Ultima zi de vacanta, între un răsărit și un apus de poveste

Scriu aceste rânduri în avion, de pe aplicația WordPress din telefon, anticipând, ba pardon, implorând vizita lui Mos Ene, care nu dă doi bani pe rugăciunile mele și se lasă așteptat. Nazdravana a adormit deja, întinsă pe două scaune. A furat-o somnul în timp ce ronțăia Maltesers și rezolva puzzle-uri cu Masha and the Bear. Fratele de Mărgea citește concentrat despre zeii și eroii din mitologia greacă în cartea cumpărată azi dintr-un magazin de pe lângă stația Mandraki, Al Meu Ca Bradul butonează telefonul, cu o față nu tocmai extaziată, probabil și-a verificat contul bancar și se întreabă cât ar costa un rinichi pe piața neagră. Stewardesa împinge cu năduf un cărucior plin cu parfumuri, în timp ce eu mă gândesc cât de bucuroasă trebuie să fie -God knows I am!- ca am ușurat-o de un „pantof” Carolina Herrera cu cardul Bradului consort, bineinteles și of course, că tot e Sfânta Maria mâine și uitarea se taxează. „Happy wife, happy life!” l-a consolat stewardesa și nici c-ar îndrăzni să nu-i dea dreptate! Eu nici atât! 😁

Am plecat de pe Rhodos cu o jumătate de ora întârziere și cu mai multe bagaje ca la venire, plus două-trei sacoșe din duty-free, care s-ar fi înmulțit periculos dacă mai așteptam încă puțin. Și în timp ce stăteam la coadă, suflând plictisiți în mască și păzind cu sfințenie o mapă doldora de acte, bilete, certificate covid și passenger locator forms, soarele își vedea de treaba lui, făcând ceea ce face zilnic, de cele mai multe ori neobservat și nebăgat în seamă: apunea în tihnă, oferind un splendid spectacol de lumină și culoare, după cum se poate vedea și în imaginile de mai jos (pentru care am fost apostrofată nici nu mai știu a câta oară, fiindcă nimeni din jur nu-mi înțelege dragostea arzătoare pentru fotografie – csf, n-ai csf!).

When the day is slowly fading

And the sun sinks in the west

Will you give a thought my dearest

To the one who loves you best?

Și în timp ce admiram încântată apusul soarelui, gândindu-mă că e ultimul pe tărâm elen, mi-am dat seama ca ziua de azi mi-a fost plina și rotunda ca soarele: am început-o privind și fotografiind rasaritul de pe balconul camerei de hotel și am încheiat-o minunandu-ma de apus în aeroportul Diagoras, așteptând îmbarcarea. Sa fi calculat totul și nu mi-ar fi ieșit asa precis!

CITATUL ZILEI:

“Nimic nu valorează mai mult decât ziua de azi.”

Goethe

37 de martisoare prinse in piept

Am memorie foarte bună. În special vizuală, ceea ce mă ajută să ajung din punctul A în punctul B. Altfel mă pierd și cu harta în mână.

Sunt serioasă, responsabilă și conștiincioasa. Nu fac lucruri de mântuială. „Las-o, bă, că merge-așa!” nu există în vocabularul meu. Nu am aruncat niciodată în viata mea un gunoi pe jos. Dar am strâns mereu după alții. Iubesc natura și ma obosesc îngrozitor betoanele. Ma reîncarc cu verdele copacilor, de care sunt absolut fascinată. Mă simt cel mai bine lângă apă, deși nu știu sa înot. Sunetul valurilor mă calmează. Visez de când mă știu să locuiesc într-un oraș pe malul mării sau oceanului, unde să fie mereu cald și să nu ningă niciodată, și la un Crăciun  petrecut pe plaja, în costum de baie, desi nu găsesc bronzul nici atractiv, nici sănătos.

Urăsc minciuna și ipocrizia. Nu-i înțeleg pe cei care încearcă să se dea altceva decât sunt. Mai ales când eu le-am dibuit deja rugina de sub poleiala ostentativă. Și nici nu mai am timp ori chef pentru oameni și relații superficiale.

Știu să țin secrete. Și probabil sunt o bună ascultătoare ori am o figură ce inspiră încredere, altfel nu-mi dau seama de ce oameni mai mult sau mai puțin cunoscuți își deschid sufletul cu atâta ușurință în fața mea. Sau poate ceva din mine le spune că povestea lor e în siguranță în brațele mele. Adevărul e că-mi plac poveștile. Mult.

Cu oamenii e altă poveste. Ei nu prea îmi plac. Poate nu am avut eu norocul să-i întâlnesc, dar nu cred că există prea mulți oameni buni și frumoși, dimpotrivă. Iar expresia asta, folosită cu prea multă ușurință de prea multă lume, mă exasperează la culme. Nu cred nici că fiecare persoană e specială. Specialii sunt specii rare. Majoritatea suntem mediocri și banali. Ceea ce nu e un lucru rău.

Țin oamenii la distanță până mă conving din ce aluat sunt făcuți. De asta, de foarte multe ori, am fost catalogată drept rece, inabordabilă ori îngâmfată. Mi s-a mai spus și că aș avea în jurul meu un zid gros, greu de pătruns și că nu las garda jos prea des ori prea usor. Adevărat că mi se intra  greu în inimă, dar o dată ajuns acolo, ai parte de loialitate și încredere. Fac orice să ajut. Mă sacrific și-i pun pe cei iubiți pe primul loc până uit de mine. De prea multe ori.

Nu uit și nu iert. Nu reînod relații rupte. Nici ciorba nu-mi place reîncălzită, ci doar fierbinte, abia luată de pe foc.

Sunt emotivă și visătoare. Totuși bine înfiptă în pământ, cautand logica și sensul. Simt exagerat sau deloc. Mă entuziasmez ușor și mă liniștesc greu. Mă emoționez teribil in fața unui tablou, unei fotografii ori unui peisaj. Plâng la filme, la melodii, la carti. Ma afectează enorm subiectul femeilor abuzate, dar mai ales al copiilor maltratați ori bolnavi. Mă aprind toată și ard ca un băț de chibrit pentru ce și cine contează. De multe ori până la epuizare.

Sunt curioasa și deschisa către noi experiențe și învățare din tot și toate. Am o imaginație înfloritoare și atenție sporită pentru detalii. Mintea îmi coace întruna idei. Sunt creativă și mâinile-mi nu au astâmpăr. Așa cum nici eu nu pot sta locului. Întotdeauna trebuie și găsesc ceva de făcut. Nu m-am plictisit niciodată in viața mea. Am prea multe pasiuni, nu știu cu care să încep și cu care sa termin. Aș avea nevoie de-o zi de 48 de ore.

Îmi propun mereu mai multe decât pot face și apoi mă autoflagelez că nu le-am bifat pe toate. Sunt cel mai aspru critic al meu. N-arunc niciodată vina pe ceilalți, ci întotdeauna pe mine. De multe ori, sunt vini închipuite. Despic firul în patru și analizez atât de mult că nu-mi mai rămâne energie să trec la acțiune.

Sunt panicoasa, anxioasa și agitată. Dar puternică atunci când e nevoie. Îmi lipsește încrederea în mine și sufăr și de sindromul impostorului. Dar ma forțez să fac lucruri în pofida fricii care mă blochează.

Am un fler de detectiv fantastic. În copilărie am iubit și citit aproape toate cărțile Agathei Christie. Îmi plac filmele polițiste, thrillerele psihologice și horrorurile. Încă n-am găsit unul care să-mi înghețe sângele în vine. M-a fascinat întotdeauna Edgar Allan Poe. La fel și cimitirele. Când eram copil, găseam plăcere să mă plimb printre cruci ca să citesc epitafele. Al Meu Ca Bradul nu a uitat nici până în ziua de azi că nu doar l-am cărat după mine în Cimitirul Bellu la Noaptea Muzeelor, dar l-am făcut să și intre în cripta Cantacuzinilor.

Iubesc vechiturile și sa scotocesc prin târguri, magazine de caritate și anticariate. Colecționez cești, genți și brose vintage. Iubesc sa citesc și visez sa am o biblioteca uriasa. Cumpăr mereu carti, desi nu le-am citit încă pe celelalte din casa. Îmi plac foarte mult cărțile ilustrate pentru copii, prin urmare, colecția Nazdravanei creste constant. Încerc să-i insuflu și ei dragostea pentru carti și citit. Iubesc sa scriu, asa ca am lângă pat un teanc de agende și jurnale. „Morning Pages” m-a ajutat sa-mi țin mințile la un loc.

Incerc sa fiu o mama cat mai buna pentru Nazdravana mea, deși nu-mi iese tot timpul. Trăiesc cu teama că am s-o stric și va deveni un adult defect din cauza mea. De asta citesc tot ce-mi pică în mâini, particip la webinarii și cumpăr programe de parenting.

Fotografiez tot ce mișcă și visez să ajung să trăiesc din asta. Îmi bate inima cu putere când văd imaginile create de mine imprimate pe hârtie.

Ador sa călătoresc, să-mi notez toate impresiile în jurnale și sa fac albume cu imaginile surprinse. Visez la un tur al Irlandei și să bifez toate capitalele Europei.

Sunt spirituala, dar nu religioasa. Cred într-o putere superioara, la fel cum cred ca viata e combinație între destin și alegeri personale. Uneori avem controlul, alteori suntem mânați. Dar datoria noastră e sa facem tot ce putem noi mai bine cu ceea ce ni se da.

Nu-mi este și nu mi-a fost niciodată frică de moarte. Mi-e frică, în schimb, de viața netrăită. Mi-e teamă să nu-mi irosesc timpul alocat pe lucruri neimportante. Mi-e teamă c-aș putea părăsi lumea asta cu prea multe regrete și prea puține experiențe, fără  să-mi fi descoperit misiunea pe acest pămân și cine sunt cu adevărat, fără să fi trăit din plin, profitând de tot ce mi-a fost pus în cale.

Cam asta ar fi o radiografie a Mărgeluței cu 37 de mărțișoare prinse în piept. După câte am trăit în toți acești ani, cea mai mândră sunt că am rămas mereu deschisă către evoluție, creștere și învățare. Încă ma caut, încă îmi caut locul, încă ma descopăr. Nu e totul perfect sau cum visam ori credeam ca va fi, dar e bine. Sunt bine. Viata la 37 e buna!

CITATUL ZILEI:

„Dacă aș avea o sticlă goală, aș scrie un bilet și l-aș lansa pe mare. «Mamă», aș scrie, «mi s-a întâmplat o mare nenorocire. Mai naște-mă o dată!» Prima viață nu prea mi-a ieșit. Cui nu i se întâmplă să nu poată trăi după pofta inimii? Dar poate a doua oară. Dacă nici a doua oară, poate a treia oară. Și dacă nici a treia oară, poate a patra oară. Poate a zecea oară. Tu nu te speria, mamă, numai dintr-atâta. Și naște-mă mereu! Ne scapă mereu câte ceva în viață. De aceea trebuie să ne naștem mereu.”

Marin Sorescu

Istoria Pancake Tuesday

Shrove Tuesday sau Pancake Day este tradiționala zi de ospăț înainte de Ash Wednesday, miercurea în care incepe Postului Pastelui (numit în engleza „Lent”). Shrove Tuesday, cunoscuta și ca Pancake Tuesday, Fat Tuesday ori Mardi Gras, cade întotdeauna cu 47 de zile înainte de duminica Pastelui, prin urmare data difera de la an la an, fiind cuprinsa în perioada 3 februarie – 9 martie.

In aceasta zi, îndemnați de sunetul clopotului, creștinii anglo-saxoni mergeau la biserică să se spovedească, de unde și denumirea de Shrove Tuesday („shrove” e participiul trecut al verbului „to shrive” care poate fi tradus prin „a se spovedi”, dar și „a absolvi de păcate”). Clopotul prin care credincioșii erau chemați la spovedanie a ajuns sa fie numit „Pancake Bell” (clopotul clătitelor) si încă mai sună și-n zilele noastre.

Cum postul presupune renunțarea la grăsimile animale, Shrove Tuesday era ultima zi în care toate acestea mai puteau fi adunate de prin cămară și folosite. Și ce mod mai ușor și mai rapid de a face asta decât clătitele?

‘The Pancake Bakery’ – Pieter Aertsen (1560)

Eh, da, banalele clătite au în spate o istorie lunga, de câteva sute de ani, fiind menționate în cărțile de gătit încă de la 1439, iar obiceiul invartirii lor in tigaie prin 1619. Cine ar fi crezut? De obicei nu ne gândim prea mult la originea lucrurilor care ne înconjoară, cine și cum le-a dat viata, cum au ajuns la forma pe care noi o cunoaștem azi, cum s-au răspândit în lume și sunt omniprezente în viețile noastre.

O alta chestie interesantă de care am aflat zilele astea, pe lângă faptul că englezilor le place să mănânce clătitele stropite cu zeamă de lămâie și apoi presărate cu zahăr (clar trebuie să încerc!), este că în UK, cu ocazia Shrove Tuesday se organizează curse cu clătite. Da, ați citit bine! Femeile aleargă pe stradă în sorturi de bucătărie si cu tigaile în mână. Pe lângă distracția garantată, scopul e să treceti primele linia de sosire, tu și clătita ta, adică, pe care ai tot învârtit-o în tigaie cât timp ai alergat de nebună. 😂 Zău că n-aș zice pas unei astfel de întreceri!

Pancake Race in Olney, UK (1951)
Pancake Racing, Olney, Buckinghamshire, UK (1950s)

Cea mai faimoasă și mai longeviva cursă cu clătite se ține în Olney, Buckinghamshire încă de la 1445 și se crede că ea se datorează unei gospodine care a auzit clopotul chemând la spovedanie în timp ce făcea clătite și, îngrijorată peste puteri că a întârziat, a fugit disperată spre biserică cu tigaia în mână și încă purtând sorțul de bucătărie. Anul ăsta, Olney Pancake Race nu s-a mai ținut din cauza pandemiei, dar pentru doritoare, următoarea cursă va fi pe 1 martie 2022. Ce să vezi, exact de ziua mea! 😂 Păcat ca participarea e rezervata doar locuitoarelor din Olney, maxim 25 la numar! Ah, și câștigătoarea de anul trecut, Katie Godof, a terminat cursa de 415 yarzi, adică 379,5 m în 66 de secunde, deci e treabă serioasă, nenică! Mai jos aveți un videoclip cu întrecerea din 2012.

Istoria Irlandei fiind strâns legată de cea a Angliei, și aici se sărbătorește Pancake Tuesday. La grădiniță, azi au avut activități legate de clătite, bineinteles, dar Nazdravana mea nu are de unde ști, fiindcă nu a avut chef să meargă. Am fost în schimb în parc, unde s-a jucat cu prietenul ei Arthur, apoi am intrat în Tesco să mai cumpărăm de-ale gurii. Cum era de așteptat, aveau la vânzare o groază de clătite în cinstea sărbătorii de azi, așa că nu am plecat nici noi cu mâna goală. Am luat și ingrediente, fiindcă ideea inițială era să facem împreună clătite, dar nu am mai apucat. Ne inghesuia rău foamea pe amândouă, iar Nazdravana era obosită după atâta alergatura în parc, asa că am garnisit frumos cu fructe, frișcă și sirop de arțar clătitele americane cumpărate din Tesco și ne-am bucurat de un prânz pe cinste. Lăsând modestia de-o parte, pot spune că au fost la fel de gustoase pe cât de bine arată în poze! 😁 Iar AICI puteți vedea cum am sărbătorit Pancake Tuesday anul trecut.

CITATUL ZILEI:

„Mierea bună e dulce şi în întuneric.”

Proverb bengalez

Sa fie 2021!

Nu sunt genul de om care sa planifice totul pana in cel mai mic detaliu, fiindca viata mi-a aratat de prea multe ori cu ce usurinta isi rade de planurile tale. Ai impresia ca tu esti soferul si conduci plin de incredere si de tine, pana cand ea iti calca brusc frana si-ti dai seama ca nu ai nici airbag, dar cu siguranta o sa ai nevoie de o rinoplastie. Asa ca, probabil si din precautie, probabil asa mi-o fi si firea, sunt mai degraba genul care mai mult creioneaza, schiteaza in mare, trage niste linii doar, fara a intra prea adanc in detalii. Asa am procedat de fiecare data si la capitolul „planuri pentru noul an” (ca termenul „rezolutie”, atat de usor adoptat din engleza, inseamna altceva in romana). Am ramas mereu flexibila si deschisa catre nou si ce are viata chef sa-mi arunce in fata, ajustand pe parcurs, taind de pe lista sau dimpotriva adaugand.

La inceputul anului trecut, purtand inca pe umeri greutatea bagajului din 2019, nu am mai gasit in mine energia de a-mi face obisnuitele mele planuri, chiar si asa, generale si abia schitate cum sunt ele de obicei. Ba mai mult, se pare ca intuitia mea nu a dat gres nici de data asta. Am vrut liniste si pace, un an molcom, lenes, asezat si exact de asta am avut parte in 2020. Motivul il stim cu totii. Cu siguranta nu asta aveam in minte cand am scris cele de mai sus, daaaaaar nebanuite sunt caile Domnului! Si voi continua sa ma bucur de aceasta „dorinta implinita”, fiindca imediat dupa Craciun, Irlanda a intrat in al treilea lockdown, care tocmai a fost prelungit cu inca o luna, desi la inceput guvernul daduse ca data de sfarsit 4 ianuarie! Teapa, ca nu iesim din lockdown! Nu inca si nici nu stim cat va mai tine de data asta!

Prin urmare, acum sunt si mai precauta ca anul trecut. Mi-e teama, efectiv, sa-mi fac vreun plan. Mi-e teama sa-mi doresc ceva. Ma dispera situatia asta incerta, ca nu stim ce va urma, cand se va termina totul, daca se va termina vreodata si cum, ma dispera sentimentul asta ingrozitor ca sunt lipsita de control, dar plina de restrictii, carora inca incerc sa le inteleg logica si sensul, ca am pierdut un an in care as fi putut face atatea, ca mi se scurge timpul printre degete si eu am un bucket list urias si cand voi ajunge sa le fac pe toate? Daca m-as apuca sa-mi scriu aici toate frustrarile, fricile si angoasele din ultimul an doar, mi-e teama ca nu as termina pana maine… Si oricat incerc sa fiu optimista si pozitiva, luminita de la capatul tunelului nu pare deloc aproape.

Asa ca probabil si 2021 va fi un an pierdut, inca unul in care parintii mei nu-si vor vedea nepoata, inca unul in care ma rog sa nu ne imbolnavim, iar daca se intampla, macar sa fie o forma usoara, inca un an fara obisnuitele noastre calatorii, dupa care tanjim ca insetatul dupa apa, macar niste excursii de-o zi in apropierea casei de-ar fi, inca un an in care ne punem vietile pe pauza. De-am vedea niste rezultate concrete, o confirmare ca ceva-ceva tot facem bine!

Planuri pentru 2021 ioc, deci! Astept sa vad ce ne rezerva viitorul, ca nu aduce ziua, ce aduce pandemia! Hai noroc si sanatate tuturor, inclusiv la cap! Mai ales la cap! Sa fie 2021 deci!

CITATUL ZILEI:

„Viitorul are obiceiul de a sosi neanunţat.”

George Will

S-a dus și primul Crăciun în pandemie…

Si sper sa fie și ultimul, dar cine poate ști? La cat de imprevizibil a fost 2020, mi-e și teama sa mai afirm ceva, orice, cu tărie și încredere, ori măcar cu speranta. Nu mai poți fi sigur de nimic…

Sa fi fost de vina pandemia, habar n-am, dar anul asta m-a cuprins febra Craciunului inca de la sfarsitul lui octombrie. Dar rau de tot, nu asa, in gluma, superficial! Abia stransesem decorul de Halloween, ca deja aveam o pofta nebuna sa scot de la naftalina bradul si decoratiunile de Craciun si sa ma pun pe treaba! Cu greu m-am abtinut pana in 6 decembrie, dar am infrant, fratilor! Mi-am infrant vointa si am impodobit pomul de Craciun in seara de Mos Nicolae, conform traditiei noastre vechi de un deceniu! Uaa, ce mult pare cand folosesti cuvantul asta in loc sa spui simplu „10 ani”! 😀

Si a mai fost cineva cuprins de aceeasi febra si nerabdare: Fetita Atomica din dotare, bucatica rupta din mine! Miercuri, 23 decembrie, a fost ultima ei zi de gradinita si… prima noapte de nesomn! De fapt, a doua, daca stau sa ma gandesc bine! Dupa o zi incarcata, cu ore intregi de alergat prin magazine, cine citea povesti de Craciun la 2 noaptea? Una dupa alta? Ba era cat pe ce sa se intample si cea mai mare nefacuta. fiindca ghiciti ce facea subsemnata la ora aia tarzie, jos pe covor in sufragerie. in timp ce Nazdravana, proaspat trezita din somn de grija Mosului, cobora hotarata scarile? Exact, impachetam de zor la cadouri si mai-mai sa fiu prinsa asupra faptului. Am scapat ca prin urechile acului, dar nu am apucat sa termin.

In ajunul Craciunului, ciocolatelele cu numarul 24, ultimele din cele doua calendare de Advent (cu Paw Patrol si Peppa Pig) si-au dat obstescul sfarsit bucurand papilele gustative ale Nazdravanei, iar Elful-spion, ochii și urechile lui Mos Crăciun în casa noastră, si-a schimbat pozitia pentru ultima data, inainte de a ne parasi, cocotandu-se pe galeria din sufragerie. Pesemne voia sa arunce o ultima privire, una de ansamblu, sa-si intimpareasca bine in minte imaginea locului care l-a gazduit timp de 24 de zile. Cine-l poate blama pe urecheatul magic? Ca doar a fost tratat regeste in fiecare zi, cu bunatati oferite din plin de preageneroasa noastra spre a-l imbuna sa-i transmita Mosului doar rapoarte pozitive, facand uitate nazdraveniile si obrazniciile ocazionale. Nu, cica nu se cheama mita, ci atentii! 😀

Anul asta, Al Meu Ca Bradul a fost „de garda” in bucatarie, in timp ce eu am stat cu odrasla si m-am jucat pana mi-a iesit pe ochi. 5 minute un joc, 5 minute altul si tot asa pana le-am epuizat pe toate. Si avem al naibii de multe, nu gluma! Dar asta e singura metoda eficienta de a ne duce la capat planurile, fiindca Nazdravana nu vrea deloc sa stea ori sa se joace singura, prin urmare nu te lasa nici pe tine sa-ti faci treburile. Asa ca ne impartim: unul sclav la stapana, celalalt la bucatarie. 😀 Si daca omul a preferat aburii oalelor, cine sunt eu sa-i contest placerile? 😛 Adevarul e ca i-au iesit toate, si sarmalele, si salata boeuf, si piftiile dupa care baleam amandoi si au fost o premiera in casa noastra, fiind prima data cand le-am făcut noi singurei (după sfaturile mamei de Mărgea și ale doamnei de la magazinul Moldova). Le-am. Noi. Ati observat ce am facut aici, da? 😀 😀 😀 Pai ce e al lui, nu e si al meu? Parca asa spune o lege a casniciei. Oricum, sa-i tina Dumnezeu obiceiul, ca tare bine e!

Apoi, asa, ca pe ultima suta de metri, am pus si noi afara doua statuete craciunistice si coronita pe usa de la intrare, iar inauntru, am imbracat scara in luminite si ghirlanda artficiala. Sub stricta supraveghere a Nazdravanei, care s-a oferit sa ne incurce ajute si neaparat pe acordurile colindelor invatate la gradinita.

Bineinteles ca nu am uitat de biscuitii si paharul cu lapte pentru Mos Crăciun, păi se poate? Nazdravana a ținut morțiș să le aleagă și să le așeze ea, cu mânuțele ei pe farfurie, lângă brad și să se și pozeze cu ele. Apoi, brusc, i s-a facut somn, ceea ce niciodata nu se intampla. A cascat zgomotos si teatral, sa fie sigura ca remarcam. „I’m so tired, mummy!”. Nici asta nu se intampla niciodata. Apoi ne-a anuntat ca trebuie neaparat sa mergem sus, in dormitor, sa ne bagam la somn. Deci clar a functionat sa-i spunem ca Mos Craciun nu vine daca nu doarme! 😀

Intre timp, Mosu’ a fost nevoit sa se culce la 5 dimineata, ca abia atunci si-a terminat treaba. Treaba care a constat in impachetat ultimele cadouri; plus carat de sus si pe varfuri, din camera single, pe celelalte ascunse acolo, sub cheie; plus aranjat toate sub brad, unde a dat de problema spatiului, ca nah, cadouri voluminoase si noua bancuta-cutie pentru depozitare incurca; plus agatat sosetele si terminat decorul la semineu; iar la final, facut curatenie in camera, strans jucarii de pe jos; si la finalul finalului, facut poze si filmari la tooooot, o tona de poze si o caruta de filmari, ca in ziua urmatoare clar ar fi fost imposibil! Si toate acestea in timp ce era cu urechile ciulite ca nu cumva sa se repete intamplarile din noptile trecute si de prea multa grija si entuziasm, Nazdravana să-și faca iar apariția pe scari!  

As fi vrut sa le pot așeza pe toate în jurul bradului, ar fi arătat mai estetic, dar cutia de lemn din stânga, pe care Nazdravana a pus tratația pentru Mos, și cutia pentru depozitare din dreapta, ambele păstrând colecția mea uriasa de papetarie, au redus considerabil spațiul, asa ca a trebuit sa ma descurc. Nu a ajutat nici faptul ca jocurile primite de Nazdravana erau voluminoase. În plus, anul asta, a crescut și numărul persoanelor care s-au gândit la noi, cadorisindu-ne cu treburi faine, de pus sub brad. Pentru prima data, desi prietenia noastră datează încă din liceu, unde am fost colege de banca, am făcut schimb de cadouri cu Rodica mea de la Cluj. A fost ideea/inițiativa ei, pe care nu contenesc sa o laud, fiindca tare bine mi-a facut, din toate punctele de vedere! ❤️ Apoi au fost și darurile de la Magda, tipa faina pe care am cunoscut-o anul asta, in septembrie, și pentru a cărei prietenie sunt mai mult decât recunoscătoare. Toate astea pe langa cele primite în mod obișnuit din tara, de la Mama de Mărgea și Livia, my sister from another mother. 😁

După atâtea dimineți in care Nazdravana întreba imediat ce deschidea ochii dacă a venit deja Mosul, uite ca a sosit și clipa mult așteptată! Nu pot descrie în cuvinte bucuria și entuziasmul ei la vederea bradului, dar mai ales la aflarea vestii ca Elful a plecat cu Mos Crăciun acasă, la Polul Nord. Cred că a răsuflat ușurată! 😂 Să mai amintesc cât e de convinsă și bucuroasă că Moșului i-a plăcut cupcake-ul cu ciocolată ales de ea? Sigur i-a plăcut, din moment ce l-a mâncat pe tot!

Inutil să mai spun că a fost foarte încântată de cele primite, cu care da, a trebuit să ne jucăm toată ziua, iar și iar, și iar, și iar! Ba a refuzat vehement să-și dea jos rochița roșie adusă de Moș Crăciun asortată la căciula si mănușile roz dăruite de Magda, așa că a dormit cu ele… două nopți la rând! Știți cum e să te pună odrasla să faci totul în locul ei fiindcă nu poate de mănuși? Eu, da! 😂

După ore întregi petrecute pe telefon, plănuind, căutând și în final cumparand toate cele necesare, ne-am dar mai ales m-am putut bucura de prima masa de Crăciun aranjata ca la carte de către subsemnata, bineinteles. Tot ce vedeți în imaginile de mai jos este nou, asa ca a necesitat ceva efort, credeți-mă, mai ales când cei din jurul tău nu dau doi bani pe ideile tale crete. 😂 Nu au nevoie de aranjament artistic, cand ei ar putea manca și din palma, foame sa fie! Dar sunt mai mult decât mandra de mine ca am reușit să-mi pun în practica ideile și ca masa mea de Craciun a ieșit exact cum o aveam în cap, dacă nu chiar mai bine!😁

A doua zi de Crăciun am petrecut-o lenevind, mancand, jucandu-ne din nou cu toate cele primite de Nazdravana de la Mosul cel (multprea)generos. Distracția zilei a fost asamblarea căsuței de turta dulce pe care noi doua am cumpărat-o din Penney’s, într-una din ieșirile noastre „ca fetele”. Ce dezastru a iesit in urma distracției, nu are rost sa pomenesc! 😂 Crezul meu e ca dacă nu ești jegos, inseamna ca nu te-ai distrat! Și-i zic asta Nazdravanei de fiecare data când pleaca din parc ca porcul sau o iau de la grădiniță pictata și scrisa din cap pana-n picioare!

Tot în a doua zi de Crăciun, am inaugurat o noua tradiție: cadouasul din șoseta. Dacă tot a fost primul an în care am agățat la semineu șosete de Crăciun, era și păcat sa nu le folosim, nu? Cea mai încântată a fost, după cum era de așteptat, Nazdravana noastră. Bine, și subsemnata, recunosc. Cui nu-i place sa primească daruri și atenție?! 😁

Nu a fost Craciunul la Viena pe care ni-l plănuisem anul trecut, dar am încercat, pe cât posibil, sa-l înfrumusețam și să-l transformam într-unul memorabil, de care sa ne amintim cu placere, în ciuda situației actuale. Și mai sper ceva: să-i creez Nazdravanei sărbători magice, cu amintiri de poveste, care să o facă, peste ani, sa se întoarcă mereu acasă. Măcar de Craciun.

Sărbători fericite în continuare, dragii mei cititori margelati! Sper ca sunteți bine sanatosi, și voi, și ai voștri!

CITATUL ZILEI:

„Craciunul este locul de pastrare al amintirii inocenței noastre.”   

 Joan Mills

O, brad frumos! – varianta 2020

Un brad de Crăciun au naturel era de mult în mintea și-n planurile mele, doar că nu prea s-au aliniat planetele ori poate că pur și simplu nu i-a fost vremea… până anul ăsta. Visam o întoarcere la natural și simplitate, fără culori țipătoare, fără sclipici, dar cu mult lemn, bumbac și ceramică, pe cât posibil cu decorațiuni lucrate manual.

Mama de Mărgea s-a oferit să mă ajute să-i dau viață, așa că ea s-a ocupat de toate: a cumpărat macrame de la merceria din oraș, a gugălit după modele și inspirație, s-a uitat la videoclipuri pe Youtube și la final, în timpul său liber, în loc de odihnă, mâinile ei pricepute au croșetat în jur de 40 de podoabe (globuri, steluțe și clopoței) pentru bradul margelat. Plus un îngeraș pentru vârf.  Apoi le-a pus la pachet și a stat cu grija lor 4 zile. Aproximativ vreo 3000 km. Până în ziua de Moș Nicolae, când au ajuns tefere și nevătămate în Irlanda cea verde și veșnic ploioasă.

Ca să putem spune că am contribuit și noi cu ceva, Al Meu Ca Bradul a umflat baloanele (și alea tot de mama pregătite) aflate în interiorul globurilor croșetate, iar subsemnata le-a tamponat cu aracet (la rândul lui trimis tot de mama). Le-am agățat pe unde am putut și le-am lăsat la uscat până în dimineața următoare, când am desfăcut ușor balonul de materialul textil întărit și l-am spart cu o foarfecă. Plus un mare poc!, spre deliciul Nazdravanei. Asta pentru cei interesați de proces, pe care tot mama mi l-a explicat pas cu pas. 😁

Așadar, anul ăsta, în afară de bradul artificial luat într-o doară din Tesco în al doilea Crăciun pe tărâm irlandez, toate podoabele sunt nou-nouțe. La fel și „fusta” bradului (treaba aia deșteaptă care acoperă suportul). De aici o rezulta probabil nerăbdarea si entuziasmul sporit, fiindcă trebuie să recunosc că visez la Crăciun încă de prin octombrie și cu greu am rezistat să nu-mi bag nasul în cutiile cu decorațiuni până la începutul lui decembrie! Se prea poate să fi contribuit la această nerăbdare și pandemia, nu zic nu! Cert e că pe lângă podoabele lucrate de mama priceputa din dotare, am mai cumpărat câteva în ton cu tema de anul asta. Le-am adunat în și din timp, de prin TK Maxx, Homebase, Tesco și Amazon. Ba am și comandat unele personalizate din țară, dar din păcate nu mai au șansa de a ajunge la timp.

Prin urmare, anul asta nu am avut brad împodobit în seara de Moș Nicolae, după cum ne e tradiția de vreo 10 ani, ci cu o zi mai târziu. Dar n-a fost cu supărare, dimpotrivă, două zile dedicate bradului au fost exact ce trebuia. Duminică după-amiaza am scos individul din cutie, l-am asamblat și am agățat decorațiunile pe care le aveam deja pregătite. Nazdravana a fost în extaz, nu am văzut-o niciodată așa, ceea ce ne-a uimit și umplut inimile de bucurie. Ne-a cerut să punem cântece de Crăciun pe telefon, specificând exact pe care, cântând și leganandu-se pe ritmul lor în timp ce atârna podoabele pe crengi. Nu l-a lăsat pe taică-său să stea deloc jos (deși împodobitul bradului chiar nu-l pasionează), ne-a supravegheat și împărțit ordine în stânga și-n dreapta. Și ca de obicei, ea a așezat vârful, îngerașul croșetat de „mama”, cum ii spune ea bunica-sii. Apoi a vrut neapărat să facem și poze lângă brad. A zâmbit larg, cu gura până la urechi și toți dinții ei mărunți la vedere, schimbându-și poziția mai ceva ca un model profesionist, lăsându-ne cu gura căscată și multe întrebări. Cred că mi-am auzit inima plesnind de drag și mierea curgând năvalnic prin vene.

A doua zi, luni, când aracetul se uscase deja, am adăugat și globulețele croșetate. Mă tot uitam la ele și nu-mi venea a crede cât de frumoase, gingașe și delicate sunt! Minuni ies din mâinile mamei de Mărgea, ADEVARATE MINUNI, nu altceva! Am mai aranjat dantela de bumbac, am mai schimbat locul decorațiunilor, am mai aruncat pe crengi și niște conuri de brad, pentru un pic de culoare și gata, misiune încheiată, habemus papam, pardon, abies! Brad, brad voiam sa zic! 😂

Un cadou întârziat, dar care m-a bucurat foarte tare. ❤️

CITATUL ZILEI:

„Bradul perfect pentru Crăciun? Toţi brazii de Crăciun sunt perfecţi!”

Charles Dickens

Prima zi din ultimul an de gradinita

Prima zi ar fi trebuit sa fie luni, 31 august, dar conducerea gradinitei ne-a cerut ca, la intoarcerea din vacanta, sa o tinem pe Nazdravana doua saptamani acasa, desi veneam dintr-o tara aflata pe lista verde si deci izolarea nu era nici obligatorie, nici necesara. Doar ca sa fim siguri! Le-am inteles punctul de vedere, asa ca ne-am conformat. Prin urmare, Galusca Nazdravana a inceput abia ieri noul an de gradinita, al doilea din viata ei si totodata ultimul, fiindca la anul va merge deja la scoala, la Junior Infants.

De data asta, emotiile subsemnatei nu au mai fost la fel de mari ca in septembrie trecut, fiindca acum stiam cat de cat la ce sa ma astept, dar tot au existat, in special din cauza faptului ca anul asta am trecut la program full time si nu eram sigura cum se va adapta Nazdravana. In teorie, poate sta acolo zilnic de luni pana vineri, de la ora 8 dimineata pana la 6 seara, cat e deschisa gradinita. In practica, o duc la 9 si o iau in jur de 17:30. Indiferent cat sta, pretul saptamanal e oricum același, adică un pic peste suta de euro. Ar fi fost dublu, dar Nazdravana a implinit vârsta la care beneficiază de schema ECCE, adică 3 ore pe zi plătite de guvernul irlandez. Da, toate sunt scumpe în Tara de Smarald!

Ieri dimineata a strambat un pic din nas ca nu vrea la „nesesi”, ci „sleep”. Cred și eu, cine s-a încăpățânat să stea trează până la miezul nopții? Apoi s-a răzgândit, mai bine la „shopping” ca să-și ia un ou de ciocolată. 😀  Inutil să mai adaug că într-un final tot la grădiniță am ajuns, moment în care i s-a luminat brusc fața și zâmbetul i s-a lărgit de la o ureche la cealaltă. Mi-a zis bye-bye și asta a fost! Dacă aș spune că nu am răsuflat ușurată, aș minți. Dacă aș spune că nu m-am și întristat puțin, iar as minți. Crește puiul meu, încet-încet se desprinde de mine. În curând nu mă va lăsa să o pup în fața colegilor fiindcă o fac de rușine, apoi îmi va striga furioasă că nu o înțeleg și nu știu nimic, iar într-un viitor mult mai apropiat decât cred sau vreau, îmi va spune că nu are nevoie de mine. Și atunci o să mă întreb, la fel ca ieri, când a crescut și s-a făcut atât de mare, unde s-a scurs tot timpul ăsta? Parcă acum o oră era cât o sticlă de cola, de nici nu-i simțeam greutatea în timp ce dormea răsfirata pe pieptul meu.

Când să o iau de la grădiniță, ea deja mă văzuse pe geam și încerca să descuie ușa, în timp ce striga entuziasmata „mami, maaami, maaaaaami”. În momentul în care mi-a sărit în brațe, a bufnit-o plânsul. Anul trecut m-ar fi încercat un teribil sentiment de vinovăție, dar acum știu că bratele mele ii oferă de fapt un loc atât de cald și sigur, încât își permite să descarce toată tensiunea și stresul acumulate pe parcursul zilei. Înțeleg ca îi e greu și ei. E într-adevăr o experienta necesara și cu beneficii de necontestat, atat pentru ea, cat și pentru mine, dar asta nu o transformă automat în ceva ușor. Și nici n-a terminat bine cu plânsul, că a început vorbăria. Mi-a arătat cum au dansat pe nu știu ce cântecel și că a făcut bubu la un deget, deci să-i pun neapărat plasture când ajungem, m-a înștiințat că nu a dormit și nici mâncat, că vrea acasă și că-i e dor de taică-su.

Vorbește din ce în ce mai bine, ca mult a vorbit întotdeauna, chiar dacă nu o înțelegea nimeni, leagă cuvinte în fraze din ce în ce mai lungi și turuie până te zăpăcește de cap… Si mult după. 😂 Ieri a zis pentru prima data „smelly” și azi „spicy”, referindu-se la mâncarea de la grădinița. Asta pe lângă „yucky”, deci clar nu a vrut sa manance nimic. Lucru la care ma așteptam, fiindca e foarte pretențioasă, iar de ceva vreme a intrat într-o fază în care nu vrea decât paste, pizza și „cane and tatu” (carne cu piure). Și bineînțeles „șochet”, adică ciocolată, dar de-asta nu primește ea atât de multă și de des pe cât cere.

Când am ajuns acasă, a mâncat și a picat ruptă de oboseală. Ba azi a adormit încă de pe drum, în cărucior. Ceea ce m-a făcut să mă întreb ce Doamne iartă-mă de activități fac educatoarele de-i obosesc în halul ăsta? Nu că m-aș plânge, să ne-ntelegem! 😂 De fapt, îmi pun toate speranțele în programul ăsta full time. Poate reușim sa ajungem la o rutina, cu trezit și culcat la aceleași ore în fiecare zi, cu nopți dormite cu adevărat, fără pavor nocturn și treziri la 3-4 ore, și cât mai puțin timp petrecut în fața ecranelor. Nu știu dacă cer prea multe sau dacă-mi fac speranțe deșarte, vom vedea pe parcurs cum evoluează lucrurile. Oricum, speranța moare ultima, nu-i așa?

CITATUL ZILEI:

„In fiecare zi a vietii noastre, facem depozite in bancile de memorie ale copiilor nostri.”

Charles R. Swindoll

Ultima zi din primul an de gradinita – ganduri si concluzii la final

Ultima zi din primul an de gradinita ar fi trebuit sa fie ieri, dar storm Ellen ne-a dat peste cap toata ziua. Da, furtuna in august! In mod normal, sezonul furtunilor incepe prin septembrie, dar 2020, turbatul asta de an, continua sa faca ravagii, in stilul caracteristic! Nimic nu ma mai mira! La ce vant batea, riscam sa ne ia pe sus si pe mine, si pe Galusca, cu tot cu carucior, asa ca am ramas acasa si am luat la rand toate jucariile cu care nu ne mai jucasem de multa vreme, iar dupa-masa, subsemnata a reusit chiar sa faca o serie de fotografii (creativitatea mea e la cote maxime in ultimul timp si Galusca a fost foarte generoasa, nestricandu-mi cadrele cum face de obicei). La ora asta inca ploua cu galeata, iar eu, in loc sa fac bagajele pentru vacanta, fiindca la 5 dimineata plecam spre aeroport, ma lupt cu Adobe Premiere Pro care nu vrea sa-mi salveze un videoclip si se blocheaza intruna! Da, prioritati! 😀

Despre acest prim an de gradinita din viata Galustei si a noastra ce as putea spune? Ca a fost greu, doldora de boli si vizite la medicul de familie, farmacie si chiar Urgente, plin de incertitudini si instabilitate, teama, frustrari, nervi, stres, oboseala, confuzie, dar si speranta, bucurie, recunostinta, crestere. Si in ciuda acestei lungi insiruiri de epitete unul mai dragut ca celalalt, tot nu cred ca am reusit sa-i fac o descriere adecvata, care sa reflecte intocmai roller-coasterul emotional prin care am trecut din septembrie 2019 pana ieri (sau ma rog, miercuri, cand Galusca a fost pentru ultima data la gradinita ori „nesesi”, cum ii spune ea). Despre cum ne-am pregatit, ce emotii am avut si ce amintiri mi-a starnit startul acestei noi etape am scris anul trecut aici.

Am inscris-o la gradinita cea mai apropiata de casa, fiindca nu avem inca masina si chiar de-am avea, subsemnata nu conduce. Oricum e un drum de doar 15-20 de minute pe jos, depinde cat de repede ma misc, iar in zilele racoroase, cu ploaie si vant, credeti-ma pe cuvant, sunt a naibii de rapida! Cand ne-a lovit cate o furtuna (adica din septembrie pana prin aprilie), nici nu m-am obosit sa ies din casa, chiar nu avea rost sa fac pe Ana lui Manole si sa ma lupt cu stihiile naturii. Am inscris-o pe data de 13 august, aceasta fiind si ziua in care am aterizasem pe Insula de Smarald, cu 3 ani in urma. Pentru unii e doar o coincidenta, dar eu nu cred in asa ceva, sunt ferm convinsa ca nimic nu e intamplator si toate sunt interconectate. Daca am fi locuit in Dublin, cu siguranta nu am fi avut nicio sansa de a gasi un loc liber cu doua saptamani inainte de inceperea anului scolar, sunt atatia care au copiii pe liste de asteptare de luni intregi, chiar un an, si nu prea au ce face in privinta asta! As vrea sa spun ca noi am fost norocosi, dar de fapt asta e avantajul locuitului intr-un oras mic (capitala de comitat, intr-adevar, dar tot un oras mic ramane, incomparabil cu Dublinul).

Am ales programul cel mai scurt – 3 ore, de la 9 la 12, lunea, miercurea si vinerea – cu gandul ca dupa ce se acomodeaza Nazdravana, sa trecem la program lung. Dar asta nu s-a mai intamplat, vezi Corona, pandemie, izolare, stim cu toti despre ce vorbesc, pe de-o parte, iar pe de-alta, m-a deranjat foarte tare o scena pe care am surprins-o intr-o zi, cand venisem sa o iau pe cea mica de la gradinita. In timp ce asteptam, alaturi de o alta familie, usa fiind deschisa si una din educatoare exact in prag, o vad pe directoare, Niamh pe numele ei, o tipa care nu mi-a transmis energie buna din ziua in care am intalnit-o, tragand-o nervoasa pe Nazdravana de brat si tarand-o pana in hol, unde pregateau copiii de plecare, in timp ce asta mica a mea plangea si urla ca din gura de sarpe. Toata treaba nu a durat mult, doua-trei secunde doar, dar imaginea aia a fost de-ajuns sa ma cuprinda un uragan de stupoare si confuzie care sa-mi inmoaie brusc genunchii si sa ma paralizeze pe loc. Parca eram un soricel muscat de-o vipera, eu care de obicei ma aprind ca focul de paie si imediat sar la cearta, atunci am ramas pe loc, muta, fara sa fiu in stare sa deschid gura si sa o sapunesc bine pe respectiva, asa cum merita.

Mi-a luat mult timp sa realizez ce-mi vazusera ochii, mi-am pus tot felul de intrebari, am analizat, intors si rasucit scena pe toate partile, pana mi s-a facut greata si am avut cosmaruri noaptea, mi-am pus sub semnul indoielii ratiunea si sentimentele, precum si calitatea de mama, m-am intrebat daca nu cumva exagerez eu si chiar i-am gasit scuze respectivei, m-am certat singura si m-am simtit vinovata ca nu am avut reactie. Inutil sa adaug ca de-atunci, Nazdravana ne-a anuntat ca nu mai vrea sa mearga la gradinita, iar noi am hotarat ca nu o mai ducem si ca din toamna o sa gasim alt loc.

Asta a fost picatura care a umplut paharul, fiindca de la bun inceput ne-am lovit de o lipsa crasa de comunicare. In secolul XXI, era tehnologiei, cand pe langa banalul apel telefonic, avem si o caruta de aplicatii menite sa inlesneasca transmiterea informatiilor, tu nu esti in stare sa ma anunti ca in data cutare gradinita e inchisa, ca sa nu ma mai deplasez inutil pana acolo.

A mai fost si faptul ca ni s-a cerut sa platim saptamanal, vinerea, in bani cash. Pentru cei interesati ce preturi se practica pe aici, am dat 63 euro pe saptamana, 9 ore in total, indiferent daca cea mica a fost prezenta ori a lipsit. Și dacă stau sa calculez, cred ca mai mult a stat acasă decât la grădinița, fiindca sub pretextul construirii imunității, a luat de acolo toate bolile care se pasează în colectivitate ca o minge mult dorita. Apoi, generoasa din fire, ni le-a dat și noua, oamenilor mari din casa. Prima care prelua leapșa a fost întotdeauna subsemnata, bineinteles, ca doar cu mine a stat mereu nas în nas, lipita ca un scai în blana oii. Mai pe scurt, am dat o groaza de bani pe… nimic. Și în casă, si cu banii luați. Adevărată afacere, nu gluma!

Neavand un bancomat in apropiere si nici masina, am avut o grija in plus, care ma stresa mai mult decat as fi crezut posibil. Cand am intrebat de cont bancar, ni s-a spus ca nu exista, ceea ce ni s-a parut cel putin bizar. Avea sa se clarifice si chestiunea asta pe 29 iunie, cand in Irlanda s-au redeschis gradinitele si am fost sunata de cealalta directoare, cu care nu interactionasem niciodata si deci nici macar nu stiam cum arata, sa ma intrebe daca Nazdravana se reintoarce si orice nelamurire am, sa o sun pe ea, si numai pe ea. Alta treaba care ni s-a parut bizara. Si cum eu sunt Mama Omida, atunci am stiut sigur ca ceva se intamplase.

La inceputul lui martie, ca sa nu mai stau cu banii in plic saptamanal, am platit pentru toata luna, iar in 12 martie, am intrat in izolare si totul s-a inchis. Practic am ramas cu doua saptamani platite in avans. Doar ca la sfarsitul lui iunie, la redeschidere, m-am trezit cu o noua directoare in locul lui Niamh, mult mai simpatica si cu un vibe mai bun, care ma anunta ca nu mai platisem gradinita din ianuarie si deci le datoram vreo cateva sute de euro bune. Mi-a cazut fata! O fotografie in momentul ala ar fi fost de nepretuit, numai buna de facut meme-uri! Iar cand m-a intrebat si cui i-am dat banii in tot acest timp, deodata mi s-a ridicat un val de pe ochi, toate s-au legat in mintea mea si am vazut clar totul: de ce nu o interesa pe Niamh sa aiba o buna relatie cu parintii, de ce nu o durea de copii, de ce ne-a spus ca nu exista cont bancar si trebuie platit cash, de ce nu mai lucreaza acolo! Singura ei grija a fost sa adune banii si sa fuga cu ei! Si cu siguranta ca planuia asta de mult timp!

Acum, cand scriu toate aceste patanii, imi par chiar amuzante, ba pe alocuri de necrezut. Pentru ca da, adevarul e ca nu m-as fi asteptat sa patim asa ceva aici! In Romania poate, dar nu aici! Asta ca vedeti ca nicaieri nu e perfect, ca oameni de rahat sunt peste tot, ca nici in Irlanda nu umbla cainii cu covrigi in coada! Mama spune mereu ca omul sfințește locul; câtă dreptate are! Dar cum totul e bine când se termina cu bine, având în vedere schimbarea managementului și mai ales faptul ca toată vara Nazdravana a plecat de la grădinița cu zâmbetul pe buze, instiintandu-ma ca „it was so much fun” si ca „Eva happy!”, am înscris-o si pentru anul următor.

CITATUL ZILEI:

„Copiii sunt ca cimentul proaspăt. Orice cade pe ei îi marchează.”

Dr. Haim Ginott

Nunta de tinichea sau 10 ani de când am spus DA

Daca e o lectie pe care chiar mi-am invatat-o si insusit-o foarte bine este aceea ca nu exista trecut sau viitor, ci doar prezent. Nu conteaza ce a fost sau ce va fi (daca va fi), important e ce este. Tot ce avem este ACUM, acest moment, aceasta clipa. Si daca doar asta avem, atunci de ce sa nu ne si bucuram de lucrul asta, singurul de care putem fi siguri – clipa prezenta?

Ceea ce am si facut in weekendul trecut, mai precis sambata, cand am sarbatorit 10 ani de casnicie (impliniti de fapt vineri, pe 31 iulie), asa cum am putut si ne-am priceput noi mai bine: cu (o tona de) mancare si bautura, tort si sampanie, muzica si voie buna. Asta dupa ce m-am stresat pana la cer si inapoi sa pregatesc totul (adica foarte multe treburi) la timp. Ca nah, ce sa vezi, old habits die hard, iar eu raman o perfectionista pana mor!

Nu stiu, zau, cand au trecut 10 ani. Parca ieri eram in focuri cu pregatirile de nunta. 10 ANI! 10! Multi sau putini, n-as putea spune, dar cu siguranta plini. Multe amintiri frumoase, altele dureroase, impliniri, dezamagiri, suisuri si coborasuri, uneori usor, alteori greu. Raman la parerea mea ca a alege sa-ti imparti viata cu o alta fiinta, zi de zi, an dupa an, de buna voie si nesilit de nimeni, este unul dintre cele mai grele lucruri din cate exista. Inca-mi aduc aminte si cu siguranta nu o sa uit niciodata, discursul profei de mate de la banchetul pe clasa dintr-a doispea. Am imaginea asta intiparita in minte cu dumneaei in picioare, la masa profesorilor, cu paharul de toast in mana, spunandu-ne ca in viata putem gresi multe, dar a alege un partener nepotrivit poate fi cea mai mare greseala, care sa ne marcheze pe viata, prin urmare, sa deshidem bine ochii inainte de casatorie. Probabil imi amintesc si acum aceste cuvinte fiindca spre deosebire de discursurile celorlalti profesori, al ei a fost foarte specific si, de la „inaltimea” si experienta celor 19 ani pe care-i aveam atunci, mi s-a parut putin cam fatalist. „Daca nu te mai intelegi cu celalat, divortezi si gata!” stiu ca mi-am zis in sine. Acum, cand am dublul varstei de atunci, ii dau perfecta dreptate. Lucrurile nu sunt niciodata atat de simple, viata are prea multe nuante si variabile pentru a putea imparti totul doar in alb sau negru.

Planuri marete de viitor nu prea avem. Cand te gandesti ce roller-coaster imprevizibil a fost 2020, parca pare ridicol si superficial sa-ti planifici urmatorii ani. Luam fiecare zi in parte, asa cum vine, ne bucuram de ea si iincercam sa o folosim cat mai bine cu putinta. Cand ai drept odrasla o Fetita Atomica, nici nu poti actiona altfel, c-ar insemna sa-ti furi singur caciula. In rest, toate bune si frumoase, cand ne-o fi mai rau, asa sa ne fie, vorba romanului.

P.S.: Ma tot intreb cui i-a venit ideea ca aniversarile casatoriei sa poarte numele astea amuzante (ca sa nu le numesc ridicole)?! Adica cineva s-a trezit intr-o dimineata si si-a zis ca implinirea a 10 ani de la casatorie e o treaba asa mareata incat ar trebui sa se numeasca „nunta de tinichea”! Iar altii, la fel de entuziasmati, au fost intrutotul de acord! 😀 Acum serios, chiar tine cineva cont de chestiile astea si face cadouri in functie de numele si simbolul fiecarei aniversari?

CITATUL ZILEI:

„Casatoria este acea relatie intre barbat si femeie in care independenta este egala, dependenta – mutuala, iar indatorirea – reciproca.”

Louis K. Anspacher

Mărțipom de 2020

Anul asta, întocmai ca în 2019, aveam de gând să leg snururile mărțișoarelor tot în pomul din fata casei. Doar ca, după cum spune o vorba din popor, socoteala de acasă nu prea se potrivește cu cea din târg. Am tot așteptat ca el sa înflorească, dar pomul nostru nu si nu, nu a vrut și pace! Prin urmare, a trebuit sa ma reorientez către unul din ciresii ornamentali care împodobesc strada vecina. Da, stiu, nu e pom fructifer, cum cere traditia, dar in perioada de pandemie, te multumesti cu ce ai. Si daca stau sa ma gandesc bine, nici in pomul din fata casei noastre nu am vazut rod anul trecut… Sa o numim, deci, adaptare. Un fel de modernizare a traditiei. Decat sa dispara de tot, e bine si asa, indoita si pliata pe vremurile noastre.

Prin urmare, intr-o dupa-amiaza, cand am iesit la o mica plimbare prin cartier (unde sa pleci zilele astea?), cu Nazdravana pe tricicleta ei roz, am legat snururile alb-rosii de-o creanga si apoi am facut cateva poze, pe repede inainte, sub rugamintile/ordinele urlate ale odraslei din dotare: „Let’s go, let’s go, mummy!”. Deh, asa e cand odorul are fitilul rabdarii scurt si mai e si un little boss. Insert eye roll emoji here. 9_9 8-|

CITATUL ZILEI:

„Tradiţia reprezintă un ghid, nu o închisoare.”

W. Somerset Maugham