Parfum livresc

Tunelul

Tunelul de Ernesto Sabato Cu Ernesto Sabato si opera lui am facut cunostinta acum multi ani, in primul an de facultate, cand am i-am citit scrierea autobiografica „Inainte de tacere”. Si de atunci nimic. Pana ieri, cand m-am delectat pentru cateva ore cu „Tunelul”, romanul sau de debut, in varianta electronica, gasita intamplator pe scribd. In sensul ca nu cautam neaparat cartea asta. Si daca tot mi-am propus ca in 2014 sa citesc mai mult – o carte pe saptamana as vrea eu, dar sa vedem daca ma tine ritmul asta, ca deja sunt in urma – am zis sa nu ratez ocazia si sa si scriu cateva cuvinte pe Siraguri.

Asadar, aparut in 1948, dupa multe refuzuri ale editurilor, „Tunelul” este primul roman al scriitorului argentinian, fizician la origini, Ernesto Sabato. Si cu toate ca inceputul a fost mai greu, acesta i-a adus autorului faima si recunoasterea ca scriitor, precum si aprecierile elogioase ale unor mari scriitori ca Thomas Mann, Graham Greene şi Albert Camus, autorul fiind considerat un „clasic existenţialist”.

Surprinzator, romanul incepe brusc, direct cu deznodamantul: „E de ajuns sa va spun ca sunt Juan Pablo Castel, pictorul care a omorat-o pe Maria Iribarne…”. Si daca altora chestia asta le-ar fi taiat imediat pofta de a citi in continuare, mie mi-a starnit si mai mult curiozitatea, singura intrebare care-mi suna in cap fiind: „De ce? Cum s-a ajuns aici?”. Asadar, scris la persoana intai singular, romanul reprezinta confesiunea personajului principal, pictorul Juan Pablo Castel. Aflat in inchisoare, acesta asterne pe hartie evenimentele care au dus la tragicul deznodamant, nu pentru a se justifica, cum tine el insusi sa precizeze, ci pentru a gasi o persoana, macar una, care sa-l inteleaga.

Totul incepe o data cu ultima sa expozitie, cand o tanara este singura care observa si priveste cu insistenta un amanunt aparent nesemnificativ din tabloul sau si ignorat de toti ceilalti, inclusiv de criticii experimentati, pe care Castel ii desconsidera total, numindu-i sarlatani. Acest detaliu, o ferestruica din coltul picturii, in care o femeie sta singura pe plaja si priveste marea, e considerat de Castel drept un element-cheie și definitoriu pentru pictura sa, in care e concentrata intreaga lui existenta. Ferestruica este de fapt un simbol al insingurarii, ceea ce denota conditia artistului de om trist, insingurat, izolat, furios si cinic, care isi doreste pe cineva cu care sa comunice si care sa-l inteleaga.

Dupa luni intregi in care Castel construieste obsesiv in minte tot felul de scenarii si dialoguri in eventualitatea reintalnirii tinerei, intr-o buna zi, soarta i-o scoate in cale. Si de aici incepe povestea lor complicata de dragoste, plina de hibe si cu final tragic. Castel, avid dupa o dragoste absoluta, e dominat de o gelozie bolnava, obsesiva si dependenta, alimentata de comportamentul misterios al Mariei si de faptul ca e deja casatorita cu un orb. Prin urmare, pictorul are iesiri violente fata de ea si distructive fata de el insusi, imbatandu-se, frecventand bordelurile si gandindu-se chiar la sinucidere, iar banuiala constanta ca e inselat il macina ca un vierme. Astfel, dintr-un artist sensibil, talentat si apreciat, Juan Pablo Castel ajunge sa fie dominat de proprii demoni interiori si  se transforma in criminal, injunghiind-o pe Maria. Astfel el distruge si ultima punte pe care o mai avea cu lumea, si ceea ce ar fi putut fi impreunarea, contopirea a doua coridoare paralele devine confirmarea unui destin singur si trist, a unui „singur tunel, întunecos și singuratic: al meu…”.

Recunosc c-am avut destule momente cand personajele mi-au facut un car de draci, mai ales Castel, pe care l-am banuit inca de la inceput c-ar ceva probleme la mansarda. M-a enervat teribil obicieul sau de a fi mereu banuitor, de a despica firul in patru, de apela in exces la ratiune si logica. Alteori mi-a fost pur si simplu mila de el. Oricum, povestea e una pesimista si trista, poate chiar deprimanta si mi-a intarit convingerea ca: (1) linia dintre dragoste si ura e una foarte subtire si (2) sufletul de artist e poate cel mai chinuit din cate exista. M-a facut de asemenea sa reflectez la conditia umana: ne nastem singuri si tot singuri ne stingem. Si intre cele doua puncte, tot de singuratate ne lovim. E probabil o constanta ingrata a existentei noastre, conditia de baza a fiintei umane.

Va indemn sa cititi „Tunelul” pentru trairile personajului principal descrise atat de bine, incat le simti cum cresc pe parcurs in intensitate pana la explozia finala, pentru sinceritatea dura si dureroasa a confesiunii, pentru reflectiile pe care involuntar ti le starneste.

Reclame
Parfum livresc

Fii demn!

fii-demn by dan puricPe Dan Puric nu l-am vazut niciodata pe scena si nici nu am citit inainte vreo carte a lui. Dar l-am vazut la tv acordand un interviu, mi-a placut cum a vorbit si atunci m-am decis sa-mi comand de pe librarie online libris.ro ultima sa carte, „Fii demn!”. Titlu care recunosc ca m-a intrigat, intrucat nu-mi puteam imagina ce s-ar putea spune despre demnitate intr-o lume in care, sa fim seriosi acum, nu prea se mai cunoaste si intelege semnificatia acestui cuvant… ori s-a dat uitarii, fiindca nu serveste intereselor de parvenire.

Desi ma asteptam la un roman, „Fii demn!” este de fapt o colectie de povestiri, anecdote, eseuri si interviuri, structurate in sase capitole. Cel mai mult si mai mult mi-a placut prima parte, cea in care autorul face portretul mamei sale (a carei fotografie se regaseste pe coperta cartii), in care vorbeste despre bunica lui si evoca cu nostalgie amintiri din copilaria  petrecuta la sat, pe Valea Siriului. Daca toata cartea ar fi tratat numai acest subiect, ar fi fost fantastic si i-as fi acordat 10 stele din 10. Mi-a placut si partea cu pilde, ca doar stiti ca-mi plac povestile cu talc. Ba chiar o sa le si public pe cateva dintre ele la rubrica Povestioara de vineri, pentru ca sunt chiar faine. Singura parte care a scartait putin este cea de-a treia, cea care trateaza subiectele serioase: patriotismul, martirii neamului si verticalitatea poporului roman. Nu spun ca nu-s de acord cu tot ce a scris autorul, pentru ca sunt, dar pur si simplu nu m-a incantat felul moralizator, parca superior si mult prea nationalist in care o face, si nici religiozitatea exagerata din discursul sau, care mi se pare ca-l zugraveste pe Dan Puric drept fanatic religios.

Trecand peste asta, recomand cu placere cartea. Se citeste usor, pentru ca este scrisa la persoana intai, cu mult umor si ironie, dand impresia ca asculti povestile unui bunic intelept, spuse la ceas de seara, la gura sobei, cu lemnele trosnind in foc. Iar mesajul este unul foarte valoros: trebuie sa ne iubim pamantul pentru care si-au dat viata inaintasii nostri, sa ne cunoastem istoria pentru a nu repeta greselile trecutului si sa invatam sa ne recapatam verticalitatea ca popor, demnitatea de a fi roman!

Încreţi-mi-ar creierul!, Parfum livresc

Povesti cu statui si fantani din Bucuresti

Stiati ca:

  • cea mai veche statuie din Bucuresti este cea a spatarului Mihai Cantacuzino, aflata in curtea Spitalului Coltea inca din anul 1869?
  • prima statuie ecvestra din capitala e cea din 1874 a lui Mihai Viteazu „calare pe Breazu”?
  • prima opera a unui sculptor roman (Ion Georgescu) este statuia lui Gheorghe Lazar, dezvelita la 1886, a treia ca aparitie in Piata Universitatii?
  • Ana Davila, nascuta Racovita, sotia doctorului Carol Davila, il avea ca bunic dinspre mama pe Dinicu Golescu?
  • obeliscul de la intrarea in localul Politehnicii dezvelit in 1912, imediat dupa ce a avut loc primul accident aviatic din tara noastra, in care pilotul Gheorghe Caranda si-a pierdut viata, este cel dintai omagiu adus de bucuresteni aviatorilor si zborului?
  • bustul doctorului Haralambie Botescu aflat in spatele Halei Matache este o replica a celui ridicat in 1920 in parcul statiunii Govora ?
  • cartierul Drumul Taberei isi datoreaza numele lui Tudor Vladimirescu, care-si instalase oamenii in corturi pe platoul din Dealul Cotrocenilor?
  • basoreliefurile de pe soclul statuii lui Spiru Haret (dezvelita in 1935), cioplite in piatra, sunt primele lucrate de Ion Jalea?
  • Kilometrul O existent azi nu este cel original, ci o reproducere facuta in atelierul de turnatorie al sculptorului Ion Bolborea, dupa fotografiile celui contruit in 1937 si distrus in 1952?
  • Monumentul Aerului, opera din 1937 a sculptorului F. L. Gove , este un omagiu adus lui Mircea Zorileanu, primul pilot roman care a trecut Carpatii cu avionul sau, inima si cenusa lui fiind ingropate sub monument?
  • cele dintai artificii de apa au fost artezienele de la capatul Podului Mogosoaiei, construite din vointa lui voda Nicolae Mavrogheni, in anii domniei sale, 1786-1790, langa biserica Mavrogheni?
  • fantana Sarindar din fata Cercului Militar isi trage denumirea din biserica aflata aici pana in 1893?

povesti cu statui si fantani din bucuresti de victoria dragu dimitriuToate aceste lucruri fascinante si mult, mult mai multe altele le-am aflat din cartea „Povesti cu statui si fantani din Bucuresti”, scrisa de Victoria Dragu Dimitriu, carte pe care mi-am comandat-o de pe librarie online. Dintr-un munte de informatii, am selectat doar cateva lucruri care am crezut eu ca v-ar putea interesa, caci daca as fi trecut aici toate cele pe care le-am aflat din cartea asta absolut superba, as fi riscat sa ma lungesc la nesfarsit si sa nu mai fi terminat postarea nici pana acum.Doar atat va mai spun: ma bucur enorm si intr-un fel, chiar sunt mandra ca acum stiu o groaza de lucruri noi despre orasul care m-a adoptat de 2 ani de zile!

Asadar, daca va pasioneaza istoria, arta si aveti nostalgie dupa Bucurestii de odinioara, „Povesti cu statui si fantani din Bucuresti” nu trebuie sa va lipseasca din biblioteca.  😉

Parfum livresc

Povesti ale domnilor din Bucuresti

„Subtire licarire in negura de iad…
Cum poate lumanarea sa arda in furtuna?
Putea cetatea milei intreaga sa ramana
Cand dobora securea si cel mai falnic brad?”

-Din poemul „Piata Victoriei” al arhitectului Mihai Papae, dedicat tatalui sau, Ion N. Papae (director la Palatul Functionarilor Publici timp de 47 de ani)

Cu cea mai mare placere si nerabdare am patruns din nou in Bucurestiul de altadata, ajutata si de aceasta data de Victoria Dragu Dimitriu si a ei carte minunata „Povesti ale domnilor din Bucuresti”. Acum a venit randul a 15 domni remarcabili sa-si evoce nostalgici aminitrile pline de farmec despre Micul Paris. Prezentate tot sub forma interviurilor, povestile zugravesc mentalitatea, obiceiurile si traiul locuitorilor capitalei de odinioara si abunda de informatii istorice, artistice si de urbanism. Am parcurs fiecare rand cu sufletul la gura, cu aviditate, dornica sa aflu din ce in ce mai multe. Cat de diferit poate fi Bucurestiul contemporan fata de cel interbelic! Unde e aerul sau boem si artstic de altadata, farmecul, decenta si onoarea lui? Cat de diferiti locuitorii de atunci si acum! Unde e dragostea si respectul bucurestenilor pentru orasul in care traiesc?

O carte superba, despre un oras minunat, cu oameni remarcabili. O carte de citit, recitit, studiat, admirat. V-o recomand din tot sufletul! O puteti comanda de pe librarie online, eventual alaturi de „Povesti ale doamnelor din Bucuresti” pentru intregirea tabloului. 😉

Parfum livresc

Poveşti ale doamnelor din Bucureşti

Plimbări cu trăsura pe Kiseleff, studii la Paris, veri petrecute la Balcic, case superbe, grădini minunate, biblioteci imense, pereţi înţesaţi de tablouri, seri dansante, baluri elegante, lume bună cu preocupări artistice, teatru, operă, concerte,  o societate de culţi, artişti şi iubitori de frumos, pictori, sculptori, poeţi, scriitori, compozitori, arhitecţi, fiecare cu contribuţia sa la înflorirea Micului Paris. Cu alte cuvinte, Bucureştii de odinioară, prin ochii unor doamne precum doctoriţa Alice Magheru (soţia poetului George Magheru), Manuela Burnea (nepoata primarului Ion Procopie Dumitrescu), Adina Arsenescu (fiica lui Victor Iamandi), pictoriţele Lili Pancu şi Magda Ghinea, Ala Jalea Popa (fiica lui Ion Jalea).

Povesti ale doamnelor din BucurestiDespre toate astea am putut citi în cartea „Poveşti ale doamnelor din Bucureşti” de Victoria Dragu Dimitriu şi sincer vă spun că demult nu m-a mai atins aşa o carte. Mi-au mers direct la inimă toate poveştile, mai ales că în ultima vreme, după ce am citit despre viaţa Reginei Maria, am prins gustul istoriei româneşti de la început de secol XX. Cartea e concepută ca o colecţie de interviuri prin care doamnele Bucureştiului de atunci descriu casele, grădinile, străzile Micului Paris, rememorează întâmplări din viaţa lor, aduc la lumină personalităţi marcante ale societăţii trecute, vorbesc despre înfloritoarea perioadă interbelică, dar şi despre venirea comuniştilor şi confiscarea averilor, despre încercările de după Revoluţie, de multe ori eşuate, de a-şi redobândi casele. Ai impresia că tu, cititorul, eşti cel care stă faţă în faţă cu toate aceste femei minunate, în locuinţele lor încărcate de istorie, sorbindu-le cuvintele şi amintirile. Cumva mi-a adus în minte emisiunea „Profesioniştii” a Eugeniei Vodă.

Cartea asta pur şi simplu explodează de informaţii, nu am parcurs o pagină fără să găsesc ceva care să-mi stârnească interesul şi să merite a fi notat. Ba chiar mi-am propus să iau la pas Bucureştiul şi să caut toate casele care încă mai sunt în picioare, să le văd cu ochii mei (chiar dacă numai în exterior), pentru că am început să privesc un pic altfel oraşul care m-a adoptat, vreau să-l descopăr, să învăţ cât mai multe despre el, să-i cunosc istoria, trecutul. Cred că încep să-l iubesc…

Cei care vor să pătrundă într-o lume apusă şi în acelaşi timp să-şi îmbogăţească cultura generală, îşi pot comanda cartea de pe librărie online. Şi desigur, aştept părerile voastre! 😉

Parfum livresc

Missy, Regina României

Dacă e ceva ce reproşez sistemului de învăţământ românesc (cel puţin ăla de pe vremea mea, fără internet, google şi wikipedia – ioi, ce babă sunt!) este faptul că se bazează mult prea mult pe teorie, pe învăţarea mecanică, în loc să fie axat pe nevoile elevului şi dezvoltarea aptitudinilor şi talentelor acestuia. În mare, mi-a plăcut istoria, mai ales cea învăţată în şcoala generală. Bine, recunosc, mi-a plăcut mai mult proful. Domnul Dumitrescu (Dumnezeu să-l odihneacă!) era un bărbat înalt, bine făcut, cu statură impozantă şi o voce pătrunzătoare, care îşi păstrase trăsăturile frumoase din tinereţe şi care-i admonesta pe gălăgioşii din ultima bancă cu apelativul „spirite rele”. Ca să vedeţi ce coincidenţa, fusese şi profesorul de istorie al mamei mele. Mi-l amintesc ca pe un om calm, care nu a ridicat niciodată vocea la noi şi nici nu ne-a jignit, cum făceau alţi profesori (mai ales cea de matematică- „Parazitul” o poreclisem 😛 ). Era un om cult şi se vedea cu ochiul liber că-şi iubea materia şi meseria. Îmi plăcea că ne scria schiţele lecţiilor pe tablă, în timp ce le povestea. Eu întotdeauna am învăţat mai uşor după schiţe, cred că de asta încă îmi mai aduc aminte destul de multe date istorice.

Missy, Regina Romaniei- Guy GauthierCu toate astea, mi-ar fi plăcut ca lecţiile să fi fost mai interactive, mai atractive. Şi asta la toate materiile, nu doar la istorie. Să ni se fi cerut să ne expunem părerea despre cele învăţate, să argumentăm şi să comentăm, să fim ajutaţi să ne dezvoltăm o gândire logică şi simţul practic. Poate aşa aş fi aflat şi eu mult mai multe despre Regina Maria a României încă din şcoală, în loc să o descopăr pe această femeie minunată abia acum, la maturitate. După ce am văzut Balcicul, am simţit imboldul de a afla tot despre ea. Drept urmare, faptul că mi-am comandat „Missy, Regina României” de Guy Gauthier de pe librărie online a venit ca ceva normal. Mi-a fost teamă ca nu cumva cartea să fie doar o înşiruire de date istorice, dar imediat ce m-am apucat de citit, teama asta mi-a fost risipită. Într-adevăr, trebuie să recunosc că sunt destul de multe date, dar ele sunt absolut necesare pentru a înţelege desfăşurarea vieţii Reginei Maria, pentru a aşeza cumva, într-o ordine cronologică firească, toate cele trăite de aceasta. Şi credeţi-mă, multe a mai trăit femeia asta! Ce viaţă fantastică a avut, ce evenimente importante a trăit!

Cartea m-a ajutat să înţeleg foarte multe din istoria românilor, să fac legătura între frânturile pe care mi le aminteam eu, să aflu despre diverse nume sonore din politica acelor vremuri şi despre ce le-a determinat să acţioneze într-un anume fel sau altul. Tocmai de asta mi-a plăcut atât de mult, că nu se vorbeşte doar despre Regină, ci şi despre persoanele din anturajul ei, despre situaţiile politice. Ar ieşi un film minunat!

Abia acum, după ce am citit această carte, am înţeles de ce este considerată una din cele mai seducătoare personalităţi ale secolului al XX-lea, de ce a iubit-o poporul român atât de mult pe această nepoată a Reginei Victoria a Marii Britanii (ea a fost cea care a poreclit-o Missy)  şi cât de multe a făcut ea de fapt pentru români (deşi multe merite nu i-au fost recunoscute), ce rol a jucat în formarea României Mari. În plus, mi se pare că totul e scris în mod obiectiv, fără a o preaslăvi şi recunoscându-i-se greşelile, căci da, a avut şi din astea, că doar om a fost şi ea, nu? În concluzie, am făcut bine că am citit cartea asta înainte să mă apuc de „Capitole târzii din viaţa mea” şi vi le recomand cu căldură pe ambele (să ştiţi că au şi poze)! 😉

Parfum livresc

Capitole târzii din viaţa mea

Aş putea spune că vinovată de proaspăta mea pasiune pentru Familia Regală a României şi în special pentru Regina Maria, o poartă naşa mea. Nu o arăt cu degetul pentru a o ocărî, ci dimpotrivă, pentru a-i mulţumi. Dacă nu ar fi fost ea (şi campania vALLuntar), nu m-aş fi delectat cu o lectură atât, dar atât de plăcută: „Regina Maria a României. Capitole târzii din viaţa mea – memorii redescoperite” – Diana Mandache. Poate ar fi trebuit să încep cu începutul, pentru că volumul de faţă este cel de-al patrulea, o continuare a seriei „Povestea vieţii mele” publicataă în anii ’30, cea care a consacrat-o ca scriitoare pe Regina Maria. Dar asta nu m-a deranjat cu nimic şi nu m-a împiedicat să înţeleg povestea, deşi cred că m-a ajutat şi faptul că citisem deja înainte o altă carte despre viaţa ei, „Missy. Regina României” – Guy Gauthier. Trebuie totuşi să recunosc că e cu mult mai fascinant să afli gândurile şi simţămintele reginei descrise de ea însăşi, decât povestite de altcineva.

Cartea se citeşte uşor, datorită scriiturii calde, de suflet şi-de ce nu?-sincere. Şi mai ales fără aere princiare. Îţi dă impresia că stai la taclale cu o veche prietenă care-ţi povesteşte ce s-a mai petrecut în viaţa ei în ultima vreme, eventual cu un ceai în faţă, în grădinile de la Balcic (cel puţin eu asta mi-am imaginat). În plus, Regina ţine să precizeze încă de la început că „relatările vor avea goluri, vor fi anumite omisiuni, anumite tăceri şi discreţii”, ceea ce denotă respect pentru cititor, nu-i aşa? Per total, ca să nu mă lungesc prea mult, în acest ultim volum al memoriilor sale, Regina Maria descrie pe larg consecinţele Primului Război Mondial, relatează diferite evenimente şi vizite oficiale, vorbeşte despre înfăptuirea României Mari şi noul context politico-social aferent acestei realizări, portretizează membrii familiei şi diverşi oameni politici. Şi toate astea cu un adevărat talent de povestitoare care te încântă pur şi simplu.

„Capitole târzii din viaţa mea” este una din acele cărţi care nu se povestesc, ci se citesc.  Nu vă cer să mă credeţi pe cuvânt, vă recomand însă din inimă cartea dacă vreţi să descoperiţi o altă lume, una demult apusă şi să aflaţi o regină care şi-a presărat în cuvinte sufletul şi dragostea pentru poporul român.

Acest articol face parte din campania vALLuntar iniţiată de Grupul Editorial ALL. Pentru fiecare postare scrisă, echipa ALL va lucra 15 minute pentru un centru ales de bloggeri, iar pentru fiecare comentariu referitor la carte şi la campanie se mai adaugă încă 3 minute de voluntariat.

Aşadar dragilor, vă rog, nu vă sfiiţi la comentat! Să-i punem la muncă pe cei de la All! 😉