Orice femeie

Orice femeie ar trebui să aibă
Destui bani, ca să se poată muta…
Să își închirieze un loc al ei, chiar dacă
Nu vrea să facă asta niciodată
Sau nu are nevoie…
Ceva perfect cu care să se îmbrace dacă un angajator sau
Iubitul visurilor ei i-ar spune că trebuie să se întâlnească într-o oră…

Orice femeie ar trebui să aibă
O tinerețe pe care va fi mulțumită să o lase în urmă…
Un trecut savuros, pe care să îl povestească
La bătrânețe…

Orice femeie ar trebui să aibă
Un set de șurubelnițe, o mașină de găurit și un sutien negru, din dantelă…
Un prieten care o face mereu să râdă
Și unul care o lasă să plângă…

Orice femeie ar trebui să aibă
O piesă buna de mobilier pe care nu a avut-o nimeni din familia ei…
8 farfurii care să fie la fel,
Pahare de vin și o rețetă care îi va face
pe oaspeții ei să se simtă mândri…
Sentimentul de control asupra destinului său…

Orice femeie ar trebui să știe
Cum să se îndrăgostească fără să se piardă pe ea însăși,
Cum să renunțe la un job,
Să se despartă de un iubit
Și să își confrunte un prieten
Fără să ruineze prietenia.
Când să încerce mai mult…
Și când e timpul să plece…

Orice femeie ar trebui să știe
Că nu își poate schimba lungimea coapselor,
Lărgimea șoldurilor,
Sau natura părinților săi.
Că poate nu a avut o copilărie perfectă…
Dar acum, s-a sfârșit…

Orice femeie ar trebui să știe
Ceea ce ar face sau nu ar mai face pentru iubire…
Cum să trăiască în singurătate,
Chiar dacă nu-i place asta…

Orice femeie ar trebui să știe
În cine poate să aibă încredere,
Și în cine să nu aibă
Dar și de ce ar trebui să își asume responsabilitatea…

Orice femeie ar trebui să știe
Spre ce se îndreaptă…
Poate fi masa de la bucătăria unui prieten
Sau o cabană frumoasă din pădure…

Și când sufletul ei are nevoie de alinare…
Orice femeie ar trebui să ştie
Ceea ce poate şi ceea ce nu poate să îndeplinească într-o zi…
O lună…
Un an…

Pamela Redmond Satran

Text gasit pe Facebook.

Bancul vieții

În prima zi, Dumnezeu a creat câinele şi i-a zis:
“În fiecare zi să stai în uşa casei şi să latri la oricine intră în casă sau trece prin faţa ei. Pentru asta îţi dau 20 de ani de viaţă.”
Câinele a răspuns:”E prea mult timp pentru a sta şi a lătra. Ce-ar fi să-mi dai doar zece ani şi să-i păstrezi pe ceilalti zece?”
Şi Dumnezeu a fost de acord.

A doua zi, D-zeu a creat maimuţa şi i-a zis:
“Înveseleşte-i pe oameni cu maimuţărelile tale şi fă-i să râdă. Pentru asta îţi dau o viaţă de 20 de ani.”
Maimuţa a zis: ”Să mă maimuţăresc 20 de ani? Asta-i destul de mult! Ce-ar fi să-ţi dau 10 ani înapoi cum a făcut şi câinele?”
Şi Dumnezeu a fost de acord.

A treia zi, Dumnezeu a creat vita şi i-a zis:
“Tu să mergi toată ziua pe câmp cu ţăranul, să suferi de arşiţa soarelui, să ai viţei şi să dai lapte să poţi întreţine familia ţăranului. Pentru asta îţi dau 60 de ani de viaţă.”
Vita a răspuns: „Asta e o viaţă destul de grea şi tu vrei ca eu să trăiesc 60 de ani? Ce-ar fi să păstrez 20 şi să-ţi înapoiez 40?”
Şi Dumnezeu a acceptat şi de această dată.

În ziua a patra, Dumnezeu l-a creat pe om şi i-a zis:
“Mănâncă, dormi, căsătoreşte-te şi bucură-te de viaţă. Pentru asta îti dau 20 de ani.”
Dar omul a zis:” Numai 20 de ani ? Este posibil să-mi dai mie cei 20 de ani ai mei, cei 40 pe care ţi i-a înapoiat vita, cei 10 de la maimuţă şi 10 de la câine, pentru a avea o viaţă de 80 de ani ?”
” Sigur!” a zis Dumnezeu, „tu ai cerut-o!”

Acesta este deci motivul pentru care în primii 20 de ani mâncăm, dormim, ne jucăm şi ne distrăm. Următorii 40 de ani muncim ca vitele în soare ca să ne întreţinem familiile. După care ne maimuţărim timp 10 ani ca să ne bucurăm nepoţii. Iar ultimii 10 ani îi petrecem pe prispa casei lătrând la toată lumea.

Text gasit pe Facebook.

Eleanor Oliphant is Completely Fine – Gail Honeyman

Citate din carte:

  • “There are scars on my heart, just as thick, as disfiguring as those on my face. I know they’re there. I hope some undamaged tissue remains, a patch through which love can come in and flow out. I hope.”
  • “Did men ever look in the mirror, I wondered, and find themselves wanting in deeply fundamental ways? When they opened a newspaper or watched a film, were they presented with nothing but exceptionally handsome young men, and did this make them feel intimidated, inferior, because they were not as young, not as handsome? Did they then read newspaper articles ridiculing those same handsome men if they gained weight or wore something unflattering?”
  • “The streets were all named after poets – Wordsworth Lane, Shelley Close, Keats Rise – no doubt chosen by the building company’s marketing department. They were all poets that the kind of person who’d aspire to own such a home would recognize, poets who wrote about urns and flowers and wandering clouds. Based on past experience, I’d be more likely to end up living in Dante Lane or Poe Crescent.”
  • „Titles were better, though. I didn’t know her from Adam, after all. She wasn’t my friend, she was someone who was being paid to interact with me. A bit of professional distance is highly appropriate, I feel, when, for example, a stranger is examining the back of your eyeballs for tumours, or rooting around in your dentine with a hooked instrument. Or, indeed, poking around in your brain, dragging out your feelings and letting them sit there in the room, in all their shameful awfulness.”
  • “No thank you,” I said. “I don’t want to accept a drink from you, because then I would be obliged to purchase one for you in return, and I’m afraid I’m simply not interested in spending two drinks’ worth of time with you.”
  • “Some people, weak people, fear solitude. What they fail to understand is that there’s something very liberating about it; once you realize that you don’t need anyone, you can take care of yourself. That’s the thing: it’s best just to take care of yourself.”
  • “But, by careful observation from the sidelines, I’d worked out that social success is often built on pretending just a little. Popular people sometimes have to laugh at things they don’t find very funny, do things they don’t particularly want to, with people whose company they don’t particularly enjoy. Not me. I had decided, years ago, that if the choice was between that or flying solo, then I’d fly solo. It was safer that way.”
  • „Grief is the price we pay for love, so they say. The price is far too high.”
  • “These days, loneliness is the new cancer—a shameful, embarrassing thing, brought upon yourself in some obscure way. A fearful, incurable thing, so horrifying that you dare not mention it; other people don’t want to hear the word spoken aloud for fear that they might too be afflicted, or that it might tempt fate into visiting a similar horror upon them.”
  • “I have often noticed that people who routinely wear sportswear are the least likely sort to participate in athletic activity.”
  • “I was a human woman, no more and no less.”
  • “People don’t like these facts, but I can’t help that. If someone asks you how you are, you are meant to say FINE. You are not meant to say that you cried yourself to sleep last night because you hadn’t spoken to another person for two consecutive days. FINE is what you say.”
  • “The moment hung in time like a drop of honey from a spoon, heavy, golden.”
  • “Was this how it worked, then, successful social integration? Was it really that simple? Wear some lipstick, go to the hairdressers and alternate the clothes you wear?”
  • “In principle and reality, libraries are life-enhancing palaces of wonder.”
  • “Your voice changes when you’re smiling, it alters the sound somehow.”
  • “Although it’s good to try new things and to keep an open mind, it’s also extremely important to stay true to who you really are.”
  • “Time only blunts the pain of loss. It doesn’t erase it.”
  • “Obscenity is the distinguishing hallmark of a sadly limited vocabulary.”
  • “It often feels as if I’m not here, that I’m a figment of my own imagination. There are days when I feel so lightly connected to the earth that the threads that tether me to the planet are gossamer thin, spun sugar. A strong gust of wind could dislodge me completely, and I’d lift off and blow away, like one of those seeds in a dandelion clock. The threads tighten slightly from Monday to Friday.”
  • “When you’re struggling hard to manage your own emotions, it becomes unbearable to have to witness other people’s, to have to try and manage theirs too.”
  • “When the silence and the aloneness press down and around me, crushing me, carving through me like ice, I need to speak aloud sometimes, if only for proof of life.”
  • “I find lateness exceptionally rude; it’s so disrespectful, implying unambiguously that you consider yourself and your own time to be so much more valuable than the other person’s.”
  • “I feel sorry for beautiful people. Beauty, from the moment you possess it, is already slipping away, ephemeral. That must be difficult. Always having to prove that there’s more to you, wanting people to see beneath the surface, to be loved for yourself, and not your stunning body, sparkling eyes or thick, lustrous hair. In most professions, getting older means getting better at your job, earning respect because of your seniority and experience. If your job depends on your looks, the opposite is true—how depressing. Suffering other people’s unkindness must be difficult too; all those bitter, less attractive people, jealous and resentful of your beauty. That’s incredibly unfair of them. After all, beautiful people didn’t ask to be born that way. It’s as unfair to dislike someone because they’re attractive as it is to dislike someone because of a deformity.”
  • “I suppose one of the reasons we’re all able to continue to exist for our allotted span in this green and blue vale of tears is that there is always, however remote it might seem, the possibility of change.”
  • “I felt like a newly laid egg, all swishy and gloopy inside, and so fragile that the slightest pressure could break me.”
  • “I was in a fast-food restaurant for the first time in my adult life, an enormous and garish place just around the corner from the music venue. It was mystifyingly, inexplicably busy. I wondered why humans would willingly queue at a counter to request processed food, then carry it to a table which was not even set, and then eat it from the paper? Afterward, despite having paid for it, the customer themselves are responsible for clearing away the detritus. Very strange.”
  • “There have been times when I felt that I might die of loneliness. People sometimes say they might die of boredom, that they’re dying for a cup of tea, but for me, dying of loneliness is not a hyperbole. When I feel like that, my head drops and my shoulders slump and I ache, I physically ache, for human contact – I truly feel that I might tumble to the ground and pass away if someone doesn’t hold me, touch me. I don’t mean a lover – this recent madness aside, I had long since given up on any notion that another person might love me that way – but simply a human being. The scalp massage at the hairdresser, the flu jab I had last winter – the only time I experience touch is from people whom I am paying, and they are almost wearing disposable gloves at the time. I’m merely stating the facts.”
  • “Noticing details, that was good. Tiny slivers of life–they all added up and helped you to feel that you too could be a fragment, a little piece of humanity who usefully filled a space, however minuscule.”
  • “But it’s still love: animals, people. It’s unconditional, and it’s both the easiest and the hardest thing in the world.”
  • “Life is all about taking decisive action, darling. Whatever you want to do, do it— whatever you want to take, grab it. Whatever you want to bring to an end, END IT. And live with the consequences.”
  • “Eyelids are really just flesh curtains. Your eyes are always ‘on’, always looking; when you close them, you’re watching the thin, veined skin of your inner eyelid rather than staring out at the world.”
  • “I could not solve the puzzle of me.”
  • “She certainly seems to have a life, not just an existence.”
  • “I realized what I felt . . . happy. It was such a strange, unusual feeling—light, calm, as though I’d swallowed sunshine.”
  • “Sport is a mystery to me. In primary school, sports day was the one day of the year when the less academically gifted students could triumph, winning prizes for jumping fastest in a sack, or running from Point A to Point B more quickly than their classmates. How they loved to wear those badges on their blazers the next day! As if a silver in the egg-and-spoon race was some sort of compensation for not understanding how to use an apostrophe.”
  • “What, I wondered, was the point of me? I contributed nothing to the world, absolutely nothing, and I took nothing from it either. When I ceased to exist, it would make no material difference to anyone. Most people’s absence from the world would be felt on a personal level by at least a handful of people. I, however, had no one. I do not light up a room when I walk into it. No one longs to see me or to hear my voice.”
  • “I understood that assisted conception was the antithesis of careless, spontaneous or unplanned parenthood, that it was the most deliberate of decisions, undertaken only by women who were serious and dedicated in their quest to be mothers.”
  • “A human hand was exactly the right weight, exactly the right temperature for touching another person, I realized.”
  • “once you realize that you don’t need anyone, you can take care of yourself. That’s the thing: it’s best just to take care of yourself. You can’t protect other people, however hard you try. You try, and you fail, and your world collapses around you, burns down to ashes.”
  • “There was no hope, things couldn’t be put right. I couldn’t be put right. The past could neither be escaped nor undone.”

Balada lui Covidel

Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai,
Unde guverna
Cine apuca,
Într-o iarnă caldă,
În loc ca să cadă,
Zăpada, din cer,
Căzu…COVIDEL!
Provenea din China,
Și, bată-l pricina,
Nu era născut,
Ci era făcut,
De minți iscusite,
De orez hrănite,
Și trimis prin lume,
Multe să dărâme.
Cea Economie
La pământ să fie,
Și cea Sănătate
Să fie pe moarte,
Iar Învățătura,
Și sora-i, Cultura,
Lovite să fie
De o Pandemie.
Și din țară-n țară,
Ajuns bunăoară,
Pe la noi pe plai,
,,Trai, nineacă, trai!”
Toată lumea-n casă-nchisă,
Nicio fabrică deschisă,
Spitalele transformate,
Școlile toate-ncuiate,
Că la ceas de seară,
Cinci inși decretară
Stare de urgență…
( Din incompetență )
Și-am tot așteptat
Până am intrat
Într-o altă stare,
Cică, alertare…
Dar în acest timp,
Covidel cel tâmp,
Tot pe loc a stat
Și nu s-a urcat,
Pe vârful Tătaru
( Nici lovit cu paru ).
Că noi ne-am spălat
Și dezinfectat,
Și am stat pitiți.
Românași cuminți!
Că dacă ieșeam,
Nu ne mai plimbam
Azi cu bicicleta,
Ci cu izoleta!
Dar cu toate acestea,
S-a schimbat povestea:
Și-am sărit din pat,
Drept în Bal Mascat!
Covidel, stătea cuminte,
Dar cele minți iscusite,
Mai dădură-un decrețel
Ca să crească Covidel.
Și-uite-așa, de trei luni bune,
Ne izolarăm de lume.
Nu tu nunți, nu tu ,, boteze”,
Nu cumetrii, nu chermeze,
Nu tu hore, sârbe-ncinse,
Nu tu biserici deschise.
Și Covid, fir-ar să fie,
( Ce să-i faci, chinezărie),
Nici nu moare, nici nu crește,
Doar de cap ne-nebunește!
– Covide, Covide,
Rogu-te te stinge,
Fă-ți tu singur felu’
N-aștepta Guvernu’
Să ia măsuri clare,
Că e vax, nu are.
Și dacă mai vii
La toamnă, să știi,
Că ne-am învățat:
În cas’ la spălat!
Dar Covid zicea:
– Stați, că nu-i așa.
Cum să vin la toamnă iar,
Nu e an electoral?
Gata, am predat ștafeta:
Vreți la vot cu izoleta?

Flori Bungete

Text primit pe Facebook Messenger.

Cunoaste-ti valoarea!

Intr-o zi, un tată a vrut sa-si invete fiul o lectie importanta, asa ca l-a rugat sa faca urmatorul lucru:

-Acesta este un ceas pe care bunicul tău mi l-a dat şi are mai mult de 200 de ani, dar înainte să ţi-l dau, du-te la magazinul de ceasuri de pe prima stradă şi spune-le că vreau să-l vând și vezi cât de mult îți dau.

Fiul a facut intocmai, apoi s-a intors la tatăl său și i-a spus ca i s-au oferit 5 dolari pentru că este vechi.

Atunci tatal l-a trimis la cafeneaua de peste strada, sa repete experimentul.

-Mi-au oferit 5 dolari, tată! l-a anuntat fiul cand s-a intors.

-Du-te la muzeu şi arată-le si lor ceasul.

Si fiul s-a dus.

-Tata, mi-au oferit o suta de mii de dolari pe ceas, l-a anuntat entuziasmat la intoarcere.

-Fiule, am vrut sa inveti ca dacă te afli în locul potrivit, lumea apreciază valoarea ta într-un mod corect. Nu sta într-un loc nepotrivit.

Cunoaște-ți valoarea!

Text primit pe Messenger.

Revolta soacrei

Dragi femei, iubite mame
Ce-n cuvant va incadrati,
Ascultati-mi doleanta
Si cu mine v-aliati:

Crestem fii (baieti sau fete)
Apoi ii casatorim,
Si din mame minunate,
Iata, soacre devenim!

Dar nu ast-ar fi problema
Ca ne ,,transformam” in soacre,
Insa ni se spune poame
Si nu dulci, ci seci si acre!

Si din gingase fiinte
Gratioase si pedante,
Ne ,,boteaza” zgripturoaice
Pupeze si cotoroante!

Gura daca o deschidem,
E deja un mare risc…
Orice-am spune-i clampaneala
Si ca dam din cioc si plisc!

Doleanta fiind spusa
Va cer astazi ajutor,
Sa infiintam pe data,
Un partid al soacrelor!

Luati obiectele de lupta
Si picior peste picior,
Sa ne cerem cu-ndarjire,
Dreptul nostru de-autor!

Iar pentru nemultumire
Plangere sau acuzatii,
Vom avea condica noastra:
,,Sesizari si reclamatii ”!

De se poate, odata-n luna,
Sau cand timpul ne permite,
Ne vom reuni-n sedinta.
Noi, Eve nedreptatite….

Si ne-om plange-n cor, amarul
Asa ca niste surori,
Punandu-i la punct pe data,
Pe gineri si pe nurori!

Morala : Soacra e acea persoana
Care-aduce fericire,
Nu cand vine, ci cand pleaca;
Mai ales… spre nemurire! 😉

,,soacra revoltata” Licuța Pântia

Text găsit pe Facebook.

Doi ingeri

Doi îngeri stăteau în cer și unul din ei se odihnea mereu, foarte rar părăsea locul care le era hărăzit, iar celălalt călătorea constant între Dumnezeu și oameni. Ingerul care stătea tot timpul , mai plinuț de fel, l-a întrebat pe celalalt:
– Te văd foarte slăbit. De ce zbori tot timpul între oameni și Dumnezeu și nu stai deloc să te odihnești?
– Eu duc mesaje de la oameni la Dumnezeu, acele mesaje care încep cu “Doamne Dumnezeule, ajută-mă te rog…” Dar de ce tu te odihnești atât de mult?
– Si eu duc mesaje de la oameni la Dumnezeu, dar acele mesaje care încep cu ”îți mulțumesc Doamne…”

Text gasit pe Facebook.

Reciprocitate

Acum 6 luni, vecinul mi-a cerut parola de conectare la internet. I-am oferit-o pentru că nu mă costa nimic și pentru că mă înțeleg bine cu el ca vecin. Ieri, în timp ce veneam acasă, l-am găsit la ușă. M-am oprit și am stat de vorbă ca de obicei, acesta spunându-mi că este fericit, că a reușit să își plătească un an de Netflix și că se uită în fiecare seară cu soția. Eu i-am replicat că muncesc din greu, vin seara și nu prea am timp să mă uit la tv, așa că nu îi simt utilitatea Netflix-ului. Dar cred că pot încerca să mă uit, mai ales dacă are buna plăcere să îmi ofere acces la acesta (știind că un abonament are 3 utilizatori).

Din spate, soția lui, auzind discuția dintre noi, a început să strige:

-Vecina, ne pare rău, dar nu putem pentru că și noi muncim din greu și este destul de scump, nu-l putem impărtăși. Apoi s-a așezat o tăcere totală! Vecinul și-a cerut scuze încet, de parcă nu dorea să-l audă cineva, iar eu i-am zâmbit, i-am spus că nu face nimic și mi-am văzut de drum.

A doua zi, libera fiind de la serviciu, am stat relaxata, m-am uitat la tv, pe Facebook, am mai scris câte ceva pe Avizier, timp în care s-a auzit și o voce de femeie.

-Ce s-a întâmplat, de ce nu mai merge tv-ul?

Probabil vecina îl sunase pe soț să îl întrebe ce se întâmplă, de ce nu mai mergea Netflix-ul. La câteva ore, aud ciocănind la ușă. Deschid și ce să vezi? Surpriză!!! Vecinul și vecina, la mine la ușă, unul mai nervos decât celălalt.

-Vecina, nu te supăra, știi cumva de ce nu merge internetul? Tot încerc să mă uit la un film și nu funcționează, îmi arată că nu există conexiune la internet.

M-am uitat la ei și le-am spus:

-Nu vă mai merge pentru că am schimbat parola de acces la internet, pentru că eu sunt cel care îl plătește și nu am de ce să îl împart cu cineva. Auzind asta, vecina s-a roșit la față și a încercat să mai spună câteva cuvinte, în schimb, nu am lăsat-o și i-am replicat:

-Doamnă, am internetul meu și tu ai Netflix-ul tău, totul este bine și toată lumea este fericită!

S-au întors și au plecat acasă. Nu mi-au mai vorbit niciodată!

Text găsit pe Facebook.

Legenda randunicii

Se zice că pe când Iisus era copil, locuind în Nazaret, se juca împreună cu alți copii de vârsta lui, făcând păsărele din lut. Le așeza pe malul râului, cu aripile întinse, bucurându-se. Un fariseu a trecut pe acolo și L-a întrebat cu răutate:

– Ce faci acolo, copil rău ?

Iar când fariseul a vrut să sfărâme păsările din lut, Iisus le-a atins cu mâinile Sale micuțe, plin de grijă și dragoste. Păsările au prins viață și au zburat, fără ca fariseul să le poată distruge. Ele s-au transformat în rândunele, având la început culoarea cenușie. Au zburat pe acoperișul unei case, unde și-au făcut cuib. De atunci au obișnuit să-și clădească cuib la casele oamenilor.

Mai târziu, când Iisus a devenit bărbat și a fost dus pe Golgota, pentru răstignire, păsărelele credincioase L-au urmat cu strigăte de durere. Nu știau cum să-L ajute și au început să-I smulgă spinii din coroană, care se înfigeau pe fruntea dumnezeiască. Atunci când Iisus a murit pe cruce, rândunelele au plâns și au îmbrăcat o haină de doliu: culoarea lor s-a schimbat, din cenușiu în negru.

Se mai zice că, fiind Iisus pe cruce, Îi era tare sete. Însă un soldat nu i-a oferit decât un burete înmuiat în oțet, din care Domnul nu a luat. Văzând aceasta, o rândunică a venit la cruce și i-a dat din cioc o picătură de apă. Soldatul a observat și a încercat să o săgeteze, fără să reușească. Rândunica a venit încă o dată, cu a doua picătură. Nici atunci nu a fost nimerită, iar Iisus ar fi vrut s-o oprească. Dar rândunica a venit și a treia oară, când a fost străpunsă de săgeata soldatului.

Mântuitorul a plâns pentru biata pasăre, binecuvântând-o. De aceea, rândunica e considerată în popor o pasăre sfântă și nimeni nu-i strică cuibul.

(din legendele românilor)

Povestioara gasita pe Facebook.

Legenda florii de liliac

În urmă cu mii de ani, trăia o fată numită Lili cu ochi mov-albăstrui, cum nimeni nu mai văzuse până atunci. Ea cunoscuse un băiat cu care se iubea incredibil de mult; deși erau destul de tineri, cei doi voiau să se căsătorească.

Din păcate, băiatul suferea de o boală incurabilă și zilele lui erau numărate. Din acest motiv cei doi încercau ca fiecare zi pe acest pământ să fie petrecută cu iubire, râsete și veselie.

Într-o zi, din păcate, s-a întâmplat inevitabilul și fata a rămas singură. Plină de durere, frumoasa fată se ducea în fiecare zi la mormântul lui pentru a îi povesti cum a fost ziua ei. Ea vărsa lacrimi amare, de dor și singurătate. Și-a promis că niciodată nu va mai iubi atât de mult.

S-a dus o zi, s-a dus două, s-a dus trei… s-a dus zi de zi până când, într-o zi obișnuită, nu s-a mai putut ridica de pe mormântul lui. Inima ei era sfâșiată. Potrivit legendei, în acel loc a crescut un arbust cu flori mov-albastre care aveau un miros divin. „Dacă în Rai miroase a dragoste, atunci și floarea dragostei noastre trebuie să aibă un parfum divin.” – îi spunea fața tânărului când erau împreună.

Localnicii satului au fost uimiți de această poveste incredibilă de iubire, motiv pentru care au numit floarea Liliac – culoarea sutelor de flori le aminteau de ochii magici ai fetei.

Text gasit pe Facebook.