Pentru unii, prima zi de școală, pentru alții, pregătiri de grădiniță

În Irlanda, azi a fost prima zi de școală. Sau mă rog, pentru majoritatea elevilor, fiindcă unii -sărmanii amărâți!- au început deja de ieri, iar alții, mai norocoși, o vor face de luni. Abia acum am priceput eu de ce aseară, în parc, la rugămintea aproape înlăcrimată a uneia dintre fiicele sale, mama îi tot dădea înainte cu „nu, nu mai putem sta, Sophie are școală mâine”. Ceea ce mi s-a părut destul de ciudat. Nu sunt încă în vacanță? Școală, joia, în august? Cum adică să dai start anului școlar la mijlocul săptămânii?! În august?! Sacrilegiu! Blasfemie! Nu încep și ei de luni sau de la întâi ale lunii, cum se procedează mereu cu dietele?😜

Eh, little did I know! Abia acum încep să mă informez și să înțeleg sistemul educațional de aici. Până anul ăsta, recunosc că nu prea m-a interesat subiectul, dar Gălușca Nazdravana crește, săptămâna viitoare va începe grădinița, așa că vreau să știu ce o așteaptă sau mai bine zis, ce NE așteaptă! Culegând informații de peste tot, mai ceva ca albinuța (mărgeluța-harnicuta ha, ha! :D), am aflat că în sistemul de învățământ irlandez, școlile trebuie să fie deschise pentru un minimum de 167 de zile – cele secundare și 183 de zile – cele primare. În mod normal, noul an școlar începe în săptămâna în care cade 1 septembrie. Însă spre deosebire de vacanțele de Crăciun, Paște și mijlocul semestrului, care sunt standard, vacanța de vară nu e, așa că fiecare școală decide când se termină și începe anul școlar. Singura condiție ce trebuie respectată este să atingă acel număr minim de zile obligatoriu. În consecință, anul școlar poate să înceapă și în săptămâna anterioară datei de 1 septembrie, cum s-a și întâmplat în toamna asta. Da, toamnă, că aici numai vară nu a fost!

Eh, acum că am lămurit treaba asta, zic să trecem la oile mele. Sau mai bine zis, la mioara mea zglobie, care de luni va începe o nouă etapă din viața ei: grădinița. Încă de la jumatatea lui august, de când am înscris-o, m-am tot perpelit și frământat. Cu mâna pe inimă spun că nu a fost zi în care să nu mă gândesc la treaba asta, la cum va fi prima zi de grădiniță, cum se va adapta, dacă va plânge, ori se va simți abandonată, dacă va putea sta fără mine, după mai bine de doi ani jumate în care am fost doar noi două. Mi se strânge inima și-mi transpiră palmele de câte ori mă gândesc. Ba am și visat-o acum câteva nopti, toată plânsă, smucindu-se în brațele educatoarei, cu mâinile întinse către mine, ca apoi s-o văd alergând în spatele mașinii, țipând și strigând „mami, mami”. Gândul că luni, visul ăsta urât s-ar putea transforma în realitate e cea mai mare temere a mea. Am palpitații și lacrimi în ochi numai când îmi imaginez scena asta groaznică.

Am tot stat și rumegat și întors totul pe toate părțile (că dacă nu despic firul în patru, dacă nu analizez ca să ajung la rădăcina lucrurilor, nu sunt eu!) și mi-am amintit că scena asta a avut deja loc în realitate, doar timpul și personajele erau altele: în locul Galustei era fratele meu, pe când avea exact aceeași vârstă pe care o are ea acum, iar în locul meu era mama, cu zece ani mai tânără ca mine acum, că na, ea a dat bice și a făcut copii devreme. Mi-aduc aminte cât m-a tulburat să-l văd pe prichindelul de frate-mio alergând după mașină, cu lacrimile siroind, strigând-o pe maică-mea și pe ea plângând în scaunul din dreapta. Iar eu, pe bancheta din spate, tristă și confuză, neînțelegând de ce-l lăsăm la țară, de ce nu oprește tata mașina să-l luăm cu noi, de ce mama plânge și nu zice nimic, de ce-l abandonam așa, mic, plângând și suferind.

Probabil că unele experiențe de viață își pun amprenta pe psihicul nostru în feluri pe care nici măcar nu le bănuim sau cărora nu le dăm nicio importanță. Și se întâmplă ca, după ani întregi de zăcut neatinse și uitate sub straturile memoriei, să-ți iasă în cale ceva asemănător care le dezgroapă și ți le pune în brațe crude, reale, dure. Descurcă-te! Ai de ales?!

Azi, în Laois Shopping Centre, unde ne facem de obicei cumpărăturile, în timp ce taică-său o dădea pe Gălușcă în mașinuțele de acolo (ocazia perfectă pentru ea să-i ușureze buzunarele de un pumn de monede – 2€ turul și ea vrea în toate, de două ori, ca să fie treaba treabă), subsemnata a aruncat un ochi în Dealz, franciză a suratei Poundland din UK, cu majoritatea produselor la prețul de o liră, aici echivalat la un euro jumate. Îmi plac magazinele de genul ăsta fiindcă mereu găsești tot felul de nimicuri faine pentru toate evenimentele, iar acum aveau rafturile pline cu marfă pentru începerea școlii. Bucuria mea, mai multe produse de papetărie cu care să-mi clătesc ochii… si pe care să le salvez de la o viață inutilă și plictisitoare pe rafturi! 😁 Acum, ziceți și voi, nu sunt toate drăguțe?

În aceeași temă marină, am găsit o groază de chestii atât de simpatice, încât abia m-am abținut să nu le cumpăr pe toate! I-am luat Galustei un lunch bag cu sticlă și niște caserole din plastic, pentru grădiniță, de care a fost foarte încântată. Chiar nu mă așteptam să-i placă atât de mult! Ne-a zăpăcit în mașină cu „Wow, cool!” și bineînțeles că acasă a trebuit numaidecât să le desfacem să le încerce! Sper să fie la fel de încântată și de mersul la grădiniță!

Și uite-așa, altă amintire m-a năpădit: cea a ghiozdanelului meu din perioada grădiniței, micuț, maroniu și cu un desen în partea din față (din păcate, nu mai știu ce reprezenta desenul ala, probabil o floare). Nu se găseau pe vremea aceea atât de multe și frumoase ca acum, dar mi-a fost tare drag fiindcă era al meu. De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, era tot o gentuța, nu ghiozdan cu două bretele ca să-l poți căra în spate, ci una singură, lungă, de purtat pe diagonală, ca poștașul. Păcat că nu am o poză din acea zi, îmbrăcată în uniformă! Poză făcută dimineața, la plecare, când arătam în mare fel cu strampii mei galbeni cu buline și uniforma bine călcată, și nu la întoarcere, fiindcă atunci m-am ales cu niște semne pe care încă le mai am și care-mi vor aminti toată viata de prima mea zi de grădiniță.

Țin minte că traversam strada și m-am speriat de o Dacie gri care părea că nu încetinește, așa că am dat să fug grăbită. Numai că mama, care mă ținea strâns de mână, nu mi-a dat drumul (pericolul era, se pare, doar în mintea mea de copil), prin urmare, am căzut și mi-am julit rău genunchii. Bineînțeles că mi-am luat o ocară zdravănă și zău că m-am simțit ca ultima proastă când am ajuns în fața blocului, plânsă toată, cu genunchii plini de sânge, dar mai ales cu strampii mei galbeni făcuți praf (de ei mi-a părut cel mai rău) și toți copiii au venit la mine să mă întrebe ce am pățit. „M-am împiedicat ca proasta!” le-am zis și am fugit în casă. Mi-era atât de rușine și mă simțeam atât de vinovată că-mi distrusesem frumusețe de ștrampi. Galbeni cu buline. In prima zi de grădiniță a fiicei mele imi voi aminti ca port pe genunchi cicatricile din prima mea zi de grădiniță. Sper doar ca a ei sa fie memorabila datorita altor evenimentr, unele placute.

Ah, si pentru necunoscatori, prin partile Olteniei natale, strampii sunt doar o alta denumire pentru… dresuri. 😛

CITATUL ZILEI:

„Viata este doar sansa de a creste un suflet.”

Arthur Powell Davies

Reclame

Sunt mama lui Speedy Gonzalez și asta îmi ocupa tot timpul

Nu știu cum sunt odraslele voastre, dar eu sunt convinsa ca a mea are un reactor nuclear ascuns acolo, în partea rotunda unde se așază pampersul, care o propulsează cu viteze nemaivăzute spre zări nebănuite! Ca doar nu degeaba o numim „fetita atomică”, asa, de dragul expresiei! Pe vremea când încă o coceam în cuptorul proprietate personala, mi-a zis cineva „lasa, mai bine ca e fata, fetitele sunt mai cuminți și mai liniștite”. Ha, ha ha, haaaaaa, haaa, haaaa, ce gluma bună, cea mai bună pe care am auzit-o vreodată! Încă ma prăpădesc de râs și acum, după aproape 3 ani, fiindcă fie-mea e orice, numai cuminte și linistita nu!

Fata mea (valoarea mea, comoara mea) face cât 10 băieți la un loc. Na, mi-a dat Al de Sus sa ma satur, ca doar băiețel mi-am dorit, nu?! E argint viu, de o încăpățânare ieșită din comun, hotărâtă, iubitoare de libertate și independența, înzestrată cu o minte ascuțită care coace toate nazdraveniile posibile, energie debordanta si curiozitate fantastica. E o combinație teribila de Speedy Gonzalez, struțul Beep-Beep și Denis pericol public, o supă atomică clocotind în 90 de cm de drăgălașenie, cu ochi migdalați, zulufi șateni și zâmbet nevinovat!

Neastâmpărata nu are decât două viteze: repede și foarte repede. Și de cele mai multe ori, sunt inversate: ii strigi sa stea și ea fuge mai abitir, ii spui mai încet și ea apasă turbo. Cert e ca fie-mea nu știe sa mearga, ci doar sa alerge (de stat locului, nici vorba!). Prin urmare, viata noastră de părinți (și în special a mea, ca eu sunt zi de zi cu ea) este o alergatura continuă, fără respiro și fără odihnă. Mâncăm pe fugă, ne spălăm pe fugă, facem treburile casnice pe fugă, toată viața noastră e pe repede înainte. Adrenalina la greu, sa simțim ca suntem parinti!

Nici n-ai oprit bine masina ca ea deja se foieste în scaun si trage de centura sa se elibereze. Cum ai pus-o jos, o zbugheste cu viteza luminii. Nu vrea sa fie ținută de mana, ca să poată zburda pe lângă tine ca un miel pe câmpii, în timp ce tu treci pe lângă încă un atac de cord. Probabil al șaptelea pe ziua aia. În supermarket, unul face cumpărăturile, celălalt aleargă de-i sar capacele… după ea. Dacă ai făcut turul magazinului doar de trei ori, te poți considera norocos, media e un număr cel puțin dublu. Stat cuminte, în cărucior? Ha, ha, vise, tată, vise! Ce-i aia? Noi ne antrenam din greu pentru maratoane.

În parc, aleargă neobosita dintr-o parte în alta: doua secunde aici și „ata, ata”, zice în timp ce deja coboară, doar ca să o zbugheasca dincolo, pentru alte doua secunde. Nimic nu-i scapă, pe toate trebuie să le încerce. Să stau liniștită pe bancă, citind o carte sau butonand telefonul, cum văd alte mame? Ha, ha, vezi să nu! Maimuța mi se cațăra și strecoară peste tot, adora înălțimile și locurile ce-i testează mușchii picioarelor… și pericardul maica’sii. Nu pot s-o scap din ochi o secundă, nu-mi trec mie prin cap câte ii trec ei!

În casă, când rugamintea „rain, rain go away” nu funcționează deloc (și asta se întâmplă destul de des în Irlanda cea verde), mă văd nevoita să-mi storc creierii pentru găsirea sau chiar inventarea de jocuri noi. Fiindcă se plictisește cât ai bate din palme, trecem rapid de la unul la altul, apoi o luam de la capăt, iar și iar, cat e ziua de lungă. Întotdeauna pândește o secundă de neatenție ca să fugă din casă, pe sistem „Free Willy” (vă mai amintiți filmul?). Noroc că m-am prins la timp ce instincte de evadat zac în ea și țin ușa mereu încuiată.

Exemplu edificator 😛

O secunda de nesupravegere poate părea puțin pentru oricine, dar pentru vitezomana mea e de ajuns. Misiunea ei!? Aceea de a explora noi lumi, de a ajunge unde niciun om nu a mai ajuns (ea și nava Enterprise). De exemplu, biblioteca, raftul de sus. Marginea canapelei, comoda TV și pervazul geamurilor nu mai sunt teritorii virgine încă de pe vremea când mergea de-a busilea.

Speedy Gonzales a mea nici măcar la masă nu poate sta linistita doua minute. Ia o îmbucatura și se duce să-i prezinte toată casa, pesemne așa e mâncarea mai gustoasă, când e plimbata. Și țopăită. Și fugarita.

Cu somnul e certata grav încă de la naștere, nu au făcut pace nici pana în ziua de azi. Ceea ce mă face să cred ca ea de fapt nu doarme, ci se reîncarca (supercharge ca la Huawei). Cand se apropie temuta ora de „nani”, fuge din cameră „andale, andale” și noi după ea „arriba, arriba”. Ai zice că stă locului măcar în timp ce doarme. Greșit, atunci e ocupată cu gimnastica: am pierdut numarul la câte picioare-n stomac și capete-n gură mi-am luat. Nici maica-mea nu cred ca mi-a tras atâta bătaie în toată viața mea, câtă mi-am luat de la fie-mea în 2 ani jumate!!! (Chiar, pe când o linie telefonică gratuită pentru părinții abuzați?) Dimineața, o găsim mai tot timpul la picioare, migrează spre sud ca păsările călătoare.

Si nici nu a facut bine ochi, ca deja a sarit din pat. Păzea, monstrul e treaz! Ar trebui sa vedeți teroarea de pe fata maica’sii!😁 O luam de la capăt cu alergatul!

CITATUL ZILEI:

„Copiii tai au nevoie mai mult decat orice sa-i iubesti pentru ceea ce sunt, nu sa-ti consumi tot timpul incercand sa-i corectezi.”

Bill Ayers

Nu mai fiți generoși pe banii altora!

M-am trezit, din nou, în niște grupuri de vânzare-cumpărare de toate pentru toți, pe Facebook. Nu știu care n-a avut altceva de făcut și m-a adăugat, mereu se găsește un binevoitor care crede ca m-ar bucura un feed doldora de anunturi proaste (și de cele mai multe ori agramate) cu „hăinuțe” și „gentuțe” și alte diminutive bune de zgâriat retina. O bucata de vreme mi-a fost lene, recunosc, sa caut butonul „leave group” sau sa întreprind orice fel de actiune, asa ca m-am delectat citind discuțiile spumoase (și publice, în vazul tuturor) dintre vânzători și posibilii cumpărători. Și ca să-l parafrazez pe regretatul Amza Pellea în filmul „Nea Marin Miliardar”: oh, boy!!!

Fraților, e jale, ca peste tot în online, de altfel! Mulți romani care nu știu sa scrie corect în limba materna, mulți analfabeți funcțional (am crezut ca studiul ala care arata ca 42% din tinerii de 15 ani din România sunt analfabeți functional e o exagerare, dar din păcate, nu e, fiindca am văzut atâția oameni care citesc un text, dar nu-l înțeleg, pur și simplu), mulți care nu știu să-și exprime doleanțele într-un mod concis și clar (și apoi tot ei ii bestelesc pe cei care nu i-au înțeles), mulți prost-crescuți și nesimțiți (ca educația e rara avis în zilele noastre), foarte mulți țepari (tre’ sa mance și gura lor, nu?)! Ah, și bineînțeles, să nu uit cumva de personajul despre care o sa va vorbesc azi, personaj care pe de-o parte m-a amuzat și pe alta m-a enervat (surle și trâmbițe, va rog): multpreagenerosul samaritean pe banii altora. Cum, nu știți ce animal mai e și asta? Nicio problema, imediat va învăț cum să-l depistați.

Conform „Atlasului de tipologie umana”, Animus Generosus ori multpreagenerosul samaritean, omniprezent în mediul online, îți sare imediat în ochi prin binecunoscutul comentariu pe care-l scuipa cu nonsalanta si fara sa-l rumege prea mult, la anumite anunțuri de vânzare, în special cele cu haine, jucării sau orice produs pentru copii: „În locul tău le-aș dona la saraci!“. Acesta e modul lui de a-și confirma sieși puritatea si curatenia sufletului și a-și arata superioritatea in fata semenilor. Spre deosebire de ceilalti muritori de rand (zgarcitii dracu’), el are asigurat un loc in Rai, caci el este un suflet bun si bland si generos, el ar da de pomana tuturor nevoiasilor, ar imbraca pe cei dezbracati, incalta pe cei desculti si hrani pe cei flamanzi, toate pe banii altora, nu ai lui, bineinteles! El stie cel mai bine, mult mai bine ca tine, ce e de facut cu banii tai sau lucrurile tale, cumparate din salariul tau, pentru care ti-ai rupt spinarea tu! El este cel mai indreptatit sa-si bage nasul unde nu-i fierbe oala, sa-ti sugereze – din bunatatea sufletelului sau plin de har si lumina, nu intunecat ca al tau, pacatosule! – ce trebuie sa faci, ca tu sigur nu ai cap sa gandesti, tu nu ti-ai facut anumite calcule si planuri pe baza carora ai luat o decizie, nuuuu, tu asteptai semn divin si iata-l cum a venit, s-a coborat prin degetele si tastatura multpreagenerosului samaritean si adevar ti-a grait/scris tie: „In locul tau as da la saraci, mai bine ai da de pomana, eu as face si-as drege!”. Fiindca, nu-i asa, toti avem nevoie sa ni se spuna ce sa facem, toti iubim sfaturile necerute din partea unor total necunoscuti!!!

CITATUL ZILEI:

„Dacă nu mă costă nimic, sunt foarte generos.”

Lucian Velea

Singur și înspăimântat in fața morții

Nu aveam de gând să scriu nimic despre evenimentele tragice din ultimele zile despre care vuiește o țară întreagă. Prea s-a vorbit, analizat, disecat de toată lumea și în toate mediile. Cuvinte grele și pline de ură au fost aruncate în toate părțile, oriunde întorci capul dai peste comentarii mustind de resentimente, frustrare, indignare, revoltă, șoc, frică, uimire, deznădejde, neputință și groază, teorii ale conspirației, cereri de demisii, degete indicând vinovații și blamand sistemul putred, petiții pentru introducerea pedepsei cu moartea. Toată lumea are o părere și mai ales toată lumea trebuie neapărat și numaidecât să și-o exprime. Vehement și cu pumnul în masă. Vorbești, deci exiști. Opinia ta contează.

Prea mult circ și curiozitate morbida, prea puțină empatie și extrem de puțin respect pentru o familie sfâșiată de durere. Mulți părerologi care dețin adevărul absolut, care știu ei cu siguranță cum s-a petrecut totul, de parcă ar fi fost acolo, ce era de făcut și în ce mod trebuie desfășurată ancheta, alții – cu Dumnezeu în cap și spume la gură- care ar mușca extaziați din bestia vinovată, l-ar sfârteca și schingiui, l-ar tăia în bucăți și tăvăli prin sare, mulți criminologi de ocazie care deja i-au făcut criminalului profilul psihologic din imaginile date la televizor, curioși adunați buluc în fața casei ororilor așteptând doar-ei-știu-ce, filmând cu telefonul printre rosturile gardului, făcând live-uri pe facebook, mai ceva ca televiziunile dornice de senzațional și cancan.

Și-n mijlocul a toate astea, părinții îndurerați. Distruși. Fărâme. Nu pot și nici nu vreau să-mi imaginez ce-a fost în sufletul lor în momentul în care au ascultat înregistrarea mesajelor la 112, ultimele cuvinte rostite de copilul lor. Tu, ca mamă, să-ți auzi fata îngrozită și disperată, plângând și implorand o salvare care n-a mai venit. Tu, ca mamă, să auzi că ultimele cuvinte ale fiicei tale au fost „mi-e frică”. Tu, ca mamă, să auzi că ultima rugăminte a fiicei tale a fost să nu fie lăsată singură în acele momente groaznice. Și tot tu, ca mamă, să auzi cum i se refuză, categoric și fără milă, răspunzându-i-se să închidă telefonul, că ține linia ocupată. Cum, ca mamă, să auzi toate astea și să mai fi întreagă? Cum să nu te facă fărâme gândul că unicul tău copil a murit singur și îngrozit, că i s-a refuzat o picătură de alinare în ultimele clipe? Că adultul de la capătul firului nu a găsit un strop de empatie și compasiune pentru un copil de 15 ani înspăimântat și l-a lăsat singur în fața morții?

Nu voiam să scriu nimic despre toate astea, s-au zis destule, prea multe chiar. Am încercat să evit toate articolele și statusurile din online, deși sunt la tot pasul și deci imposibil să nu-ți sară-n ochi. Dar ieri seară, am văzut la știri o parte din transcrierea mesajelor date la 112 și ceva s-a rupt în mine. Am plâns în hohote, n-am putut să dorm toată noaptea, iar când am reușit să-nchid un ochi, m-au trezit coșmarurile. Într-unul dintre ele, Neastâmpărata mea adolescentă dispăruse de-acasă, iar eu îmi smulgeam părul din cap de disperare. Mi-a fost rău și-un singur gând m-a frământat toată ziua. Dacă nu-l scot din mine, cred că-mi explodează și capul, și sufletul.

Gândul cumplit că un copil s-a stins într-un așa mod înfiorător, dar mai ales lăsat de izbeliște, singur și înfricoșat, mi-a strâns inima într-un hal de nehal! Dacă am făcut vreodată un bine în viața asta, aș vrea și mă rog din tot sufletul meu, ca el să se-ntoarcă înzecit nu mie, ci fiicei mele. Aș vrea să știu că, aflată vreodată într-un moment de răscruce, se va găsi cineva, un singur om, unul singur, care SĂ FIE OM și să-i arate un dram de bunătate și să nu o lase de izbeliște și-a nimanui, să fie acolo, lângă ea, măcar cu o vorbă bună. Să nu fie lăsată singură și înspăimântata în intuneric.

Apus de soare pe malul Oltului

Scurta noastră vacanță pe tărâm românesc s-a terminat, mâine pe vremea asta vom fi deja acasă, pe Insula de Smarald. În prima parte a săptămânii am fost în febra pregătirilor pentru petrecerile fetelor și nici nu ne-am dat seama când a trecut timpul, iar în a doua am lenevit, pur și simplu. Nu am plecat niciunde, nu am vizitat nimic, nu am ieșit din curte (decât pentru cumpărături de-ale gurii).

Singura „escapadă” a fost cea de azi după-amiaza, când ne-am bucurat de lumina caldă și culorile apusului din același loc, de pe malul stâng al Oltului, unde ajungem de fiecare dată când suntem în țară (lângă baraj, la pernele de ciment, mai precis).

Și-n timp ce subsemnata se ocupa cu imortalizarea momentelor de mai sus, Neastâmpărata își începea spectacolul. Dacă mai era nevoie de încă o dovadă că iubește apa, ei bine, asta a fost! Cum am ajuns, și-a aruncat cățelul de pluș într-un tufiș și-a pornit-o numaidecât înspre apă. A încercat-o mai întâi cu picioarele, apoi ne-a cerut s-o scăpăm de rochiță. De-aici ar fi trebuit să ne dăm seama ce planuri se coceau în căpșorul ei cârlionțat! Mie mi s-a părut rece apa, ei nu, doar ce a întrat până la genunchi și ne-a făcut semn că pampersul tre’ să dispară! Și apoi baldabac! să te ții, frate! N-a mai vrut să iasă. Căuta pietre pe fundul apei ca să arunce cu ele în larg, se scufunda până la gât râzând și chocotind, lovea apa cu palmele, mă stropea și se amuza teribil la fiecare brrr al meu. Când într-un final am reușit să o luăm de acolo, avea pielea rece, sclipiri în ochi și o expresie de maximă încântare pe față. Ceea ce însă nu mă împiedică să mă pregătesc preventiv pentru o eventuală răceală (sperăm să ne ocolească totuși, c-ar fi mai mare păcatul să încheiem așa o zi distractivă și o mini-vacanță făină!).

CITATUL ZILEI:

„O, câtă frumuseţe ar fi fost pe pământ, dacă o parte a naturii umane n-ar fi fost urâtă!”

Octav Bibere

S-a dus jumătate de 2019 și nu știu când

Deși am început anul cu încredere și optimism, nu pot spune că a și continuat în același mod. Dar s-ar mai putea numi viață dacă n-ar fi imprevizibilă?! Nu are rost să mă apuc să scriu acum, cu liniuța, de la capăt, tot ce am trăit în această jumătate a lui 2019, fiindcă asta o fac, de obicei, în ultima zi din an (obicei ajuns la numarul 9 deja). Voi scrie însă despre cum m-a făcut să mă simt aceasta primă jumătate a anului: ca dracu’! Da, ați citit bine! Aș fi vrut să am un răspuns mai frumos sau măcar elegant, dar nop, n-a fost să fie! Csf, n-ai csf, se mai întâmplă!

Nu știu ce a fost sau n-a fost în aer, nu s-or fi aliniat planetele ori o fi fost Mercur retrograd, cert e că nu a ieșit mai nimic din ce mi-am propus, iar putinul care a iesit, a fost dupa mari lupte, chestie care-mi da impresia ca de fapt nu am facut absolut nimic, ci doar am irosit timpul aiurea. Chiar asa, unde se duce timpul cand se duce? Doua city breakuri, prima vacanta la mare a Neastamparatei, citirea a doua carti pe luna, crearea unei rutine productive si introducerea de obiceiuri sanatoase, pe toate le-am vazut evaporandu-se si ducandu-se pe apa sambetei. Pur si simplu, oricat am incercat, oricat de mult m-am straduit, am inceput, dar nu am gasit puterea sa duc la capat. Prin urmare, in ciuda nereusitei sau poate tocmai din cauza ei, am simtit perioada asta intensa, aglomerata și extenuanta ca o menghina care mi-a strans creierii din ce in ce mai tare.

Au venit toate așa, la grămadă, încâlcite cumva, și tot procesul asta de a le pune într-o ordine firească m-a secat de energie și sleit de puteri. Intre cautat locuinta noua, curatat doua case, mutat, cumparat si asamblat mobila noua, amenajat si aranjat lucrurile si facut fata la tantrumurile cu nemiluita ale odraslei din dotare, nici nu mi-am dat seama cand s-a scurs jumatate de an si cand m-a ajuns extenuarea. Atât de obosită nu cred să fi fost vreodată! Am in permanenta senzatia ca mi s-a prajit creierul! Bine, adevărul e că simt o oboseală crunta si continuă încă de la nașterea Galustei, că na, e greu să ți se schimbe viața la 180°, sa ai grija de un copil hiperactiv și să nu dormi 4 ore legate pe noapte, dar cred că abia acum s-a spart buba, de unde și senzația asta de extenuare însoțită de dureri de cap aproape zilnice, somnolență, vise urâte, corp înțepenit și dureri pretutindeni de parcă m-ar fi călcat trenul, schimbări bruște și dese de dispoziție, tristete și lacrimi fără o cauză anume, poftă de dulce care nu se lasă dusă nicicum, imperfecțiuni ale tenului. De luni întregi, nu visez decât să închiriez o cameră la un hotel aflat în mijlocul pustietatii sau o cabană în mijlocul pădurii, rupta de lume, să trag draperiile grele și opace, și să dooooorm așa, în întuneric și liniște mormântala vreo… 3 ani! Nu-mi arde de nimic, nu am chef si energie sa misc un deget, tot ce-mi doresc este somn si odihna! Si multa liniste, liniste, liniste, sa n-aud nici macar musca bazaind! Momentan nici macar gandurile nu mi le aud, de cand odrasla din dotare imi urla, in fiecare zi, in urechi si creieri! „The terrible twos” astia nu se mai duc odata, cu tot cu tantrumurile, acolo de unde au venit???

house near the lake
Fotografie de attila pe Pexels.com

CITATUL ZILEI:

„Există o oboseală a sufletului şi e cea mai groaznică oboseală. Nu e grea, ca oboseala trupului, nu e înşelătoare, ca oboseala simţurilor, e greutatea conştiinţei, e imposibilitatea de a respira cu sufletul.”

Fernando Pessoa

(Ne)doruri de Ziua Dorului

Dand azi scroll pe facebook, am aflat ca 13 mai este Ziua Dorului. Habar n-aveam, e prima data cand aud de asta! Dar dupa cateva clickuri pe atotstiutorul google, uite cum mi-am imbogatit mintea cu o noua informatie (daca aveam nevoie de ea, am mari dubii). Se pare ca Ziua Dorului a luat fiinta inca din 2015 (ha, ha, ce in urma sunt cu stirile!) si ca „vinovati” sunt cei din trupa Vunk, carora le apartine initiativa, iar anul asta sarbatoarea se concentreaza pe dorul de copilarie.

Eh, si acum probabil ca v-ati astepta sa vars galeata cu melancolie si sa incep sa astern, cu o lacrima in coltul ochiului, amintiri emotionante din copilarie, mai ales ca mereu am trambitat in stanga si-n dreapta cat de mult o iubesc si-mi lipseste. Eh, imi pare rau ca trebuie sa va dezamagesc, fiindca nici vorba de asa ceva! Nu mi-e dor de acea perioada lipsita de griji, de liceu nici atat (spre deosebire de multi, am urat anii aia), nu mi-e dor de tara (cum plang multi plecati), nici de cineva de acolo (cum ar putea, cand vorbim si ne vedem aproape zilnic pe messenger?). Nu stiu de unde vine amorteala asta sufleteasca (nu stiu cum s-o numesc altfel) si chiar si eu ma minunez de ea, dar adevarul este ca de cand am plecat (acum se fac 4 ani), nu prea mi-a fost dor de ce am lasat in urma.

Mi-e dor in schimb de un acasa in care n-am ajuns inca, dar pe care l-am cautat toata viata. Simt ca momentul in care il voi gasi e din ce in ce mai aproape. Sunt convinsa ca locul meu e acolo, ma asteapta. Deocamdata stau pe peronul garii, scrutand dupa trenul care ma va duce unde-mi e menit sa fiu.

Mi-e dor de o Margeluta pe care nu am ajuns s-o cunosc inca, dar catre care pavez calea in fiecare zi, asezand piatra cu piatra. Sper ca intr-o zi sa reusesc sa o intalnesc. Ma mai impiedic, mai dau cu fundul de pamant, inclestez pumnii, suier o injuratura, dar ma ridic si mai fac un pas. E mult pana departe!

black and white blank challenge connect
Fotografie de Pixabay pe Pexels.com

Voi ce doruri duceti?

CITATUL ZILEI:

„Dorul este un ecou înainte mergător.”

David Boia