Kevin Barry – singurul irlandez pe lista lunga de la Man Booker Prize 2019

Ca in fiecare an, la aceasta data, azi a fost data publicitatii lista lunga sau „Booker Dozen” cu cele 13 romane nominalizate la Man Booker Prize, prestigios premiu literar aflat la editia cu numarul 51 si care, incepand de anul trecut, include si romane publicate in Irlanda, nu doar UK.

Lista de anul asta este una mai mult decat interesanta si prevede o lupta foarte stransa, intrucat, printre cele opt femei si cinci barbati nominalizati, se afla doi fosti castigatori, nume grele ale literaturii: Margaret Atwood cu „The Testaments”, continuarea la „The Handmaid’s Tale” (pe care eu il ador), care va fi publicat la inceputul lui septembrie si Salman Rushdie cu „Quichotte”, roman care urmeaza sa fie si el publicat la sfarsitul lunii viitoare. Eh, da, avantajul juratilor de a citi cartile inaintea aparitiei pe piata! Alte nume foarte cunoscute sunt Elif Shafak si Deborah Levy.

Kevin Barry Sursa foto

Kevin Barry, nascut in 1969 in Limerick (orasul unde am votat si noi, pe 26 mai), a calatorit foarte mult, schimband vreo 17 adrese pana la 36 de ani, cand dupa cum el insusi spune, a decis sa se stabileasca in Sligo fiindca devenise dificil sa tot mute dupa el tone de carti. Este autorul a doua colectii de nuvele, dintre care „There are Little Kingdoms” a castigat Premiul Rooney pentru literatura irlandeza, in 2007 si trei romane, incluzandu-l si pe cel nominalizat la Man Booker Prize anul acesta. „City of Bohane”, romanul sau de debut publicat in 2013, i-a adus International IMPAC Dublin Literary Award, in valoare de 100 000 de euro (unul dintre cele mai mari premii literare din lume), iar cu cel de-al doilea,”Beatlebone”, publicat in 2015, a castigat Goldsmiths Prize (si 10 000 de euro).

Cel de-al treilea roman al lui Kevin Barry, „Night Boat to Tangier”, aflat acum pe lista lunga a Man Booker Prize a luat viata ca urmare a unei comenzi din partea Abbey Theatre si spune povestea a doi gangsteri irlandezi din Cork, trecuti de prima tinerete, care-si rememoreaza trecutul in timp ce asteapta un vas in Tangier, Spania. Puteti citi o recenzie a cartii aici.

Nu stiu de ce, dar nu simt o mare tentatie de a citi cartea asta, probabil fiindca subiectul nu pare a fi pe gustul meu, insa altfel stau lucrurile cand vine vorba de romanele lui Elif Shafak si Margaret Atwood. Cel din urma e cel mai tentant și abia astept sa apara!

Lista scurta a nominalizatilor va fi publicata pe 3 septembrie, iar castigatorul premiului Man Booker, in valoare de 50 000 de lire sterline, va fi anuntat pe 14 octombrie. May the odds be ever in their favour!

LATER EDIT 3.09.2019: Azi a fost publicata lista scurta si se pare ca „Night Boat to Tangier”, romanul scriitorului irlandez Kevin Barry nu se afla pe ea.

LATER EDIT 14.10.2019: Azi a fost anunțat câștigătorul Man Booker Prize, sau mai bine zis castigatoarele, fiindca sunt doua: Margaret Atwood – The Testaments si Bernardine Evaristo – Girl, Woman, Other.

CITATUL ZILEI:

„O carte este un dar pe care îl poţi deschide iar şi iar.”

Garrison Keillor

Banned Books Week: 7 carti interzise de-a lungul timpului

Sursa foto

Traiasca Internetul si retelele sociale, caci altfel nu as fi aflat niciodata ca ieri, la americani, a inceput Banned Books Week, o campanie de constientizare menita sa aduca in atentia publicului cartile interzise/contestate si autorii persecutati din cauza celor scrise. Are loc in fiecare an, inca din 1982, in ultima saptamana din septembrie, iar anul asta, Banned Books Week va avea loc in perioada 23-29 septembrie.

Iubesc cartile si iubesc sa citesc, asa ca nu puteam lasa ocazia asta sa treaca fara sa scriu ceva legat de subiect. Si fiindca e vorba de o saptamana intreaga dedicata cartilor interzise, am hotarat ca lista mea, absolut subiectiva, sa contina exact sapte. Veti vedea ca principalele motive ale interzicerii acestora sunt cele sexuale si religioase, ca au fost, sunt si vor exista intotdeauna oameni care vor sa le impuna celorlalti ce sa gandeasca si ca este foarte usor de cazut in extreme. Asadar, iata lista si astept parerile voastre despre ea in comentarii.

1. Amantul doamnei Chatterley – D. H. Lawrence (1928)

Publicata in 1928 in Italia, la Florenta, si un an mai tarziu in Franta, in Marea Britanie, fiind considerata prea obscena, a vazut lumina tiparului abia in 1960, cand a avut loc si un proces intentat editurii Penguin Books. Aceasta l-a castigat si a vandut cartea in trei milioane de exemplare, povestea relatiei emotionale, dar mai ales fizice, dintre doamna Chatterley, o reprezentanta a clasei nobiliare, si un barbat din clasa muncitoare, devenind foarte populara. Din cauza catorva scene erotice si folosirea unor cuvinte considerate vulgare, cartea a mai fost interzisa in SUA (pana in 1959), Canada, Australia (pana in 1960), India si Japonia.

2. Minunata lume noua – Aldous Huxley (1932)

Cu toate ca in zilele noastre, multe din plasmuirile lui Huxley au devenit realitate (precum tehnologia reproductiva) si nu mai reprezinta un subiect de nediscutat, la data publicarii cartii, aceasta a fost considerata pornografica si promovand promiscuitatea sexuala, prin urmare, a fost interzisa in Australia si Irlanda timp de cinci ani, iar in cateva state americane, scoasa din programa școlara.

3. Tropicul cancerului – Henry Miller (1934)

Considerata de George Orwell drept „cea mai importantă carte a anilor 30”, la momentul publicarii sale, in 1934 in Franta, aceasta a starnit mari controverse din cauza descrierii experientelor sexuale ale protagonistului, si a fost interzisa importarea ei in SUA. In 1961, cand a fost publicata peste ocean, au fost intentate peste 60 de procese pentru obscenitate in 21 de state, celor care au indraznit sa o vanda. Iar unii, precum președintele Curții Supreme de Justiție din Pennsylvania, Michael Musmanno, erau chiar foarte porniti impotriva cartii, acesta scriind: „Tropicul Cancerului nu este o carte. Este o hazna, o cloaca, o putrefactie, un canal ce colecteaza tot ce e mai putred in depravarea umana.” Abia in 1964, Curtea Suprema de Justitie a SUA a decis ca opera nu este obscena.

In Finlanda a fost publicata abia in 1970, iar in Marea Britanie, indarjirea lui T. S. Elliot de a apara public cartea, a salvat-o de la interzicere.

4. Ferma animalelor – George Orwell (1945)

La aproape șaptezeci de ani de la publicarea ei, „Ferma Animalelor” este unul dintre cele mai cunoscute si mai apreciate romane distopice scrise vreodata, pe lista lecturilor obligatorii de citit intr-o viata. Dar la momentul aparitiei sale, aceasta a fost interzisa in SUA pe motiv ca era prea critica la adresa sistemului comunist din Uniunea Sovietica, dupa ce, in prealabil, manuscrisul fusese refuzat de cateva ori de edituri atat americane, cat si englezesti, fiindca se temeau ca romanul ar putea afecta negativ relatiile diplomatice dintre SUA, Marea Britanie si Uniunea Sovietica.

Cartea a mai fost interzisa in tari precum Coreea de Sud si Cuba, iar in 2002 in Emiratele Arabe Unite, din cauza porcului vorbitor, considerat a fi impotriva valorilor islamice.

5. Jurnalul Annei Frank – Anne Frank (1947)

Pe foarte multi cititori i-a impresionat povestea fetitei de 13 ani, de origini evreiesti, care a fost nevoita sa traiasca ascunsa, inchisa timp de doi ani intr-o cladire din Amsterdam, in timpul celui de-al doilea Razboi Mondial i-a impresionat pana la lacrimi pe foarte multi cititori, dar nu si pe egipteni si libanezi, care in 2009, au interzis cartea in scoli, pe motiv ca prezenta Israelul si evreii intr-o lumina favorabila, si nici conducerea unei scoli din Virgina, SUA, nu s-a lasat induplecata in 2010, reclamand faptul ca jurnalul are un continut sexual explicit si referiri la homosexualitate.

Cartea a fost tradusa in peste 60 de limbi si se numara printre cele mai importante opere ale secolului al XX-lea.

6. Lolita – Vladimir Nabokov (1955)

Cartea a starnit vii controverse inca de la aparitia sa in 1955, la Paris, editorul Sunday Express numind-o „cea mai murdara carte pe care am citit-o vreodata”, dupa ce, in prealabil, mai multe edituri refuzasera publicarea ei. Tinand cont de subiectul sau, reactiile negative erau lesne de anticipat. Nu multi au putut sa digere povestea profesorului de literatura obsedat de o fata de doar 12 ani, cu care intretine relatii sexuale dupa ce devine tatal ei vitreg. Prin urmare, considerata pornografica, obscena si indecenta, cartea a fost interzisa in Franta (in anul urmator publicarii), Marea Britanie, Argentina (in 1959), Noua Zeelanda, Africa de Sud (in 1974), scapand de acest statut abia in 1982. Azi e considerat unul dintre cele mai importante romane ale secolului al XX-lea, pe lista lecturilor obligatorii.

7. Versetele satatnice – Salman Rushdie (1988)

Romanul asta reprezinta exemplul perfect pentru a ilustra ca ceea ce scrii iti poate pune viata in pericol. Inca de la aparitia ei, cartea a fost interzisa in multe tari islamice – Bangladesh, Egipt, India, Iran, Kenya, Kuweit, Liberia, Malaezia, Papua Noua Guinee, Pakistan, Senegal, Singapore, Sri Lanka, Tanzania si Thailanda, pe motiv ca ar constitui o blasfemie la adresa Islamului. Cu siguranta fiindca titlul face referire la asa-numitele versete satanice, care ar fi facut candva parte din Coran, permitand rugaciuni catre trei zeite pagane.

Scrisa in India, cartea a fost arsa in timpul protestelor din Marea Britanie si cauza unor revolte violente in Pakistan, iar in America, doua mari librarii au refuzat sa o vanda, dupa ce au primit amenintari cu moartea. In Iran, in 1999, o recompensa record de 2,8 milioane de dolari a fost pusa pe capul autorului, fiind inca valabila si in ziua de azi, dupa ce, in 1989, Ayatollahul Khomeini, conducatorul suprem al Iranului, emisese o fatwa prin care le cerea tuturor musulmanilor sa-l ucida pe Rushdie si editorii lui.

 

„Pana e mai puternica decat sabia!”, spunea Cardinalul Richelieu in piesa lui Edward Bulwer-Lytton. Regimurile totalitare s-au temut dintotdeauna de cuvantul scris, caci cuvantul inseamna putere. E mai usor sa tii oamenii in intuneric, prosti si neinformati, fiindca devin o turma usor de stapanit si condus dupa bunul plac. Mintile goale sunt numai bune de umplut cu ce e dezirabil si convenabil pentru regim. Imi vin acum in minte scena din „Hotul de carti” cu nazistii arzand cartile indezirabile si nenorocirea din 2015, cand jihadistii au distrus Templul lui Baal-Shamin din Palmyra, morala fiind, in ambele cazuri: cultura e periculoasa! Asa ca cititi, dragilor, cititi, cititi, cititi in fiecare zi!

CITATUL ZILEI:

„Cartile sunt mai mult decat carti, ele sunt viata, sufletul si miezul timpurilor trecute, motivul pentru care oamenii au muncit si au murit, esenta si chintesenta vietilor lor.”

Amy Lowell

Mic-dejun la Tiffany si alte povestiri de Truman Capote

Mic dejun la Tiffany by Truman Capote.jpg
Sursa poza autor

„Mic dejun la Tiffany” e a doua carte scrisa de Truman Capote pe care am citit-o, prima fiind „Alte glasuri, alte incaperi”, acum cativa ani. Recunosc ca am avut asteptari destul de mari de la cartea asta, probabil si din cauza faimei si popularitatii ecranizarii. Nu am vazut (inca) filmul aparut in 1961, in regia lui Blake Edwards, dar cine nu stie scena cu Audrey Hepburn in rochia neagra Givenchy, manusi lungi, colier din perle, ochelari de soare si parul prins in coc, mancand croissante si band cafea in fata magazinului Tiffany? E o imagine cult. Eh, si cu imaginea asta in minte am citit eu cartea, desi am descoperit inca de la inceput ca cel putin fizic, personajul din carte si cel din film nu au mai nimic in comun, Holly Golighlty cea livreasca fiind blonda, cu parul vopsit in tot felul de culori si ochi deschisi la culoare.

Lectura pe care am incheiat-o azi a fost ilustrarea perfecta a vorbei aleia din popor, cand te duci cu sacul la pomul laudat, asteptandu-te la ditamai productia, dar ramai dezamagit vazand doar cateva fructe ici-colo pe cate-o ramura. Cam asa si cu romanul asta (sau ma rog, micro-roman, ca e scurtut, aproape 100 de pagini), mi-a inselat asteptarile si m-a dezamagit. Povestea in sine nu e rea, dar nici una extraordinara, ceea ce o salveaza e personajul central (cu toate ca s-ar mai fi putut lucra la el) si scriitura simpla, minimalista, cursiva (desi trecerea prea rapida de la o scena la alta m-a cam ametit).

Asadar, avem un scriitor aspirant care rememoreaza niste fapte petrecute in urma cu 15 ani, pe cand locuia in New York, intr-o veche cladire de apartamente din Upper East Side si o avea ca vecina la etajul doi pe tanara de 19 ani, misterioasa si nonconformista, Holly Golightly, calatoare (dupa cum ii scria pe cartea de vizita). Pustoaica nu era chiar cea mai buna vecina, innebunindu-i pe toti cu petrecerile ei zgomotoase si puhoiul de persoane dubioase care-i treceau pragul, si in general cu viata ei tumultoasa. Tanarul scriitor este fascinat de persoana ei si incetul cu incetul, cei doi ajung prieteni. Si daca la inceput, trecutul lui Holly este un mare mister, pe parcurs aflam intamplarile dramatice de dinainte de sosirea ei la New York. In plus, va mai spun ca firea ei superficiala, iresponsabila si imatura va fi si cea care-i va aduce probleme cu legea. Nu vreau sa dau mai multe amanunte, ca sa nu stric placerea de a citi cartea celor care nu au facut-o inca.

Din pacate, nu am putut regasi in Holly clasa si eleganta celei din film (care se datoreaza cu siguranta stilatei si inegalabilei Audrey Hepburn). De fapt, ca sa fiu sincera, nu am gasit niciuna din calitatile pe care eu ma asteptam sa le aiba, nu m-am putut identifica cu ea (nici macar prin parti) si poate de asta nu am placut-o. Da, Capote a creat un personaj absolut fascinant si naucitor, nu contest asta, dar nu la modul admirativ, de luat drept model de viata. Sa zicem ca eu una nu mi-as dori o astfel de fiica. Holly e prea naiva si nestatornica, prea superficiala si prosmiscua, aiurita, nonconformista, iresponsabila si imatura pentru gusturile mele. E prea… colorata. Prin urmare, nici nu e de mirare ca nu mi-a intrat in gratii. La inceput, cand trecutul ei era un mare mister, desi banuiam ca doar un sir de drame ar fi putut sa-i justifice firea, nu am placut-o deloc, ba mi s-a parut chiar exagerata si enervanta, un fel de „slut teen” care traieste de pe o zi pe alta, fiind intretinuta de tot felul de barbati instariti, dar de o calitate umane indoielnica. Mai tarziu, cand mi s-au confirmat banuielile, am gasit un dram de simpatie pentru conditia ei si i-am inteles, cumva, actiunile, dar tot nu pot spune ca am reusit sa o indragesc. Holly nu stie ce vrea: isi doreste si libertate deplina, dar e si-n cautarea unui loc numit „acasa”, gaseste alinare in lucrurile materiale, dar nu poseda prea multe, lucrurile ei stand inca impachetate in cutii, de parca ar fi pe picior de plecare sau gata de fuga in orice moment. E o superficiala si o inconstienta, nerealizand riscurile la care se supune pentru bani. Desi o tine din petrecere in petrecere, pare totusi ca nu-si traieste viata, de parca nu ar fi a ei  sau mai bine zis, de parca ar fi, dupa cum s-a autointitulat, o „calatoare” prin propria-i viata.

In mod normal, oricine ar avea o vecina ca Holly ar cataloga-o imediat drept „femeie usoara” si gata, aici s-ar incheia totul. Dar numai Capote reuseste sa o transforme intr-un personaj memorabil si sa construiasca un roman in jurul ei. Ceea ce-mi place la Truman Capote e ca nu-si judeca personajele si nici nu le infiereaza, desi Dumnezeu stie ca sunt greu de iubit, ci le prezinta ca un dat, pe sistemul „Astea sunt, asa vi le dau, luati-le ca atare!”, din scriitura lui razbatand de fiecare data o caldura si o dragoste parinteasca pentru ele. Tocmai in asta consta maiestria lui Capote: e un fin observator al conditiei umane.

Editia citita de mine e varianta pdf a cartii aparute la Editura Univers, Colectia Cotidianul, si mai contine, pe langa „Mic dejun la Tiffany”, alte trei povestiri, de unde si titlul articolului de azi. „Casa florilor” mi s-a parut tare ciudatica, daca nu as fi stiut ca a fost scrisa tot de Truman Capote, nu as fi ghicit niciodata autorul, nu i-am recunoscut stilul. Dintre toate, cel mai mult mi-a placut ultima, „O amintire de Craciun”, m-a induiosat foarte tare.

Acestea fiind zise, cat de curand o sa vad si filmul, care oricum era pe lista mea de multa vreme, si o sa revin cu impresii despre el, eventual si despre diferentele dintre carte si film, care am inteles ca sunt enorme.

Good Night Stories for Rebel Girls de Elena Favilli si Francesca Cavallo

Good Night Stories for Rebel Girls - Elena Favilli Francesca Cavallo

Am tot vazut cartea asta pe Instagram anul trecut si mi-o doream tare mult, in special pentru fie-mea, dar nu am reusit sa mi-o comand de pe Amazon, nu stiu de ce, nu ma intrebati. Asa ca in primavara, cand am fost la Londra si am dat peste ea in CostCo, la un pret foarte bun, am cumparat-o fara ezitare. Si bine am facut, fiindca e minunata!

In primul rand, cartea asta e un deliciu pentru ochi. M-au incantat coperta cartonata, tare si paginile din hartie groasa, de calitate. Iar ilustratiile, realizate de 60 de femei-artist din toata lumea, in stiluri dieferite, sunt absolut superbe, eye orgasm, nu alta! Tinand cont ca e de fapt o carte pentru copii, cred ca lucrurile astea sunt importante, desenele fiind cele care-i atrag in primul rand, si in plus, s-au folosit cerneluri pe baza de soia si alte plante, asa ca bila alba la capitolul asta!

Ce mi s-a mai parut fain e ca la inceputul cartii, chiar pe prima pagina e un loc special pentru a scrie cui ii apartine cartea, urmata de o alta cu o dedicatie/citat motivational, iar la finalul cartii sunt doua pagini pentru a scrie povestea personala si desena autoportretul. Draguta idee, nu-i asa? Sunt chiar curioasa care va fi povestea Galustei mele!

Cum spuneam, initial, am luat-o pentru fiica-mea (fiindca presimt eu ca o sa fie o rebela :D), pentru atunci cand va fi destul de mare sa-i pot citi seara, la culcare, dar am descoperit ca poate fi o lectura placuta si pentru noi, fetele mai mari, indiferent ca suntem mame sau nu! Sunt 100 de povesti inspirationale de-o pagina, in engleza, care se citesc foarte usor, despre tot atatea femei/fete extraordinare din diferite colturi ale lumii, de diferite varste, rase si religii, din diferite domenii, din antichitate si pana in prezent. Ca exemple, le amintesc pe Cleopatra, regina Egiptului, Astrid Lindgren, creatoarea lui Pippi Sosetica, soprana Maria Callas, pictorita Frida Kahlo, arhitecta Zaha Hadid, chef Julia Child, jurnalista Anna Politkovkaya, matematiciana Ada Lovelace.

Mi se pare un proiect frumos si util, mai ales cand te gandesti ca inca sunt destule locuri in lume unde drepturile femeilor sunt ingradite, si chiar si-n tarile civilizate, se mai aud destule voci care condamna independenta femeilor, trimitandu-le la cratita si crescutul de prunci. Sunt mama de fata si vreau s-o cresc libera si independenta, descurcareata, ambitioasa si increzatoare in fortele proprii. Vreau sa stie ca are aceleasi drepturi ca un barbat, ca poate obtine tot ce viseaza, atata timp cat crede in ea si-n visul sau, munceste si nu se da batuta. Iar daca acum se poate bucura de anumite drepturi, precum dreptul la vot, dreptul de a studia, e pentru ca femei curajoase si puternice de dinaintea ei au luptat pentru ele, sacrificand multe, asa ca as vrea sa le fie recunoscatoare.

O astfel de colectie de povesti motivationale, inspirate din viata unor femei care nu doar ca au existat in realitate, dar au si facut mai buna lumea in care traim, mi se pare mult mai interesanta si mai educativa decat clasicele povesti cu printese care au nevoie sa fie salvate de printi. De asta o numesc eu „carte anti-printese”! 😀 Mie tare mi-ar fi placut sa citesc asa ceva cand eram mica!

Daca per total am adorat cartea asta, am si cateva lucruri sa i le imput. In primul rand, mi se pare ca anumite personalitati nu sunt potrivite pentru a se afla in ea, intrucat nu au realizari extraordinare, ci par adaugate pentru corectitudine politica, prin urmare ar fi putut bine merci sa fie inlocuite cu altele mai merituoase. Ma mai deranjeaza si faptul ca nu este nicio romanca printre ele (da, ce sa zic, mi-a fost zgandarita mandria de romanca, 😀 ), mai ales ca avem cu ce sa ne laudam: Sofia Ionescu, prima femeie neurochirurg din lume, Eliza Leonida Zamfirescu, prima femeie inginer din lume, Smaranda Gheorghiu, prima femeie exploratoare a Polului Nord, Sarmiza Bilcescu, prima femeie doctor in drept din lume, Ana Aslan, fondatoarea primului institut de geriatrie din lume si nu in ultimul rand, Nadia Comaneci, cu primul 10 din istoria gimnasticii. Adica nici macar Nadia, mah, care e atat de cunoscuta in toata lumea? Sa fim seriosi, ar fi putut foarte usor sa o inlocuiasca pe Simone Biles, mai ales ca povestea Nadiei e si mai interesanta. Ma vad deci nevoita sa recunosc ca din cauza asta am ramas un pic dezamagita si placerea de a citi mi-a cam fost stirbita.

De curand a aparut si partea a doua a cartii, „Good Night Stories for Rebel Girls 2”, si cu toata dezamagirea produsa de lucrurile descrise mai sus, o voi cumpara. Macar pentru mesajul pe care cartile astea il transmit fetelor, si tot merita banii! Mi-ar placea ca fiica-mea sa aiba drept modele in viata femei care chiar fac ceva si nu doar pozeaza in dive afectate pe retelele sociale! Si inca mai sper ca in partea a doua sa dau si peste o romanca!

Doua romane irlandeze nominalizate la Man Booker Prize

Anul acesta, Man Booker Prize for Fiction, premiu literar in valoare de 50 000 lire sterline, acordat in fiecare an celei mai bune opere de fictiune scrisa in limba engleza si publicata in UK si Irlanda, implineste o jumatate de secol. Aseara, pe 23 iulie, a fost anuntata lista lunga sau Man Booker Dozen, cu cele 13 carti alese din 171 de propuneri (cel mai mare numar din istoria de 50 de ani a premiului), publicate intre 1 octombrie 2017 si 30 septembrie 2018, pe care le puteti vedea in imaginea de mai jos.

Sursa foto

Nu v-as fi vorbit de treaba asta daca printre nominalizati, pe langa sase autori britanici, trei americani si doi canadieni, nu s-ar afla si doi autori irlandezi: Sally Rooney – „Normal People” si Donal Ryan – „From A Low And Quiet Sea”. Acesta este primul an in care au fost acceptate romane publicate în Irlanda, ca urmare a schimbarii regulamentului la inceputul lui 2018.

Sally Rooney 2018
Sally Rooney Sursa foto

Sally Rooney, in varsta de 27 de ani, a studiat engleza la Trinity College din Dublin, are un masterat in Literatura americana si este editor la revista literara „The Stinging Fly”. A debutat anul trecut cu cartea „Conversations with Friends”, foarte apreciata de critici, pe care a scris-o in timp ce studia pentru masterat. Pana si Sarah Jessica Parker a laudat-o intr-o postare pe Instagram: „This book. This book. I read it in one day. I hear I’m not alone.” Dupa acest succes rasunator, toata lumea era nerabdatoare sa vada ce urmeaza. Faptul ca „Normal People” e in Man Booker Dozen a aratat tuturor ca succesul romanului sau de debut nu a fost intamplator si ca Sally Rooney mai are multe de aratat.

Donal Ryan Sursa foto

Donal Ryan a studiat Dreptul la Universitatea din Limerick, devenind scriitor full time in 2014, fiind considerat unul dintre cei mai buni scriitori irlandezi si intr-o continua ascensiune. Ca o picanterie, primele sale doua romane, „The Spinning Heart” si „The Thing About December” au fost refuzate de 47 de ori inainte de a fi publicate. Asta da, perseverenta, nu-i asa? Ca pe urma, in 2013, „The Spinning Heart” sa ajunga pe lista lunga de la Man Booker Prize si sa mai castige si Guardian First Book Award, iar in 2016 sa fie declarata Irish Book of the Decade. Asta ca sa vedeti cum se poate intoarce roata, mai ales daca nu te dai batut! In „From a Low and Quiet Sea”, cel de-al patrulea roman al sau, Donal Ryan a incercat ceva nou, protagonistul nemaifiind irlandez, ca-n celelalte carti, ci un refugiat sirian pe nume Farouk. Si se pare ca i-a iesit de minune si de data asta!

Daca v-am starnit interesul, puteti comanda cartile de pe Amazon. Cel putin, eu asta am de gand sa fac, mai ales ca mi-am setat ca tel sa ies cumva din bula asta „romaneasca” in care sunt inchisa si sa aflu cat mai multe despre cultura, istoria si societatea irlandeza in general. Si in functie de timpul meu si dorintele voastre, ale celor care mai intrati din cand in cand pe Siraguri, o sa impartasesc toate cele invatate si experimentate aici, poate vor fi de ajutor candva, cuiva.

Acestea fiind zise, vom vedea daca cei doi autori irlandezi vor ajunge si in etapa urmatoare, pe lista scurta a Man Booker Prize. Asta o vom afla pe 20 septembrie, iar marele castigator va fi anuntat peste doua luni, pe 16 octombrie.

CITATUL ZILEI:

„Cartile sunt albinele care duc polenul insufletitor de la o minte la alta.”

James Russell Lowell

Tunelul

Tunelul de Ernesto Sabato Cu Ernesto Sabato si opera lui am facut cunostinta acum multi ani, in primul an de facultate, cand am i-am citit scrierea autobiografica „Inainte de tacere”. Si de atunci nimic. Pana ieri, cand m-am delectat pentru cateva ore cu „Tunelul”, romanul sau de debut, in varianta electronica, gasita intamplator pe scribd. In sensul ca nu cautam neaparat cartea asta. Si daca tot mi-am propus ca in 2014 sa citesc mai mult – o carte pe saptamana as vrea eu, dar sa vedem daca ma tine ritmul asta, ca deja sunt in urma – am zis sa nu ratez ocazia si sa si scriu cateva cuvinte pe Siraguri.

Asadar, aparut in 1948, dupa multe refuzuri ale editurilor, „Tunelul” este primul roman al scriitorului argentinian, fizician la origini, Ernesto Sabato. Si cu toate ca inceputul a fost mai greu, acesta i-a adus autorului faima si recunoasterea ca scriitor, precum si aprecierile elogioase ale unor mari scriitori ca Thomas Mann, Graham Greene şi Albert Camus, autorul fiind considerat un „clasic existenţialist”.

Surprinzator, romanul incepe brusc, direct cu deznodamantul: „E de ajuns sa va spun ca sunt Juan Pablo Castel, pictorul care a omorat-o pe Maria Iribarne…”. Si daca altora chestia asta le-ar fi taiat imediat pofta de a citi in continuare, mie mi-a starnit si mai mult curiozitatea, singura intrebare care-mi suna in cap fiind: „De ce? Cum s-a ajuns aici?”. Asadar, scris la persoana intai singular, romanul reprezinta confesiunea personajului principal, pictorul Juan Pablo Castel. Aflat in inchisoare, acesta asterne pe hartie evenimentele care au dus la tragicul deznodamant, nu pentru a se justifica, cum tine el insusi sa precizeze, ci pentru a gasi o persoana, macar una, care sa-l inteleaga.

Totul incepe o data cu ultima sa expozitie, cand o tanara este singura care observa si priveste cu insistenta un amanunt aparent nesemnificativ din tabloul sau si ignorat de toti ceilalti, inclusiv de criticii experimentati, pe care Castel ii desconsidera total, numindu-i sarlatani. Acest detaliu, o ferestruica din coltul picturii, in care o femeie sta singura pe plaja si priveste marea, e considerat de Castel drept un element-cheie și definitoriu pentru pictura sa, in care e concentrata intreaga lui existenta. Ferestruica este de fapt un simbol al insingurarii, ceea ce denota conditia artistului de om trist, insingurat, izolat, furios si cinic, care isi doreste pe cineva cu care sa comunice si care sa-l inteleaga.

Dupa luni intregi in care Castel construieste obsesiv in minte tot felul de scenarii si dialoguri in eventualitatea reintalnirii tinerei, intr-o buna zi, soarta i-o scoate in cale. Si de aici incepe povestea lor complicata de dragoste, plina de hibe si cu final tragic. Castel, avid dupa o dragoste absoluta, e dominat de o gelozie bolnava, obsesiva si dependenta, alimentata de comportamentul misterios al Mariei si de faptul ca e deja casatorita cu un orb. Prin urmare, pictorul are iesiri violente fata de ea si distructive fata de el insusi, imbatandu-se, frecventand bordelurile si gandindu-se chiar la sinucidere, iar banuiala constanta ca e inselat il macina ca un vierme. Astfel, dintr-un artist sensibil, talentat si apreciat, Juan Pablo Castel ajunge sa fie dominat de proprii demoni interiori si  se transforma in criminal, injunghiind-o pe Maria. Astfel el distruge si ultima punte pe care o mai avea cu lumea, si ceea ce ar fi putut fi impreunarea, contopirea a doua coridoare paralele devine confirmarea unui destin singur si trist, a unui „singur tunel, întunecos și singuratic: al meu…”.

Recunosc c-am avut destule momente cand personajele mi-au facut un car de draci, mai ales Castel, pe care l-am banuit inca de la inceput c-ar ceva probleme la mansarda. M-a enervat teribil obicieul sau de a fi mereu banuitor, de a despica firul in patru, de apela in exces la ratiune si logica. Alteori mi-a fost pur si simplu mila de el. Oricum, povestea e una pesimista si trista, poate chiar deprimanta si mi-a intarit convingerea ca: (1) linia dintre dragoste si ura e una foarte subtire si (2) sufletul de artist e poate cel mai chinuit din cate exista. M-a facut de asemenea sa reflectez la conditia umana: ne nastem singuri si tot singuri ne stingem. Si intre cele doua puncte, tot de singuratate ne lovim. E probabil o constanta ingrata a existentei noastre, conditia de baza a fiintei umane.

Va indemn sa cititi „Tunelul” pentru trairile personajului principal descrise atat de bine, incat le simti cum cresc pe parcurs in intensitate pana la explozia finala, pentru sinceritatea dura si dureroasa a confesiunii, pentru reflectiile pe care involuntar ti le starneste.

Fii demn!

fii-demn by dan puricPe Dan Puric nu l-am vazut niciodata pe scena si nici nu am citit inainte vreo carte a lui. Dar l-am vazut la tv acordand un interviu, mi-a placut cum a vorbit si atunci m-am decis sa-mi comand de pe librarie online libris.ro ultima sa carte, „Fii demn!”. Titlu care recunosc ca m-a intrigat, intrucat nu-mi puteam imagina ce s-ar putea spune despre demnitate intr-o lume in care, sa fim seriosi acum, nu prea se mai cunoaste si intelege semnificatia acestui cuvant… ori s-a dat uitarii, fiindca nu serveste intereselor de parvenire.

Desi ma asteptam la un roman, „Fii demn!” este de fapt o colectie de povestiri, anecdote, eseuri si interviuri, structurate in sase capitole. Cel mai mult si mai mult mi-a placut prima parte, cea in care autorul face portretul mamei sale (a carei fotografie se regaseste pe coperta cartii), in care vorbeste despre bunica lui si evoca cu nostalgie amintiri din copilaria  petrecuta la sat, pe Valea Siriului. Daca toata cartea ar fi tratat numai acest subiect, ar fi fost fantastic si i-as fi acordat 10 stele din 10. Mi-a placut si partea cu pilde, ca doar stiti ca-mi plac povestile cu talc. Ba chiar o sa le si public pe cateva dintre ele la rubrica Povestioara de vineri, pentru ca sunt chiar faine. Singura parte care a scartait putin este cea de-a treia, cea care trateaza subiectele serioase: patriotismul, martirii neamului si verticalitatea poporului roman. Nu spun ca nu-s de acord cu tot ce a scris autorul, pentru ca sunt, dar pur si simplu nu m-a incantat felul moralizator, parca superior si mult prea nationalist in care o face, si nici religiozitatea exagerata din discursul sau, care mi se pare ca-l zugraveste pe Dan Puric drept fanatic religios.

Trecand peste asta, recomand cu placere cartea. Se citeste usor, pentru ca este scrisa la persoana intai, cu mult umor si ironie, dand impresia ca asculti povestile unui bunic intelept, spuse la ceas de seara, la gura sobei, cu lemnele trosnind in foc. Iar mesajul este unul foarte valoros: trebuie sa ne iubim pamantul pentru care si-au dat viata inaintasii nostri, sa ne cunoastem istoria pentru a nu repeta greselile trecutului si sa invatam sa ne recapatam verticalitatea ca popor, demnitatea de a fi roman!

Povesti cu statui si fantani din Bucuresti

Stiati ca:

  • cea mai veche statuie din Bucuresti este cea a spatarului Mihai Cantacuzino, aflata in curtea Spitalului Coltea inca din anul 1869?
  • prima statuie ecvestra din capitala e cea din 1874 a lui Mihai Viteazu „calare pe Breazu”?
  • prima opera a unui sculptor roman (Ion Georgescu) este statuia lui Gheorghe Lazar, dezvelita la 1886, a treia ca aparitie in Piata Universitatii?
  • Ana Davila, nascuta Racovita, sotia doctorului Carol Davila, il avea ca bunic dinspre mama pe Dinicu Golescu?
  • obeliscul de la intrarea in localul Politehnicii dezvelit in 1912, imediat dupa ce a avut loc primul accident aviatic din tara noastra, in care pilotul Gheorghe Caranda si-a pierdut viata, este cel dintai omagiu adus de bucuresteni aviatorilor si zborului?
  • bustul doctorului Haralambie Botescu aflat in spatele Halei Matache este o replica a celui ridicat in 1920 in parcul statiunii Govora ?
  • cartierul Drumul Taberei isi datoreaza numele lui Tudor Vladimirescu, care-si instalase oamenii in corturi pe platoul din Dealul Cotrocenilor?
  • basoreliefurile de pe soclul statuii lui Spiru Haret (dezvelita in 1935), cioplite in piatra, sunt primele lucrate de Ion Jalea?
  • Kilometrul O existent azi nu este cel original, ci o reproducere facuta in atelierul de turnatorie al sculptorului Ion Bolborea, dupa fotografiile celui contruit in 1937 si distrus in 1952?
  • Monumentul Aerului, opera din 1937 a sculptorului F. L. Gove , este un omagiu adus lui Mircea Zorileanu, primul pilot roman care a trecut Carpatii cu avionul sau, inima si cenusa lui fiind ingropate sub monument?
  • cele dintai artificii de apa au fost artezienele de la capatul Podului Mogosoaiei, construite din vointa lui voda Nicolae Mavrogheni, in anii domniei sale, 1786-1790, langa biserica Mavrogheni?
  • fantana Sarindar din fata Cercului Militar isi trage denumirea din biserica aflata aici pana in 1893?

povesti cu statui si fantani din bucuresti de victoria dragu dimitriuToate aceste lucruri fascinante si mult, mult mai multe altele le-am aflat din cartea „Povesti cu statui si fantani din Bucuresti”, scrisa de Victoria Dragu Dimitriu, carte pe care mi-am comandat-o de pe librarie online. Dintr-un munte de informatii, am selectat doar cateva lucruri care am crezut eu ca v-ar putea interesa, caci daca as fi trecut aici toate cele pe care le-am aflat din cartea asta absolut superba, as fi riscat sa ma lungesc la nesfarsit si sa nu mai fi terminat postarea nici pana acum.Doar atat va mai spun: ma bucur enorm si intr-un fel, chiar sunt mandra ca acum stiu o groaza de lucruri noi despre orasul care m-a adoptat de 2 ani de zile!

Asadar, daca va pasioneaza istoria, arta si aveti nostalgie dupa Bucurestii de odinioara, „Povesti cu statui si fantani din Bucuresti” nu trebuie sa va lipseasca din biblioteca.  😉

Povesti ale domnilor din Bucuresti

„Subtire licarire in negura de iad…
Cum poate lumanarea sa arda in furtuna?
Putea cetatea milei intreaga sa ramana
Cand dobora securea si cel mai falnic brad?”

-Din poemul „Piata Victoriei” al arhitectului Mihai Papae, dedicat tatalui sau, Ion N. Papae (director la Palatul Functionarilor Publici timp de 47 de ani)

Cu cea mai mare placere si nerabdare am patruns din nou in Bucurestiul de altadata, ajutata si de aceasta data de Victoria Dragu Dimitriu si a ei carte minunata „Povesti ale domnilor din Bucuresti”. Acum a venit randul a 15 domni remarcabili sa-si evoce nostalgici aminitrile pline de farmec despre Micul Paris. Prezentate tot sub forma interviurilor, povestile zugravesc mentalitatea, obiceiurile si traiul locuitorilor capitalei de odinioara si abunda de informatii istorice, artistice si de urbanism. Am parcurs fiecare rand cu sufletul la gura, cu aviditate, dornica sa aflu din ce in ce mai multe. Cat de diferit poate fi Bucurestiul contemporan fata de cel interbelic! Unde e aerul sau boem si artstic de altadata, farmecul, decenta si onoarea lui? Cat de diferiti locuitorii de atunci si acum! Unde e dragostea si respectul bucurestenilor pentru orasul in care traiesc?

O carte superba, despre un oras minunat, cu oameni remarcabili. O carte de citit, recitit, studiat, admirat. V-o recomand din tot sufletul! O puteti comanda de pe librarie online, eventual alaturi de „Povesti ale doamnelor din Bucuresti” pentru intregirea tabloului. 😉

Poveşti ale doamnelor din Bucureşti

Plimbări cu trăsura pe Kiseleff, studii la Paris, veri petrecute la Balcic, case superbe, grădini minunate, biblioteci imense, pereţi înţesaţi de tablouri, seri dansante, baluri elegante, lume bună cu preocupări artistice, teatru, operă, concerte,  o societate de culţi, artişti şi iubitori de frumos, pictori, sculptori, poeţi, scriitori, compozitori, arhitecţi, fiecare cu contribuţia sa la înflorirea Micului Paris. Cu alte cuvinte, Bucureştii de odinioară, prin ochii unor doamne precum doctoriţa Alice Magheru (soţia poetului George Magheru), Manuela Burnea (nepoata primarului Ion Procopie Dumitrescu), Adina Arsenescu (fiica lui Victor Iamandi), pictoriţele Lili Pancu şi Magda Ghinea, Ala Jalea Popa (fiica lui Ion Jalea).

Povesti ale doamnelor din BucurestiDespre toate astea am putut citi în cartea „Poveşti ale doamnelor din Bucureşti” de Victoria Dragu Dimitriu şi sincer vă spun că demult nu m-a mai atins aşa o carte. Mi-au mers direct la inimă toate poveştile, mai ales că în ultima vreme, după ce am citit despre viaţa Reginei Maria, am prins gustul istoriei româneşti de la început de secol XX. Cartea e concepută ca o colecţie de interviuri prin care doamnele Bucureştiului de atunci descriu casele, grădinile, străzile Micului Paris, rememorează întâmplări din viaţa lor, aduc la lumină personalităţi marcante ale societăţii trecute, vorbesc despre înfloritoarea perioadă interbelică, dar şi despre venirea comuniştilor şi confiscarea averilor, despre încercările de după Revoluţie, de multe ori eşuate, de a-şi redobândi casele. Ai impresia că tu, cititorul, eşti cel care stă faţă în faţă cu toate aceste femei minunate, în locuinţele lor încărcate de istorie, sorbindu-le cuvintele şi amintirile. Cumva mi-a adus în minte emisiunea „Profesioniştii” a Eugeniei Vodă.

Cartea asta pur şi simplu explodează de informaţii, nu am parcurs o pagină fără să găsesc ceva care să-mi stârnească interesul şi să merite a fi notat. Ba chiar mi-am propus să iau la pas Bucureştiul şi să caut toate casele care încă mai sunt în picioare, să le văd cu ochii mei (chiar dacă numai în exterior), pentru că am început să privesc un pic altfel oraşul care m-a adoptat, vreau să-l descopăr, să învăţ cât mai multe despre el, să-i cunosc istoria, trecutul. Cred că încep să-l iubesc…

Cei care vor să pătrundă într-o lume apusă şi în acelaşi timp să-şi îmbogăţească cultura generală, îşi pot comanda cartea de pe librărie online. Şi desigur, aştept părerile voastre! 😉

Missy, Regina României

Dacă e ceva ce reproşez sistemului de învăţământ românesc (cel puţin ăla de pe vremea mea, fără internet, google şi wikipedia – ioi, ce babă sunt!) este faptul că se bazează mult prea mult pe teorie, pe învăţarea mecanică, în loc să fie axat pe nevoile elevului şi dezvoltarea aptitudinilor şi talentelor acestuia. În mare, mi-a plăcut istoria, mai ales cea învăţată în şcoala generală. Bine, recunosc, mi-a plăcut mai mult proful. Domnul Dumitrescu (Dumnezeu să-l odihneacă!) era un bărbat înalt, bine făcut, cu statură impozantă şi o voce pătrunzătoare, care îşi păstrase trăsăturile frumoase din tinereţe şi care-i admonesta pe gălăgioşii din ultima bancă cu apelativul „spirite rele”. Ca să vedeţi ce coincidenţa, fusese şi profesorul de istorie al mamei mele. Mi-l amintesc ca pe un om calm, care nu a ridicat niciodată vocea la noi şi nici nu ne-a jignit, cum făceau alţi profesori (mai ales cea de matematică- „Parazitul” o poreclisem 😛 ). Era un om cult şi se vedea cu ochiul liber că-şi iubea materia şi meseria. Îmi plăcea că ne scria schiţele lecţiilor pe tablă, în timp ce le povestea. Eu întotdeauna am învăţat mai uşor după schiţe, cred că de asta încă îmi mai aduc aminte destul de multe date istorice.

Missy, Regina Romaniei- Guy GauthierCu toate astea, mi-ar fi plăcut ca lecţiile să fi fost mai interactive, mai atractive. Şi asta la toate materiile, nu doar la istorie. Să ni se fi cerut să ne expunem părerea despre cele învăţate, să argumentăm şi să comentăm, să fim ajutaţi să ne dezvoltăm o gândire logică şi simţul practic. Poate aşa aş fi aflat şi eu mult mai multe despre Regina Maria a României încă din şcoală, în loc să o descopăr pe această femeie minunată abia acum, la maturitate. După ce am văzut Balcicul, am simţit imboldul de a afla tot despre ea. Drept urmare, faptul că mi-am comandat „Missy, Regina României” de Guy Gauthier de pe librărie online a venit ca ceva normal. Mi-a fost teamă ca nu cumva cartea să fie doar o înşiruire de date istorice, dar imediat ce m-am apucat de citit, teama asta mi-a fost risipită. Într-adevăr, trebuie să recunosc că sunt destul de multe date, dar ele sunt absolut necesare pentru a înţelege desfăşurarea vieţii Reginei Maria, pentru a aşeza cumva, într-o ordine cronologică firească, toate cele trăite de aceasta. Şi credeţi-mă, multe a mai trăit femeia asta! Ce viaţă fantastică a avut, ce evenimente importante a trăit!

Cartea m-a ajutat să înţeleg foarte multe din istoria românilor, să fac legătura între frânturile pe care mi le aminteam eu, să aflu despre diverse nume sonore din politica acelor vremuri şi despre ce le-a determinat să acţioneze într-un anume fel sau altul. Tocmai de asta mi-a plăcut atât de mult, că nu se vorbeşte doar despre Regină, ci şi despre persoanele din anturajul ei, despre situaţiile politice. Ar ieşi un film minunat!

Abia acum, după ce am citit această carte, am înţeles de ce este considerată una din cele mai seducătoare personalităţi ale secolului al XX-lea, de ce a iubit-o poporul român atât de mult pe această nepoată a Reginei Victoria a Marii Britanii (ea a fost cea care a poreclit-o Missy)  şi cât de multe a făcut ea de fapt pentru români (deşi multe merite nu i-au fost recunoscute), ce rol a jucat în formarea României Mari. În plus, mi se pare că totul e scris în mod obiectiv, fără a o preaslăvi şi recunoscându-i-se greşelile, căci da, a avut şi din astea, că doar om a fost şi ea, nu? În concluzie, am făcut bine că am citit cartea asta înainte să mă apuc de „Capitole târzii din viaţa mea” şi vi le recomand cu căldură pe ambele (să ştiţi că au şi poze)! 😉

Capitole târzii din viaţa mea

Aş putea spune că vinovată de proaspăta mea pasiune pentru Familia Regală a României şi în special pentru Regina Maria, o poartă naşa mea. Nu o arăt cu degetul pentru a o ocărî, ci dimpotrivă, pentru a-i mulţumi. Dacă nu ar fi fost ea (şi campania vALLuntar), nu m-aş fi delectat cu o lectură atât, dar atât de plăcută: „Regina Maria a României. Capitole târzii din viaţa mea – memorii redescoperite” – Diana Mandache. Poate ar fi trebuit să încep cu începutul, pentru că volumul de faţă este cel de-al patrulea, o continuare a seriei „Povestea vieţii mele” publicataă în anii ’30, cea care a consacrat-o ca scriitoare pe Regina Maria. Dar asta nu m-a deranjat cu nimic şi nu m-a împiedicat să înţeleg povestea, deşi cred că m-a ajutat şi faptul că citisem deja înainte o altă carte despre viaţa ei, „Missy. Regina României” – Guy Gauthier. Trebuie totuşi să recunosc că e cu mult mai fascinant să afli gândurile şi simţămintele reginei descrise de ea însăşi, decât povestite de altcineva.

Cartea se citeşte uşor, datorită scriiturii calde, de suflet şi-de ce nu?-sincere. Şi mai ales fără aere princiare. Îţi dă impresia că stai la taclale cu o veche prietenă care-ţi povesteşte ce s-a mai petrecut în viaţa ei în ultima vreme, eventual cu un ceai în faţă, în grădinile de la Balcic (cel puţin eu asta mi-am imaginat). În plus, Regina ţine să precizeze încă de la început că „relatările vor avea goluri, vor fi anumite omisiuni, anumite tăceri şi discreţii”, ceea ce denotă respect pentru cititor, nu-i aşa? Per total, ca să nu mă lungesc prea mult, în acest ultim volum al memoriilor sale, Regina Maria descrie pe larg consecinţele Primului Război Mondial, relatează diferite evenimente şi vizite oficiale, vorbeşte despre înfăptuirea României Mari şi noul context politico-social aferent acestei realizări, portretizează membrii familiei şi diverşi oameni politici. Şi toate astea cu un adevărat talent de povestitoare care te încântă pur şi simplu.

„Capitole târzii din viaţa mea” este una din acele cărţi care nu se povestesc, ci se citesc.  Nu vă cer să mă credeţi pe cuvânt, vă recomand însă din inimă cartea dacă vreţi să descoperiţi o altă lume, una demult apusă şi să aflaţi o regină care şi-a presărat în cuvinte sufletul şi dragostea pentru poporul român.

Acest articol face parte din campania vALLuntar iniţiată de Grupul Editorial ALL. Pentru fiecare postare scrisă, echipa ALL va lucra 15 minute pentru un centru ales de bloggeri, iar pentru fiecare comentariu referitor la carte şi la campanie se mai adaugă încă 3 minute de voluntariat.

Aşadar dragilor, vă rog, nu vă sfiiţi la comentat! Să-i punem la muncă pe cei de la All! 😉