nu am avut intelectuali in familie, bunicii din ambele parti au fost oameni simpli, tarani cu 4 clase, care nu au stiut altceva in viata decat munca la camp. Nici prieteni mai mari ca mine, care sa-mi explice pe intelesul meu cum sta treaba si la ce sa ma astept, nu aveam. La scoala nu se facea orientare profesionala si nici internet de unde sa-ti iei informatiile necesare, nu exista. Asa ca m-am trezit singura, confuza si nedumerita, intr-o bezna totala. Ce era cert insa, era faptul ca ai mei isi pusesera mari sperante in mine, eu trebuia sa ajung acolo unde ei nu ajunsesera, sa fac ceea ce ei si-au dorit si nu au putut sau nu au fost lasati sa faca. Eu trebuia sa merg la facultate! Numai ca, nu va puteti imagina ce surpriza, soc si groaza au avut cand odrasla le-a spus ca in loc de asta, ar vrea sa stea acasa un an! Bineinteles ca nu au vrut sa auda de asa ceva, nici nu m-au lasat macar sa-mi expun motivele. Asa ceva era inadmisibil, o prostie care nu merita deloc atentie! Cum sa nu ma duc la facultate, cand toti colegii mei asta faceau?! Sa fiu singura care ramanea acasa, eu si prostii care nu luasera Bacul? Cum sa ma fac de ras in halul asta?! Ce-avea sa zica lumea?

Daca ar fi avut deschiderea si rabdarea necesare, ar fi inteles ca dupa 12 ani de scoala pe care am urat-o din toti rarunchii, ma simteam epuizata, stoarsa de energie ca o lamaie si ca pur si simplu aveam nevoie de o pauza sa-mi incarc bateriile, sa-mi dau seama ce vreau si incotro trebuie s-apuc! Bineinteles ca nu am avut sorti de izbanda si in final le-am facut pe plac alor mei. Dar recunosc ca atitudinea lor m-a durut si intristat teribil. Nu au avut mai multa incredere si intelegere, intr-un moment in care aveam nevoie de asta, de ei. Nu e trist cand parerea lumii conteaza mai mult decat cea a propriului copil?!

Viata intr-un mic orasel de provincie nu mi-a placut niciodata. Toata lumea stia pe toata lumea, barfele erau la ordinea zilei, posibilitatile de distractie pentru tineri limitate, locurile de munca foarte putine, banii si mai putini. Tot ce-mi doream era sa locuiesc intr-un oras mare, ofertant din toate punctele de vedere, cu viata plina si agitata. Asa ca m-am orientat catre Cluj, nu stiu cum si de unde imi intrase mie in cap ca mentalitatea ardeleneasca e mult mai deschisa si mai sanatoasa decat a oltenilor dintr-un orasel fara prea mari perspective. Asa ca am dat examen la Facultatea de Limbi Straine, sectia engleza-franceza la Babes Bolyai, unde 35 de persoane se luptau pe un loc de la buget. Un an intreg m-a tot batut la cap taica-mio cu intratul pe locurile fara taxa, ca altfel „el nu ma tine in facultate”. Tin minte perfect ziua in care, tremurand toata, cu palmele transpirate si inima-n gat, am sunat sa aflu rezultatele. Cand vocea feminina de la celalalt capat al firului m-a anuntat ca intrasem, dar pe locurile cu taxa, am crezut ca mor. Lumea intreaga mi s-a prabusit in cap exact atunci, in momentul ala. Dar asta nu a fost nimic in comparatie cu vorbele lui taica-mio: „Esti cea mai mare dezamagire pentru mine!”. Le aud si acum in minte, imi amintesc perfect si expresia fetei sale cand le-a rostit si zgomotul cand inima mi s-a spart in milioane de minuscule bucati, si senzatia de sufocare, greata si durere in tot corpul! Daca s-ar fi deschis pamantul sa ma-nghita sau daca m-ar fi traznit pe loc, ar fi fost mai putin dureros decat vorbele sale. De multe ori, cuvintele taie in carne si-n suflet mai rau ca o sabie. Nici nu realizezi cat pot distruge.

Timpul a trecut cu viteza. Acum nu le (mai) port pica, nu-i mai judec, vad lucrurile altfel. Sunt parintii mei si-i iubesc la nebunie, stiu ca au procedat cum au crezut ei ca e mai bine pentru mine. Cu si din dragoste pentru mine. Si Dumnezeu stie ca nici eu nu am fost o adolescenta usor de gestionat! In plus, mi-am luat si eu portia mea zdravana de bobarnace de la viata de adult. Am primit suficiente lectii incat sa vad totul cu alti ochi, sa-mi schimb mentalitatea si perceptia, sa inteleg si sa accept ca de multe ori faci ceea ce poti cu ceea ce ai. Uneori gresesti desi nu ai vrut decat sa faci bine. Uneori gresesti exact persoanelor pe care le iubesti tocmai fiindca le iubesti. Uneori gresesti din iubire.

CITATUL ZILEI:

„Copilul trebuie primit cu respect, crescut cu iubire si apoi lasat in libertate deplina.”

 Rudolf Steiner