Dimineți de februarie 2021 – iarna irlandeză în 46 de fotografii matinale

CITATUL ZILEI:

„S-o luăm de la capăt, natura face asta în fiecare an.”

Valeriu Butulescu

Istoria Pancake Tuesday

Shrove Tuesday sau Pancake Day este tradiționala zi de ospăț înainte de Ash Wednesday, miercurea în care incepe Postului Pastelui (numit în engleza „Lent”). Shrove Tuesday, cunoscuta și ca Pancake Tuesday, Fat Tuesday ori Mardi Gras, cade întotdeauna cu 47 de zile înainte de duminica Pastelui, prin urmare data difera de la an la an, fiind cuprinsa în perioada 3 februarie – 9 martie.

In aceasta zi, îndemnați de sunetul clopotului, creștinii anglo-saxoni mergeau la biserică să se spovedească, de unde și denumirea de Shrove Tuesday („shrove” e participiul trecut al verbului „to shrive” care poate fi tradus prin „a se spovedi”, dar și „a absolvi de păcate”). Clopotul prin care credincioșii erau chemați la spovedanie a ajuns sa fie numit „Pancake Bell” (clopotul clătitelor) si încă mai sună și-n zilele noastre.

Cum postul presupune renunțarea la grăsimile animale, Shrove Tuesday era ultima zi în care toate acestea mai puteau fi adunate de prin cămară și folosite. Și ce mod mai ușor și mai rapid de a face asta decât clătitele?

‘The Pancake Bakery’ – Pieter Aertsen (1560)

Eh, da, banalele clătite au în spate o istorie lunga, de câteva sute de ani, fiind menționate în cărțile de gătit încă de la 1439, iar obiceiul invartirii lor in tigaie prin 1619. Cine ar fi crezut? De obicei nu ne gândim prea mult la originea lucrurilor care ne înconjoară, cine și cum le-a dat viata, cum au ajuns la forma pe care noi o cunoaștem azi, cum s-au răspândit în lume și sunt omniprezente în viețile noastre.

O alta chestie interesantă de care am aflat zilele astea, pe lângă faptul că englezilor le place să mănânce clătitele stropite cu zeamă de lămâie și apoi presărate cu zahăr (clar trebuie să încerc!), este că în UK, cu ocazia Shrove Tuesday se organizează curse cu clătite. Da, ați citit bine! Femeile aleargă pe stradă în sorturi de bucătărie si cu tigaile în mână. Pe lângă distracția garantată, scopul e să treceti primele linia de sosire, tu și clătita ta, adică, pe care ai tot învârtit-o în tigaie cât timp ai alergat de nebună. 😂 Zău că n-aș zice pas unei astfel de întreceri!

Pancake Race in Olney, UK (1951)
Pancake Racing, Olney, Buckinghamshire, UK (1950s)

Cea mai faimoasă și mai longeviva cursă cu clătite se ține în Olney, Buckinghamshire încă de la 1445 și se crede că ea se datorează unei gospodine care a auzit clopotul chemând la spovedanie în timp ce făcea clătite și, îngrijorată peste puteri că a întârziat, a fugit disperată spre biserică cu tigaia în mână și încă purtând sorțul de bucătărie. Anul ăsta, Olney Pancake Race nu s-a mai ținut din cauza pandemiei, dar pentru doritoare, următoarea cursă va fi pe 1 martie 2022. Ce să vezi, exact de ziua mea! 😂 Păcat ca participarea e rezervata doar locuitoarelor din Olney, maxim 25 la numar! Ah, și câștigătoarea de anul trecut, Katie Godof, a terminat cursa de 415 yarzi, adică 379,5 m în 66 de secunde, deci e treabă serioasă, nenică! Mai jos aveți un videoclip cu întrecerea din 2012.

Istoria Irlandei fiind strâns legată de cea a Angliei, și aici se sărbătorește Pancake Tuesday. La grădiniță, azi au avut activități legate de clătite, bineinteles, dar Nazdravana mea nu are de unde ști, fiindcă nu a avut chef să meargă. Am fost în schimb în parc, unde s-a jucat cu prietenul ei Arthur, apoi am intrat în Tesco să mai cumpărăm de-ale gurii. Cum era de așteptat, aveau la vânzare o groază de clătite în cinstea sărbătorii de azi, așa că nu am plecat nici noi cu mâna goală. Am luat și ingrediente, fiindcă ideea inițială era să facem împreună clătite, dar nu am mai apucat. Ne inghesuia rău foamea pe amândouă, iar Nazdravana era obosită după atâta alergatura în parc, asa că am garnisit frumos cu fructe, frișcă și sirop de arțar clătitele americane cumpărate din Tesco și ne-am bucurat de un prânz pe cinste. Lăsând modestia de-o parte, pot spune că au fost la fel de gustoase pe cât de bine arată în poze! 😁 Iar AICI puteți vedea cum am sărbătorit Pancake Tuesday anul trecut.

CITATUL ZILEI:

„Mierea bună e dulce şi în întuneric.”

Proverb bengalez

Sa fie 2021!

Nu sunt genul de om care sa planifice totul pana in cel mai mic detaliu, fiindca viata mi-a aratat de prea multe ori cu ce usurinta isi rade de planurile tale. Ai impresia ca tu esti soferul si conduci plin de incredere si de tine, pana cand ea iti calca brusc frana si-ti dai seama ca nu ai nici airbag, dar cu siguranta o sa ai nevoie de o rinoplastie. Asa ca, probabil si din precautie, probabil asa mi-o fi si firea, sunt mai degraba genul care mai mult creioneaza, schiteaza in mare, trage niste linii doar, fara a intra prea adanc in detalii. Asa am procedat de fiecare data si la capitolul „planuri pentru noul an” (ca termenul „rezolutie”, atat de usor adoptat din engleza, inseamna altceva in romana). Am ramas mereu flexibila si deschisa catre nou si ce are viata chef sa-mi arunce in fata, ajustand pe parcurs, taind de pe lista sau dimpotriva adaugand.

La inceputul anului trecut, purtand inca pe umeri greutatea bagajului din 2019, nu am mai gasit in mine energia de a-mi face obisnuitele mele planuri, chiar si asa, generale si abia schitate cum sunt ele de obicei. Ba mai mult, se pare ca intuitia mea nu a dat gres nici de data asta. Am vrut liniste si pace, un an molcom, lenes, asezat si exact de asta am avut parte in 2020. Motivul il stim cu totii. Cu siguranta nu asta aveam in minte cand am scris cele de mai sus, daaaaaar nebanuite sunt caile Domnului! Si voi continua sa ma bucur de aceasta „dorinta implinita”, fiindca imediat dupa Craciun, Irlanda a intrat in al treilea lockdown, care tocmai a fost prelungit cu inca o luna, desi la inceput guvernul daduse ca data de sfarsit 4 ianuarie! Teapa, ca nu iesim din lockdown! Nu inca si nici nu stim cat va mai tine de data asta!

Prin urmare, acum sunt si mai precauta ca anul trecut. Mi-e teama, efectiv, sa-mi fac vreun plan. Mi-e teama sa-mi doresc ceva. Ma dispera situatia asta incerta, ca nu stim ce va urma, cand se va termina totul, daca se va termina vreodata si cum, ma dispera sentimentul asta ingrozitor ca sunt lipsita de control, dar plina de restrictii, carora inca incerc sa le inteleg logica si sensul, ca am pierdut un an in care as fi putut face atatea, ca mi se scurge timpul printre degete si eu am un bucket list urias si cand voi ajunge sa le fac pe toate? Daca m-as apuca sa-mi scriu aici toate frustrarile, fricile si angoasele din ultimul an doar, mi-e teama ca nu as termina pana maine… Si oricat incerc sa fiu optimista si pozitiva, luminita de la capatul tunelului nu pare deloc aproape.

Asa ca probabil si 2021 va fi un an pierdut, inca unul in care parintii mei nu-si vor vedea nepoata, inca unul in care ma rog sa nu ne imbolnavim, iar daca se intampla, macar sa fie o forma usoara, inca un an fara obisnuitele noastre calatorii, dupa care tanjim ca insetatul dupa apa, macar niste excursii de-o zi in apropierea casei de-ar fi, inca un an in care ne punem vietile pe pauza. De-am vedea niste rezultate concrete, o confirmare ca ceva-ceva tot facem bine!

Planuri pentru 2021 ioc, deci! Astept sa vad ce ne rezerva viitorul, ca nu aduce ziua, ce aduce pandemia! Hai noroc si sanatate tuturor, inclusiv la cap! Mai ales la cap! Sa fie 2021 deci!

CITATUL ZILEI:

„Viitorul are obiceiul de a sosi neanunţat.”

George Will

Irlanda intra in a doua carantina

Eh, da! Dupa multe speculatii si discutii, este oficial! In seara asta, premierul Michael Martin a anuntat ca incepand cu noaptea de miercuri spre joi, de la ora 12, Irlanda va trece din nou la nivelul 5 de restrictii, pentru o perioada de 6 saptamani, pana pe 1 decembrie, in incercarea de a limita raspandirea coronavirusului. Irlanda devine astfel prima tara care intra pentru a doua oara, in acest an, in carantina nationala. Cu 1283 de noi cazuri si 3 morti inregistrate ieri, numarul total al infectarilor a ajuns la 49,962, iar cel al deceselor la 1,852. Poate nu pare mult comparand, de exemplu, cu cifrele din Romania, dar daca ne gandim ca Irlanda are o populatie de nici 5 milioane de locuitori, parca altfel se vad lucrurile…

Ce presupune nivelul 5 de restricții in Insula de Smarald? In mare, cam aceleasi treburi ca si-n celelalte tari afectate de pandemie. Regula numarul 1 si cea mai importanta: toata lumea trebuie sa stea acasa! Bineinteles ca exista si mici exceptii: lucratorii esentiali, care activeaza in domeniul sanatatii, asistentei sociale sau sunt furnizori de alte servicii esentiale. Se inchid toate, in afara de scoli, gradinite, parcuri, santiere, farmacii si magazine care vand produse alimentare si de uz casnic. Cei interesati pot gasi mai multe informații aici.

Sa spun ca sunt dezamagita, e prea puțin! Sigur, înțeleg ratiunea din spatele deciziei (ca doar ma consider un om rational si cat de cat echilibrat), dar indrazneste careva sa ma infiereze daca afirm ca m-am saturat pana peste cap de pandemia asta? Pentru ca da, fratilor, da, m-am saturat! M-am saturat de incertitudine si nesiguranta, de restrictii si izolare, de schimbari si reguli noi aparute peste noapte, de inchiderea teatrelor si cinematografelor, restaurantelor, cafenelelor si coafoarelor, de anularea zborurilor, concertelor si spectacolelor, de cozi la intrarea in magazine, de masti si dezinfectante, de panica si frica, stiri alarmiste si stiri false, de numaratori de infectati si morti, de insusi cuvinte precum „infectat”, „spital”, „bolnav”, „deces”, „conspiratie”, „botnita”, „pandemie”, „carantina”, „izolare”, „lockdown”, „COVID-19”, „coronavirus”.

Da, mi-a ajuns pana peste cap! M-am saturat si vreau inapoi viata de dinainte de toate astea! Dar stati, ca asta nu e totul! Stiti care e partea nasoala, amuzanta si ironica in acelasi timp? Ca nu conteaza si nu intereseaza pe nimeni ca m-am saturat eu, cetateana X ori tu, cetateanul Y! Si stiti care e partea si mai nasoala, si mai amuzanta si mai ironica in acelasi timp? Ca habar n-avem cand se va termina totul si daca vom reveni vreodata la normalul de dinainte, asa cum il stiam noi! Pam-pam!

CITATUL ZILEI:

„Omenirea, la fel ca fiecare om în parte, se îmbolnăveşte, cu vârsta, de diferite boli.”

Ralph Waldo Emerson

Dimineți de septembrie 2020 – prima ora a zilei in 60 de fotografii de toamna irlandeza

De la jumatatea lui septembrie, de cand o duc zilnic pe Nazdravana la gradinita, mi-am dat seama ca in fiecare dimineata execut, fara sa fi vrut ori planificat, cel mai fain si mai la indemana exercitiu de antrenare a atentiei la detalii… sau ceea ce se cheama in zilele noastre mindfulness.

Cele aproape 20 de minute cat dureaza drumul, de la iesirea din casa noastra pana in fata usii gradinitei, sunt momentele mele cu mine si cu tot ce ma inconjoara, legatura mea cu momentul prezent. Si asta in ciuda traficului intens specific orelor de varf care, culmea, nici nu ma deranjeaza, atat de zen sunt! Si da, pentru o fire anxioasa ca a subsemnatei, asta chiar e un lucru mare!

Daca as fi mers cu masina si nu pe picioare, cum fac in fiecare zi, toate mi-ar fi ramas straine. Cum se joaca razele soarelui printre crengile copacilor. Cum cade lumina diminetii pe un petec de iarba inrourata. Desprinderea tacuta de ram si caderea leaganata a unei frunze. Forma schimbatoare a norilor maturati cu repeziciune de vantul nervos. Stralucirea de diamant a picaturilor de ploaie. Ceata laptoasa invaluind totul in mister. Hainele copacilor luand foc in culorile toamnei. Covoarele crocante de frunze uscate. Trandafirii care se incapataneaza sa-si duca ultimele zile in acelasi roz bombonicios de peste vara. Toate astea imi dau o stare de bine, imi aduc liniste si relaxare cum foarte putine lucruri mai reusesc s-o faca. In mod paradoxal, sunt si momentele in care ma simt conectata la toate din jurul meu, ca facand parte din ceva mult mai mare decat noi toti. Ma fac sa nu ma mai simt singura.

Si contrar parerii generale, faptul ca ma opresc din drum sa fotografiez cu telefonul tot ce ma impresioneaza, nu ma scoate din starea asta de mindfulness, ci dimpotriva, ma ajuta sa o retraiesc in momentul in care vad imaginile imortalizate. Si daca tot am strans atatea, am zis sa le impartasesc si cu restul lumii, e chiar pacat s ale tin doar pentru mine. Asa ca, enjoy ! 🙂

CITATUL ZILEI:

„Frumosul este tot atât de necesar ca şi utilul.”

Victor Hugo

Prima zi din ultimul an de gradinita

Prima zi ar fi trebuit sa fie luni, 31 august, dar conducerea gradinitei ne-a cerut ca, la intoarcerea din vacanta, sa o tinem pe Nazdravana doua saptamani acasa, desi veneam dintr-o tara aflata pe lista verde si deci izolarea nu era nici obligatorie, nici necesara. Doar ca sa fim siguri! Le-am inteles punctul de vedere, asa ca ne-am conformat. Prin urmare, Galusca Nazdravana a inceput abia ieri noul an de gradinita, al doilea din viata ei si totodata ultimul, fiindca la anul va merge deja la scoala, la Junior Infants.

De data asta, emotiile subsemnatei nu au mai fost la fel de mari ca in septembrie trecut, fiindca acum stiam cat de cat la ce sa ma astept, dar tot au existat, in special din cauza faptului ca anul asta am trecut la program full time si nu eram sigura cum se va adapta Nazdravana. In teorie, poate sta acolo zilnic de luni pana vineri, de la ora 8 dimineata pana la 6 seara, cat e deschisa gradinita. In practica, o duc la 9 si o iau in jur de 17:30. Indiferent cat sta, pretul saptamanal e oricum același, adică un pic peste suta de euro. Ar fi fost dublu, dar Nazdravana a implinit vârsta la care beneficiază de schema ECCE, adică 3 ore pe zi plătite de guvernul irlandez. Da, toate sunt scumpe în Tara de Smarald!

Ieri dimineata a strambat un pic din nas ca nu vrea la „nesesi”, ci „sleep”. Cred și eu, cine s-a încăpățânat să stea trează până la miezul nopții? Apoi s-a răzgândit, mai bine la „shopping” ca să-și ia un ou de ciocolată. 😀  Inutil să mai adaug că într-un final tot la grădiniță am ajuns, moment în care i s-a luminat brusc fața și zâmbetul i s-a lărgit de la o ureche la cealaltă. Mi-a zis bye-bye și asta a fost! Dacă aș spune că nu am răsuflat ușurată, aș minți. Dacă aș spune că nu m-am și întristat puțin, iar as minți. Crește puiul meu, încet-încet se desprinde de mine. În curând nu mă va lăsa să o pup în fața colegilor fiindcă o fac de rușine, apoi îmi va striga furioasă că nu o înțeleg și nu știu nimic, iar într-un viitor mult mai apropiat decât cred sau vreau, îmi va spune că nu are nevoie de mine. Și atunci o să mă întreb, la fel ca ieri, când a crescut și s-a făcut atât de mare, unde s-a scurs tot timpul ăsta? Parcă acum o oră era cât o sticlă de cola, de nici nu-i simțeam greutatea în timp ce dormea răsfirata pe pieptul meu.

Când să o iau de la grădiniță, ea deja mă văzuse pe geam și încerca să descuie ușa, în timp ce striga entuziasmata „mami, maaami, maaaaaami”. În momentul în care mi-a sărit în brațe, a bufnit-o plânsul. Anul trecut m-ar fi încercat un teribil sentiment de vinovăție, dar acum știu că bratele mele ii oferă de fapt un loc atât de cald și sigur, încât își permite să descarce toată tensiunea și stresul acumulate pe parcursul zilei. Înțeleg ca îi e greu și ei. E într-adevăr o experienta necesara și cu beneficii de necontestat, atat pentru ea, cat și pentru mine, dar asta nu o transformă automat în ceva ușor. Și nici n-a terminat bine cu plânsul, că a început vorbăria. Mi-a arătat cum au dansat pe nu știu ce cântecel și că a făcut bubu la un deget, deci să-i pun neapărat plasture când ajungem, m-a înștiințat că nu a dormit și nici mâncat, că vrea acasă și că-i e dor de taică-su.

Vorbește din ce în ce mai bine, ca mult a vorbit întotdeauna, chiar dacă nu o înțelegea nimeni, leagă cuvinte în fraze din ce în ce mai lungi și turuie până te zăpăcește de cap… Si mult după. 😂 Ieri a zis pentru prima data „smelly” și azi „spicy”, referindu-se la mâncarea de la grădinița. Asta pe lângă „yucky”, deci clar nu a vrut sa manance nimic. Lucru la care ma așteptam, fiindca e foarte pretențioasă, iar de ceva vreme a intrat într-o fază în care nu vrea decât paste, pizza și „cane and tatu” (carne cu piure). Și bineînțeles „șochet”, adică ciocolată, dar de-asta nu primește ea atât de multă și de des pe cât cere.

Când am ajuns acasă, a mâncat și a picat ruptă de oboseală. Ba azi a adormit încă de pe drum, în cărucior. Ceea ce m-a făcut să mă întreb ce Doamne iartă-mă de activități fac educatoarele de-i obosesc în halul ăsta? Nu că m-aș plânge, să ne-ntelegem! 😂 De fapt, îmi pun toate speranțele în programul ăsta full time. Poate reușim sa ajungem la o rutina, cu trezit și culcat la aceleași ore în fiecare zi, cu nopți dormite cu adevărat, fără pavor nocturn și treziri la 3-4 ore, și cât mai puțin timp petrecut în fața ecranelor. Nu știu dacă cer prea multe sau dacă-mi fac speranțe deșarte, vom vedea pe parcurs cum evoluează lucrurile. Oricum, speranța moare ultima, nu-i așa?

CITATUL ZILEI:

„In fiecare zi a vietii noastre, facem depozite in bancile de memorie ale copiilor nostri.”

Charles R. Swindoll

Ultima zi din primul an de gradinita – ganduri si concluzii la final

Ultima zi din primul an de gradinita ar fi trebuit sa fie ieri, dar storm Ellen ne-a dat peste cap toata ziua. Da, furtuna in august! In mod normal, sezonul furtunilor incepe prin septembrie, dar 2020, turbatul asta de an, continua sa faca ravagii, in stilul caracteristic! Nimic nu ma mai mira! La ce vant batea, riscam sa ne ia pe sus si pe mine, si pe Galusca, cu tot cu carucior, asa ca am ramas acasa si am luat la rand toate jucariile cu care nu ne mai jucasem de multa vreme, iar dupa-masa, subsemnata a reusit chiar sa faca o serie de fotografii (creativitatea mea e la cote maxime in ultimul timp si Galusca a fost foarte generoasa, nestricandu-mi cadrele cum face de obicei). La ora asta inca ploua cu galeata, iar eu, in loc sa fac bagajele pentru vacanta, fiindca la 5 dimineata plecam spre aeroport, ma lupt cu Adobe Premiere Pro care nu vrea sa-mi salveze un videoclip si se blocheaza intruna! Da, prioritati! 😀

Despre acest prim an de gradinita din viata Galustei si a noastra ce as putea spune? Ca a fost greu, doldora de boli si vizite la medicul de familie, farmacie si chiar Urgente, plin de incertitudini si instabilitate, teama, frustrari, nervi, stres, oboseala, confuzie, dar si speranta, bucurie, recunostinta, crestere. Si in ciuda acestei lungi insiruiri de epitete unul mai dragut ca celalalt, tot nu cred ca am reusit sa-i fac o descriere adecvata, care sa reflecte intocmai roller-coasterul emotional prin care am trecut din septembrie 2019 pana ieri (sau ma rog, miercuri, cand Galusca a fost pentru ultima data la gradinita ori „nesesi”, cum ii spune ea). Despre cum ne-am pregatit, ce emotii am avut si ce amintiri mi-a starnit startul acestei noi etape am scris anul trecut aici.

Am inscris-o la gradinita cea mai apropiata de casa, fiindca nu avem inca masina si chiar de-am avea, subsemnata nu conduce. Oricum e un drum de doar 15-20 de minute pe jos, depinde cat de repede ma misc, iar in zilele racoroase, cu ploaie si vant, credeti-ma pe cuvant, sunt a naibii de rapida! Cand ne-a lovit cate o furtuna (adica din septembrie pana prin aprilie), nici nu m-am obosit sa ies din casa, chiar nu avea rost sa fac pe Ana lui Manole si sa ma lupt cu stihiile naturii. Am inscris-o pe data de 13 august, aceasta fiind si ziua in care am aterizasem pe Insula de Smarald, cu 3 ani in urma. Pentru unii e doar o coincidenta, dar eu nu cred in asa ceva, sunt ferm convinsa ca nimic nu e intamplator si toate sunt interconectate. Daca am fi locuit in Dublin, cu siguranta nu am fi avut nicio sansa de a gasi un loc liber cu doua saptamani inainte de inceperea anului scolar, sunt atatia care au copiii pe liste de asteptare de luni intregi, chiar un an, si nu prea au ce face in privinta asta! As vrea sa spun ca noi am fost norocosi, dar de fapt asta e avantajul locuitului intr-un oras mic (capitala de comitat, intr-adevar, dar tot un oras mic ramane, incomparabil cu Dublinul).

Am ales programul cel mai scurt – 3 ore, de la 9 la 12, lunea, miercurea si vinerea – cu gandul ca dupa ce se acomodeaza Nazdravana, sa trecem la program lung. Dar asta nu s-a mai intamplat, vezi Corona, pandemie, izolare, stim cu toti despre ce vorbesc, pe de-o parte, iar pe de-alta, m-a deranjat foarte tare o scena pe care am surprins-o intr-o zi, cand venisem sa o iau pe cea mica de la gradinita. In timp ce asteptam, alaturi de o alta familie, usa fiind deschisa si una din educatoare exact in prag, o vad pe directoare, Niamh pe numele ei, o tipa care nu mi-a transmis energie buna din ziua in care am intalnit-o, tragand-o nervoasa pe Nazdravana de brat si tarand-o pana in hol, unde pregateau copiii de plecare, in timp ce asta mica a mea plangea si urla ca din gura de sarpe. Toata treaba nu a durat mult, doua-trei secunde doar, dar imaginea aia a fost de-ajuns sa ma cuprinda un uragan de stupoare si confuzie care sa-mi inmoaie brusc genunchii si sa ma paralizeze pe loc. Parca eram un soricel muscat de-o vipera, eu care de obicei ma aprind ca focul de paie si imediat sar la cearta, atunci am ramas pe loc, muta, fara sa fiu in stare sa deschid gura si sa o sapunesc bine pe respectiva, asa cum merita.

Mi-a luat mult timp sa realizez ce-mi vazusera ochii, mi-am pus tot felul de intrebari, am analizat, intors si rasucit scena pe toate partile, pana mi s-a facut greata si am avut cosmaruri noaptea, mi-am pus sub semnul indoielii ratiunea si sentimentele, precum si calitatea de mama, m-am intrebat daca nu cumva exagerez eu si chiar i-am gasit scuze respectivei, m-am certat singura si m-am simtit vinovata ca nu am avut reactie. Inutil sa adaug ca de-atunci, Nazdravana ne-a anuntat ca nu mai vrea sa mearga la gradinita, iar noi am hotarat ca nu o mai ducem si ca din toamna o sa gasim alt loc.

Asta a fost picatura care a umplut paharul, fiindca de la bun inceput ne-am lovit de o lipsa crasa de comunicare. In secolul XXI, era tehnologiei, cand pe langa banalul apel telefonic, avem si o caruta de aplicatii menite sa inlesneasca transmiterea informatiilor, tu nu esti in stare sa ma anunti ca in data cutare gradinita e inchisa, ca sa nu ma mai deplasez inutil pana acolo.

A mai fost si faptul ca ni s-a cerut sa platim saptamanal, vinerea, in bani cash. Pentru cei interesati ce preturi se practica pe aici, am dat 63 euro pe saptamana, 9 ore in total, indiferent daca cea mica a fost prezenta ori a lipsit. Și dacă stau sa calculez, cred ca mai mult a stat acasă decât la grădinița, fiindca sub pretextul construirii imunității, a luat de acolo toate bolile care se pasează în colectivitate ca o minge mult dorita. Apoi, generoasa din fire, ni le-a dat și noua, oamenilor mari din casa. Prima care prelua leapșa a fost întotdeauna subsemnata, bineinteles, ca doar cu mine a stat mereu nas în nas, lipita ca un scai în blana oii. Mai pe scurt, am dat o groaza de bani pe… nimic. Și în casă, si cu banii luați. Adevărată afacere, nu gluma!

Neavand un bancomat in apropiere si nici masina, am avut o grija in plus, care ma stresa mai mult decat as fi crezut posibil. Cand am intrebat de cont bancar, ni s-a spus ca nu exista, ceea ce ni s-a parut cel putin bizar. Avea sa se clarifice si chestiunea asta pe 29 iunie, cand in Irlanda s-au redeschis gradinitele si am fost sunata de cealalta directoare, cu care nu interactionasem niciodata si deci nici macar nu stiam cum arata, sa ma intrebe daca Nazdravana se reintoarce si orice nelamurire am, sa o sun pe ea, si numai pe ea. Alta treaba care ni s-a parut bizara. Si cum eu sunt Mama Omida, atunci am stiut sigur ca ceva se intamplase.

La inceputul lui martie, ca sa nu mai stau cu banii in plic saptamanal, am platit pentru toata luna, iar in 12 martie, am intrat in izolare si totul s-a inchis. Practic am ramas cu doua saptamani platite in avans. Doar ca la sfarsitul lui iunie, la redeschidere, m-am trezit cu o noua directoare in locul lui Niamh, mult mai simpatica si cu un vibe mai bun, care ma anunta ca nu mai platisem gradinita din ianuarie si deci le datoram vreo cateva sute de euro bune. Mi-a cazut fata! O fotografie in momentul ala ar fi fost de nepretuit, numai buna de facut meme-uri! Iar cand m-a intrebat si cui i-am dat banii in tot acest timp, deodata mi s-a ridicat un val de pe ochi, toate s-au legat in mintea mea si am vazut clar totul: de ce nu o interesa pe Niamh sa aiba o buna relatie cu parintii, de ce nu o durea de copii, de ce ne-a spus ca nu exista cont bancar si trebuie platit cash, de ce nu mai lucreaza acolo! Singura ei grija a fost sa adune banii si sa fuga cu ei! Si cu siguranta ca planuia asta de mult timp!

Acum, cand scriu toate aceste patanii, imi par chiar amuzante, ba pe alocuri de necrezut. Pentru ca da, adevarul e ca nu m-as fi asteptat sa patim asa ceva aici! In Romania poate, dar nu aici! Asta ca vedeti ca nicaieri nu e perfect, ca oameni de rahat sunt peste tot, ca nici in Irlanda nu umbla cainii cu covrigi in coada! Mama spune mereu ca omul sfințește locul; câtă dreptate are! Dar cum totul e bine când se termina cu bine, având în vedere schimbarea managementului și mai ales faptul ca toată vara Nazdravana a plecat de la grădinița cu zâmbetul pe buze, instiintandu-ma ca „it was so much fun” si ca „Eva happy!”, am înscris-o si pentru anul următor.

CITATUL ZILEI:

„Copiii sunt ca cimentul proaspăt. Orice cade pe ei îi marchează.”

Dr. Haim Ginott