Tocanita internautica (129)

Ultima tocanita internautica din acest an sper sa va incante si sa va imbogateasca mintea:

Lectura placuta si digestie usoara!

Nimeni nu scapa de suferinta

Acum aproximativ 2500 de ani, într-un palat impunător din munții Himalaya din Nepalul de azi, trăia un rege căruia urma să i se nască un fiu. Regele avea planuri mărețe cu acest fiu: voia să-i ofere o viață perfectă. Copilul urma să ducă o existență complet lipsită de suferință – aveau să îi fie îndeplinite toate dorințele și nevoile, oricînd. Regele a ridicat ziduri înalte în jurul palatului, astfel încît prințul să nu cunoască lumea de afară. A răsfățat copilul cu mîncăruri și daruri și l-a înconjurat de servitori care i-au satisfăcut toate mofturile. Și copilul a crescut întocmai cum a vrut tatăl lui, fără să știe că viața poate fi crudă.

Așa a trecut toată copilăria prințului. Însă, în ciuda luxului și opulenței nesfîrșite, prințul a ajuns un tînăr destul de nemulțumit. Curînd, orice experiență îi părea goală și lipsită de orice valoare. Problema era că nimic din ce i-ar fi oferit tatăl său nu era îndeajuns și nu însemna nimic. Așa că, într-o noapte, tînărul prinț s-a strecurat afară din palat, curios ce se găsește dincolo de ziduri. A pus un servitor să-i fie călăuză prin satul din apropiere și ce a văzut acolo l-a îngrozit. Pentru prima dată în viața lui, a făcut cunoștință cu suferința omenească. A văzut oameni bolnavi, bătrîni, fără adăpost, oameni suferinzi, ba chiar și oameni pe moarte. Întors la palat, prințul s-a confruntat cu un fel de criză existențială. Neștiind cum să interpreteze ce văzuse, a devenit un plîngăcios și a început să se vaite de toate cele. Mai mult, așa cum le stă în fire tinerilor, prințul a ajuns să-l acuze pe tatăl său de lucrurile pe care acesta le făcuse pentru el. Era nefericit din cauza bogățiilor, s-a gîndit prințul. Viața lui nu avea niciun sens din cauza bogăției. S-a hotărît să fugă. Doar că prințul semăna cu tatăl său mai mult decît își dădea seama. Avea idei la fel de mărețe. Nu intenționa doar să fugă, ci să renunțe cu totul la statutul său nobil, la familie, la posesiunile sale, ca să trăiască pe stradă și să doarmă pe pămînt, ca un animal. Urma să se înfometeze, să se chinuie și să cerșească resturi de mîncare de la străini pentru tot restul vieții.

Prințul s-a furișat din palat în noaptea următoare, de data asta cu gîndul de a nu se mai întoarce niciodată. A trăit ani de zile ca un vagabond, o rămășiță aruncată și uitată a societății, un rahat de cîine uscat la baza ierarhiei sociale. Prințul a suferit destul de mult, așa cum plănuise. A îndurat boala, foametea, durerea, singurătatea și decăderea. A fost chiar la un pas de moarte, adesea fiind silit să mănînce doar o nucă pe zi. Au trecut cîțiva ani, apoi alți cîțiva. Iar apoi… nu s-a întîmplat nimic. Prințul a început să observe că viața plină de suferință pe care o ducea nu îi aducea nimic. Nu-i oferea înțelepciunea pe care o dorea. Nu-i revela niciun mister profund al lumii sau vreun înțeles suprem. Pînă la urmă, prințul a ajuns la aceeași concluzie la care am ajuns cu toții, dintotdeauna: suferința e nasoală. Și nu are neapărat o semnificație. La fel ca bogăția, suferința nu are nicio valoare cînd e suportată fără sens. În scurt timp, prințul a înțeles că măreața lui idee, la fel ca ideea tatălui său, era de fapt o idee îngrozitoare și că probabil ar fi fost mai bine să facă altceva. Confuz de-a binelea, prințul s-a spălat, după care a plecat și a găsit un copac mare lîngă un rîu. A decis că se va așeza sub el și nu va pleca pînă nu îi va veni altă idee măreață. Legenda spune că prințul confuz a stat 49 de zile sub copac. N-o să intrăm acum în amănunte privind fezabilitatea biologică a șederii timp de 49 de zile în același loc, dar să spunem că în răstimpul ăsta prințul a descoperit o serie de adevăruri profunde. Unul dintre aceste adevăruri este următorul: viața în sine înseamnă suferință. Bogații suferă din pricina bogăției lor. Săracii suferă din cauza sărăciei. Oamenii fără familie suferă din cauză că nu au o familie. Cei cu familie suferă din cauza familiei lor. Cei care caută plăceri lumești suferă din cauza plăcerilor lumești. Cei care se abțin suferă din cauză că se abțin. Asta nu înseamnă că toate suferințele sunt la fel. Unele suferințe sunt cu siguranță mai profunde decît altele. Ideea e că nimeni nu scapă de suferință.

După cîțiva ani, prințul a construit un sistem filosofic pe care l-a împărtășit lumii. Prima și cea mai importantă teză a filosofiei sale este următoarea: durerea și pierderea sunt inevitabile, așa că nu are sens să încercăm să le opunem rezistență. Prințul a ajuns cunoscut sub numele de Buddha. În caz că n-ați auzit de el, să știți că a fost un personaj mare de tot. Multe dintre presupunerile și credințele noastre se sprijină pe o premisă. Premisa este că fericirea este un algoritm, că putem munci pentru ea, o putem merita sau dobîndi tot așa cum reușim să intrăm la facultatea de drept sau să reușim să construim un joc complicat de lego. Dacă fac chestia X, atunci voi fi fericit. Dacă voi arăta precum Y, atunci voi fi fericit. Dacă voi fi cu cineva ca Z, atunci voi fi fericit. Premisa este problema. Fericirea nu este o ecuație. Nemulțumirea și neliniștea sunt inerente naturii umane și componente necesare construirii unei fericiri solide.

Din „Arta subtilă a nepăsării” – Mark Manson.

Povestioara gasita pe Facebook.

Povestioara din vinerea aceasta este cea cu numarul 333 si ultima pe 2019. Am inceput rubrica omonima in 2010, pe vremea cand gaseam toate acesti povesti interesante si inspirationale. Din pacate, de mult timp nu le mai vad astfel. Cred ca mi-au ramas mici. Pe langa faptul ca unele noi, care sa nu fie deja in colectia margelata, gasesc din ce in ce mai greu, toate povestioarele astea au inceput -in ciuda scopului in care au fost create- sa mi se para mult prea cliseizate, banale si lipsite de profunzime. Probabil si fiindca e intoxicat Facebookul cu ele. Oricare ar fi motivul, cert e ca nu ma mai regasesc in mesajul lor, de asta am si incercat, de-a lungul timpului, sa diversific rubrica, adaugand texte haioase ori poezii. Prin urmare, categoria asta, care a ajuns la 9 ani de viata, nu cred ca va apuca finele lui 2020. Le voi publica pe cele care asteapta cuminti in draft si apoi voi pune punct rubricii Povestioara de vineri. Dar pana atunci, am reusit sa actualizez pagina dedicata, asadar lista completa cu toate povestioarele de vineri poate fi gasita AICI.

Tocanita internautica (128) – ediție specială 30 de ani de la Revoluție

As vrea sa scriu același îndemn din totdeauna -Lectura placuta si digestie usoara!- cu care inchei fiecare tocnaita internautica, dar nu știu cum lecturarea acestor articole si vizionarea documentarelor ar putea fi plăcute sau ușor de digerat. Cred ca un „desteapta-te, romane!” ar fi mai potrivit.

Povestea Crăciunitei

Se spune că undeva într-un sătuc mexican, trăia o fetiță sărmana, chemată Dorothea. În noaptea nașterii Domnului, toată lumea a mers la biserică, având în mâini câte un dar pentru pruncul sfânt. Doar fetița a rămas acasă, neavând ce să ducă. Deodată, a apărut un înger care a întrebat-o:

-De ce ești tristă, copilă dragă? Și cum de nu ești cu toți ceilalți în biserică, să sărbătoriți nașterea Domnului Iisus?

-Pentru că nu am ce să-i dăruiesc… a șoptit sfiit biata fata.
-Nu e adevărat! a spus îngerul. Tu ai ceva prețios de dăruit: dragostea ta. Uite, adună crenguțele pe care le găsești pe marginea drumului și du-le în biserică, la picioarele pruncului. Vei vedea că darul tău va fi cel mai frumos dintre toate.

Fata a făcut așa cum i-a cerut îngerul. A purtat în biserică un braț de crenguțe și a îngenunchiat smerită. În timp ce se ruga, acestea s-au transformat într-o plantă minunată cu frunze verzi și roșii. Așa a apărut Craciunita.

Povestioara găsită pe Facebook.

Femeia si diavolul

Un diavol a ieșit în calea unei femei, i-a oferit 3 dorințe și i-a spus :
-Tot ce îți voi da ție, va avea soțul tău de 10 ori mai mult…
Femeia s-a gândit puțin și a acceptat.
Dorința 1 :
-Vreau să fiu foarte bogată !
-Adu-ți aminte că soțul tău va fi de 10 ori mai bogat !
-Nici o problemă ! Noi împărțim totul…
Dorință împlinită…
Dorința 2 :
-Vreau să fiu extrem de frumoasă !
-Adu-ți aminte că soțul tău va fi de 10 ori mai frumos decât tine și va fi foarte curtat de femei !
-Nu contează, nu sunt geloasă…
Așa că dorința i-a fost împlinită…
Dorința 3 :
-Vreau să am un infarct infim,să fie doar o mică sperietura,nimic mai mult !
Diavolul a rămas fără cuvinte și se gândea: „Cât de vicleană e! L-a omorât și a rămas cu tot!”
MORALA: Pe femeie nici dracu’ n-o păcălește! 😁

Text haios găsit pe Facebook.

Mos Nic de 2019

Fiindcă am fost fooooaaarteee cuminți, nu ne-a uitat Moș Nicolae nici anul ăsta (și bineînțeles, nici nu ne-a cadorisit cu vreo nuielusa, băiat bun!). E deja a patra oară când ne vizitează pe tărâm irlandez, prima dată în această casă. Clar, nu mai scăpăm de el, se ține scai de noi!😂 Să-i țină Dumnezeu obiceiul, că zău dacă ne supărăm!

O surpriza fantastica pentru Galusca Nazdravana atunci când a ajuns acasă de la grădinița. Nici n-a vrut să-și dea jos geaca. A ținut-o într-un wow continuu și primul lucru care i-a atras atenția a fost, cum altfel, excavatorul galben din lemn. Exact pe el pariasem și eu! 😂 I-au plăcut mult și cărțile cu sunete (urechilor mele, nu!), iar de obișnuitele pijamale pe care i le aduce Mos Nic în fiecare an nici nu s-a sinchisit.

Bucuroasă de daruri a fost și subsemnata, mai ales ca aveam nevoie să-mi refac geanta de cosmetice după ce Nazbatioasa s-a rujat pe toată fața și pe mâini, și pe tălpi, și pe unghiile de la picioare cu fiecare ruj de-l aveam (unul n-a scăpat!). Apoi a trecut să-l picteze pe tac’su cu tușul de ochi și fardurile mele (iar el nu s-a întrebat o secunda de unde le are!).

Ieri seară aveam planificat împodobitul bradului, după cum ne e tradiția, dar la cât ne-a stors de vlagă săptămâna asta nebună, nu am mai fost în stare de nimic. Azi e zi de alergatura: pe lângă obișnuitele cumpărături săptămânale, trebuie sa mai luam câte ceva și pentru pachetul pe care-l trimitem în țară, apoi împachetat și mers în Dublin, nu înainte de a arunca un ochi într-un outlet după un anume model de ceas (am promis unei prietene). Și toate astea cu Nazdravana după noi. Ha, ha, nu știu dacă să plâng sau să râd gândind la ce ne așteaptă. Prin urmare, dacă mai rămâne timp și pentru brad, cu bucurie îl facem, dacă nu, asta e, mai așteaptă până duminică.

Și fiindcă Siragurile de gânduri au împlinit 10 ani pe 1 septembrie, la majoritatea articolelor publicate anul ăsta, am adaugat întru aducere aminte, linkuri către diverse articole din anii trecuți. Îmi place să mai răsfoiesc paginile blogului și să citesc postările vechi. Uneori dau peste lucruri de care nici nu-mi mai aduceam aminte, alteori nu-mi vine să cred că le-am scris eu, dar absolut de fiecare dată mă emotionez teribil. Cum ar putea fi altfel, cand timp de un deceniu, am adunat aici bucățele din sufletul meu?!

Așadar, dacă sunteți curioși, iată articolele de Moș Nic din anii trecuți : 2010, 2012 partea urata si cea frumoasa, 2014, 2015, 2016, 2017 si 2018. Nu pot sa-mi dau seama si nici nu-mi amintesc, daca in anii care lipsesc nu l-am sarbatorit pe Mos Nic ori nu mai am eu fotografiile. Oh, well!

La final, toate urarile de bine catre sarbatoritii zilei de ieri, cu speranta ca Mosul a fost darnic cu voi si ca i-ati avut in preajma pe toti cei dragi!

CITATUL ZILEI:

„Fericirea ta este darul voinţei tale.”

Epictet

Oftatul din inimă

La un părinte înţelept vine într-o zi un creştin care avea un atelier de cizmărie:

– Părinte, spune-mi ce pot să fac în legătură cu rugăciunea mea de dimineaţă. Am atât de mult de lucru încât nu reuşesc s-o zic de la un cap la altul. Clienţii mei sunt oameni săraci. Au o singură pereche de pantofi. Mi-aduc încălţările să le repar seara şi eu trebuie să le termin, pentru ca dimineaţa oamenii să poate merge la muncă.

Părintele îl întrebă pe cizmar:

– Ce-ai făcut până acum?

– Păi, răspunse omul spăşit, sunt zile în care mă scol foarte de dimineaţă, zic foarte rapid rugăciunea şi mă apuc de lucru. Dar sunt zile când n-o mai zic deloc, pentru că mă aşteaptă mulţi pantofi să-i repar. În acele zile mă simt un mare păcătos. De fiecare dată când ridic ciocanul să bat cuie în pantofi, inima îmi oftează şi gândesc că sunt un mare ticălos, de vreme ce nu sunt în stare să-mi zic rugăciunea de dimineaţă.

Părintele se uită la el cu o privire compătimitoare şi-i zise:

– Omule, să ştii, că, uneori, oftatul tău din inimă, părerea ta de rău că nu ai putut să te rogi mai mult, e tot o rugăciune şi face mai mult decât o rugăciune de dimineaţă zisă în grabă şi cu mintea împrăştiată. Dacă eu aş fi Dumnezeu, aş preţui acel oftat mai mult decât rugăciunea ta de dimineaţă.

Despre oftat se pot spune multe. Oftăm când suntem supărați, dezamăgiți, dar și când avem regrete. Iar atunci când regretăm cu adevărat , facem un mare pas către iertare, asta pentru că vorba proverbului „greșeala recunoscută este pe jumătate iertată.”

Povestioară găsită pe Facebook.