Halloween 2019 sau despre cum îmi place din ce în ce mai mult această sărbătoare cu origini irlandeze

When Guinness is life… even in death

Până să ajung pe Insula de Smarald, nici măcar nu știam când se sărbătorește Halloween-ul. Nici nu m-a interesat vreodată să aflu, nici nu am făcut vreun minim efort să țin minte. Nu mă interesa. Ba dimpotrivă, pot chiar spune că mă dispera importanța pe care i-o acordau televiziunile, în special Pro Tv-ul, că de la ei a plecat promovarea sărbătorilor astea cu iz american (mai ales Valentine’s Day). Și cel mai mult m-a exasperat viteza cu care s-au grăbit românii să le adopte, de parcă gata, găsiseră ceea ce le lipsise toată viața și acum trebuiau să recupereze timpul pierdut.

Aici însă, ironia sorții, am dat nas în nas cu Halloween-ul pe care-l disprețuiam acolo și vrând-nevrând, cum-necum mi s-a insinuat în noua viață de expat. Nici n-a durat mult de când mi-a intrat pe sub piele și încet, încet, s-a strecurat în sânge. Iar acum pot spune că-l ador, pur și simplu. Confirmarea că între dragoste și ură e o linie fooooaaarte subțire. 😂

Ce m-a făcut să-mi schimb părerea într-un timp scurt? Probabil o combinație de factori. Unul ar fi că-mi place să-mi exersez creativitatea decorând casa și făcând poze. Bineînțeles că ajută și faptul că magazinele sunt pline cu decorațiuni specifice Halloween-ului încă din septembrie și nu doar că ai de unde alege, dar și timp pentru a găsi o temă și obiectele de decor aferente.

Apoi faptul că Nazdravana mea e născută aici și tot aici va crește, ceea ce o face mai mult irlandeză decât româncă. Prin urmare, vreau să o apropii de cultura lor, să simtă c-aparține locului, și nu exclusă. În plus, cea mai mare dorință a mea e să-i creez amintiri care să dureze o viață, implicând-o în joaca de-a decoratul și mersul la colindat fiind o încercare de a face asta. Totodată, e un exercițiu de adaptare și integrare și pentru noi, adulții. Sunt o fire maleabila, curioasă și deschisă către nou, consider ca cel mai rău lucru pe care aș putea să-l fac ar fi să stau strânsă în mine ca un arici, să refuz cu încăpățânare și vehemență experiența și apoi să mă vait peste tot în online și offline ce nasoală e Irlanda (cum fac mulți conaționali).

Dar probabil că cel mai important factor este atmosfera de sărbătoare din seara cu pricina. Cu siguranță asta e ceea ce m-a atras cel mai mult și m-a făcut să-mi placă Halloween-ul. E agitație, gălăgie, plus petarde și artificii, lume multă pe stradă, copii la colindat costumați care mai de care, și părinții însoțindu-i și așteptând răbdători în spatele lor. E bucurie mare pe chipurile mici. Găletuse pline cu dulciuri, întreceri între cine adună mai multe, deși nu se înfrupta lacom din bolul pus la dispoziție, ci iau fiecare doar cate o bucata. „Really? How generous of you! Thank you, thank you very much!” iti raspund uimiți și bucuroși când le zici să mai ia, că-s destule. Partea asta, pe mine, mă dă gata în fiecare an.

Or fi ele decoratiunile macabre, dar Halloween-ul este despre bucurie de fapt. Veselia celor mici c-au liber la dulciuri și pot sări ora de somn, și motiv de adunat laolaltă și petrecut pentru cei mari. Win-win situation. Într-un fel, îmi aduce aminte de Revelionul românesc, minus dovlecii, scheletii, vrajitoarele și cine știe ce alte personaje horror. Sper ca-n viitorul apropiat să am ocazia de a organiza o petrecere de Halloween, fiindca am deja totul planificat în minte!

Acum că am terminat cu explicațiile, zic să trec la partea a doua, cea cu exersarea creativității. Cu decoratul am început timid, în 2017, iar de atunci am tot adăugat chestii la colecția mea de Halloween. Le țin într-o cutie imensă de la Ikea, depozitata în magazie, dar cred că va deveni neîncăpătoare în curând, dacă nu s-o fi întâmplat deja. Nu știu, fiindcă deși am strâns decorul, nu am apucat încă să-l și ambalez. Mama lui de timp, că-mi scapă mereu printre degete! De asta și scriu așa târziu despre subiectul ăsta, la aproape două săptămâni distanță, fiindcă mi-a luat mult timp să editez videoclipul pentru Youtube și voiam neapărat să-l includ în articolul ăsta, ca să vi-l pot arăta. Sunt tare mândră de cum mi-a ieșit, e preferatul meu dintre toate pe care le-am postat până acum și sper să vă placă și vouă.

Și nu doar la video am muncit mult, ci și la decor, care la fel, îmi place cel mai mult și mi se pare cel mai complex și complet pe care l-am realizat. Am fost nevoita să fac totul pe bucăți, în zile diferite, din lipsa de timp și motive de copil energic și încercat de tantrumuri lungi și dese (care nu, nu-s cheia marilor succese! 😂). Colindătorii deja sunau la ușă și noi, abia veniți de la cumpărături, încă mai așezăm una-alta în decorul de la intrare. Nazdravana i-a servit pe toți cu dulciuri, încântată și cu-n zâmbet larg pe față ca de fiecare dată când vede copii. Și foarte politicoasa pe deasupra, i-a ținut numai cu „hi” și „bye” toată seara.

Când dulciurile erau pe final și colindătorii la fel (foarte mulți anul ăsta, ne-am temut că rămânem fără dulciuri), am plecat și noi prin vecini, să exerseze și Nazdravana „trick or treat”-ul. S-a oprit la prietenul ei J.J. și de acolo n-a mai vrut să plece. Am luat-o acasă în ploaie de urlete și lacrimi și doar câteva bomboane în galetusa ei cea nouă, pe care a spart-o imediat cum a coborât din mașină. 😂 Da, al doilea Halloween al Nazdravanei – un mare succes!

În cazul în care nu v-a convins videoul, mai jos vă las și poze cu mult laudatul decor. 😁

La intrarea in casa:

2019 Halloween37

2019 Halloween25

2019 Halloween19

2019 Halloween24

2019 Halloween23

2019 Halloween5b

2019 Halloween26

2019 Halloween17

2019 Halloween18

2019 Halloween20

2019 Halloween21

2019 Halloween27

2019 Halloween22a

2019 Halloween28

Pantofarele de la intrare:

Processed with VSCO with f2 preset

2019 Halloween31

2019 Halloween16

2019 Halloween30

Un photo shooting pentru ciocolatele (mult prea haioase pentru a fi trecute cu vederea):

2019 Halloween14.JPG

2019 Halloween13

2019 Halloween15

2019 Halloween12

2019 Halloween11

Canapeaua si masuta din living:

2019 Halloween6

2019 Halloween7

2019 Halloween8

2019 Halloween4

2019 Halloween9

2019 Halloween10

La semineu:

2019 Halloween34

2019 Halloween32

2019Halloween33

2019 Halloween3

La fereastra:

2019 Halloween2

2019 Halloween35

Catelul nazdravan pregatit de colindat:

2019 Halloween29

P.S.: 31 octombrie. Asta e data la care se sarbatoreste Halloweenul. Acum pot spune cu siguranta ca nu o mai uit, mai ales ca e si ziua de nastere a Tatalui de Margea. 😀 Sa va mai zic si ca deja am in minte niste idei grandioase pentru decorul de anul viitor?

CITATUL ZILEI :

O viaţă fără sărbătoare e ca un drum lung fără hanuri.”

Democrit

Pentru unii, prima zi de școală, pentru alții, pregătiri de grădiniță

În Irlanda, azi a fost prima zi de școală. Sau mă rog, pentru majoritatea elevilor, fiindcă unii -sărmanii amărâți!- au început deja de ieri, iar alții, mai norocoși, o vor face de luni. Abia acum am priceput eu de ce aseară, în parc, la rugămintea aproape înlăcrimată a uneia dintre fiicele sale, mama îi tot dădea înainte cu „nu, nu mai putem sta, Sophie are școală mâine”. Ceea ce mi s-a părut destul de ciudat. Nu sunt încă în vacanță? Școală, joia, în august? Cum adică să dai start anului școlar la mijlocul săptămânii?! În august?! Sacrilegiu! Blasfemie! Nu încep și ei de luni sau de la întâi ale lunii, cum se procedează mereu cu dietele?😜

Eh, little did I know! Abia acum încep să mă informez și să înțeleg sistemul educațional de aici. Până anul ăsta, recunosc că nu prea m-a interesat subiectul, dar Gălușca Nazdravana crește, săptămâna viitoare va începe grădinița, așa că vreau să știu ce o așteaptă sau mai bine zis, ce NE așteaptă! Culegând informații de peste tot, mai ceva ca albinuța (mărgeluța-harnicuta ha, ha! :D), am aflat că în sistemul de învățământ irlandez, școlile trebuie să fie deschise pentru un minimum de 167 de zile – cele secundare și 183 de zile – cele primare. În mod normal, noul an școlar începe în săptămâna în care cade 1 septembrie. Însă spre deosebire de vacanțele de Crăciun, Paște și mijlocul semestrului, care sunt standard, vacanța de vară nu e, așa că fiecare școală decide când se termină și începe anul școlar. Singura condiție ce trebuie respectată este să atingă acel număr minim de zile obligatoriu. În consecință, anul școlar poate să înceapă și în săptămâna anterioară datei de 1 septembrie, cum s-a și întâmplat în toamna asta. Da, toamnă, că aici numai vară nu a fost!

Eh, acum că am lămurit treaba asta, zic să trecem la oile mele. Sau mai bine zis, la mioara mea zglobie, care de luni va începe o nouă etapă din viața ei: grădinița. Încă de la jumatatea lui august, de când am înscris-o, m-am tot perpelit și frământat. Cu mâna pe inimă spun că nu a fost zi în care să nu mă gândesc la treaba asta, la cum va fi prima zi de grădiniță, cum se va adapta, dacă va plânge, ori se va simți abandonată, dacă va putea sta fără mine, după mai bine de doi ani jumate în care am fost doar noi două. Mi se strânge inima și-mi transpiră palmele de câte ori mă gândesc. Ba am și visat-o acum câteva nopti, toată plânsă, smucindu-se în brațele educatoarei, cu mâinile întinse către mine, ca apoi s-o văd alergând în spatele mașinii, țipând și strigând „mami, mami”. Gândul că luni, visul ăsta urât s-ar putea transforma în realitate e cea mai mare temere a mea. Am palpitații și lacrimi în ochi numai când îmi imaginez scena asta groaznică.

Am tot stat și rumegat și întors totul pe toate părțile (că dacă nu despic firul în patru, dacă nu analizez ca să ajung la rădăcina lucrurilor, nu sunt eu!) și mi-am amintit că scena asta a avut deja loc în realitate, doar timpul și personajele erau altele: în locul Galustei era fratele meu, pe când avea exact aceeași vârstă pe care o are ea acum, iar în locul meu era mama, cu zece ani mai tânără ca mine acum, că na, ea a dat bice și a făcut copii devreme. Mi-aduc aminte cât m-a tulburat să-l văd pe prichindelul de frate-mio alergând după mașină, cu lacrimile siroind, strigând-o pe maică-mea și pe ea plângând în scaunul din dreapta. Iar eu, pe bancheta din spate, tristă și confuză, neînțelegând de ce-l lăsăm la țară, de ce nu oprește tata mașina să-l luăm cu noi, de ce mama plânge și nu zice nimic, de ce-l abandonam așa, mic, plângând și suferind.

Probabil că unele experiențe de viață își pun amprenta pe psihicul nostru în feluri pe care nici măcar nu le bănuim sau cărora nu le dăm nicio importanță. Și se întâmplă ca, după ani întregi de zăcut neatinse și uitate sub straturile memoriei, să-ți iasă în cale ceva asemănător care le dezgroapă și ți le pune în brațe crude, reale, dure. Descurcă-te! Ai de ales?!

Azi, în Laois Shopping Centre, unde ne facem de obicei cumpărăturile, în timp ce taică-său o dădea pe Gălușcă în mașinuțele de acolo (ocazia perfectă pentru ea să-i ușureze buzunarele de un pumn de monede – 2€ turul și ea vrea în toate, de două ori, ca să fie treaba treabă), subsemnata a aruncat un ochi în Dealz, franciză a suratei Poundland din UK, cu majoritatea produselor la prețul de o liră, aici echivalat la un euro jumate. Îmi plac magazinele de genul ăsta fiindcă mereu găsești tot felul de nimicuri faine pentru toate evenimentele, iar acum aveau rafturile pline cu marfă pentru începerea școlii. Bucuria mea, mai multe produse de papetărie cu care să-mi clătesc ochii… si pe care să le salvez de la o viață inutilă și plictisitoare pe rafturi! 😁 Acum, ziceți și voi, nu sunt toate drăguțe?

În aceeași temă marină, am găsit o groază de chestii atât de simpatice, încât abia m-am abținut să nu le cumpăr pe toate! I-am luat Galustei un lunch bag cu sticlă și niște caserole din plastic, pentru grădiniță, de care a fost foarte încântată. Chiar nu mă așteptam să-i placă atât de mult! Ne-a zăpăcit în mașină cu „Wow, cool!” și bineînțeles că acasă a trebuit numaidecât să le desfacem să le încerce! Sper să fie la fel de încântată și de mersul la grădiniță!

Și uite-așa, altă amintire m-a năpădit: cea a ghiozdanelului meu din perioada grădiniței, micuț, maroniu și cu un desen în partea din față (din păcate, nu mai știu ce reprezenta desenul ala, probabil o floare). Nu se găseau pe vremea aceea atât de multe și frumoase ca acum, dar mi-a fost tare drag fiindcă era al meu. De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, era tot o gentuța, nu ghiozdan cu două bretele ca să-l poți căra în spate, ci una singură, lungă, de purtat pe diagonală, ca poștașul. Păcat că nu am o poză din acea zi, îmbrăcată în uniformă! Poză făcută dimineața, la plecare, când arătam în mare fel cu strampii mei galbeni cu buline și uniforma bine călcată, și nu la întoarcere, fiindcă atunci m-am ales cu niște semne pe care încă le mai am și care-mi vor aminti toată viata de prima mea zi de grădiniță.

Țin minte că traversam strada și m-am speriat de o Dacie gri care părea că nu încetinește, așa că am dat să fug grăbită. Numai că mama, care mă ținea strâns de mână, nu mi-a dat drumul (pericolul era, se pare, doar în mintea mea de copil), prin urmare, am căzut și mi-am julit rău genunchii. Bineînțeles că mi-am luat o ocară zdravănă și zău că m-am simțit ca ultima proastă când am ajuns în fața blocului, plânsă toată, cu genunchii plini de sânge, dar mai ales cu strampii mei galbeni făcuți praf (de ei mi-a părut cel mai rău) și toți copiii au venit la mine să mă întrebe ce am pățit. „M-am împiedicat ca proasta!” le-am zis și am fugit în casă. Mi-era atât de rușine și mă simțeam atât de vinovată că-mi distrusesem frumusețe de ștrampi. Galbeni cu buline. In prima zi de grădiniță a fiicei mele imi voi aminti ca port pe genunchi cicatricile din prima mea zi de grădiniță. Sper doar ca a ei sa fie memorabila datorita altor evenimentr, unele placute.

Ah, si pentru necunoscatori, prin partile Olteniei natale, strampii sunt doar o alta denumire pentru… dresuri. 😛

CITATUL ZILEI:

„Viata este doar sansa de a creste un suflet.”

Arthur Powell Davies

Cu canapeaua la plimbare către marea reciclare

Unul din lucrurile care m-au scos din minți atunci când ne-am mutat în noua casă a fost canapeaua din living. O chestie mai jegoasa și mai împuțită ca aia nu cred că mi-a fost dat să văd (sau oi fi văzut, dar am blocat amintirea ca să nu mă chinuiască 🤣). Îți puteai da seama de înalta ei calitate din vremurile de glorie, dar acum erau de mult apuse, moarte și-ngropate… sub multe pete și un miros greu de suportat pentru orice organ înzestrat cu nări, nu doar pentru nasu-mi fin. Nu puteam să o aruncăm fără acordul proprietarului, dar nici să o ținem în living să ne parfumeze fiecare cm cub de aer, așa că am găsit o soluție de mijloc: am exilat-o în magazie și ne-am cumpărat o canapea nouă, ieftină și închisă la culoare, pe care să nu o jelim când avea să o ia în primire Nazdravana noastră (drept vorbind, s-a dovedit o mișcare inteligentă, că deja a fost decorată cu acuarele și carioci… și câteva feluri de mâncare).

Cu vreo două săptămâni în urmă, când a venit în control proprietarul și i-am expus problema, a zis că trimite pe cineva să ne scape de ea. Doar că pe subsemnata a luat-o gura pe dinainte, asigurându-l că o vom face noi cu cea mai mare plăcere. Acum, să nu credeți că-mi dă bunătatea sufletească pe dinafară, nici vorbă, dar am văzut cu ce viteză de melc extenuat se mișcă atât agenția, cât și proprietarul, și deci bănuiam ce avea să ne aștepte. În plus, îmi place să fiu bine informată, prin urmare sunt abonata la toate paginile de Facebook ale ziarelor și organizațiilor locale și uite-așa aflasem eu de programul de luna aceasta de reciclare gratuită a saltelelor și canapelelor întocmit de Consiliul Local al comitatului nostru (Laois Free Mattress and Couch Amnesty). Exact la tanc, nu? Ce nu am luat însă în calcul, a fost perioada scurtă, de doar o săptămână, în care s-a desfășurat acțiunea în orașul nostru, și orarul imposibil pentru Al Meu Ca Bradul.

Așadar am fost nevoiți să mergem sâmbăta trecută, 24 august, ultima zi a programului de reciclare, într-un orășel aflat la vreo 10 km, sau mai bine zis, într-o parcare imensă de pe lângă el. Mare ne-a fost uimirea când am dat peste vreo două tiruri în care se îndesa de zor, saltele într-unul, canapele și fotolii în celălalt, plus vreo alte patru deja doldora, așteptând frumos să plece. Și multe grămezi din cele menționate mai sus. A trebuit chiar să stăm la coadă ca la pâine, pe vremea împușcatului, pentru a ne scăpa de încărcătură (trăiască duba de la muncă a Alui Meu Ca Bradul, că tare-i încăpătoare!).

Nu mi-am permis să fac fotografii, decât cele două de mai sus, și astea pe furiș, că na, oamenii trudeau de zor acolo și cumva, nu mi s-a părut ok.

Pe drum înapoi, am pierdut numărul mașinilor care veneau din sens opus, cocoșate de saltele și canapele pentru reciclare. Ceea ce m-a încântat teribil! Mobilizarile astea au și îmi dau o energie aparte! Și m-a făcut să mă gândesc (pentru a câtă oară?) la puterea pe care o detine social media, Facebook în particular. Uite că mai are și ținutul nasului non-stop în telefon câte un rezultat pozitiv!

CITATUL ZILEI:

„Daca planifici pentru un an, cultiva orez; daca planifici pentru un deceniu, planteaza copaci; daca planifici pentru o viata, educa oameni.”

Proverb chinezesc

Kevin Barry – singurul irlandez pe lista lunga de la Man Booker Prize 2019

Ca in fiecare an, la aceasta data, azi a fost data publicitatii lista lunga sau „Booker Dozen” cu cele 13 romane nominalizate la Man Booker Prize, prestigios premiu literar aflat la editia cu numarul 51 si care, incepand de anul trecut, include si romane publicate in Irlanda, nu doar UK.

Lista de anul asta este una mai mult decat interesanta si prevede o lupta foarte stransa, intrucat, printre cele opt femei si cinci barbati nominalizati, se afla doi fosti castigatori, nume grele ale literaturii: Margaret Atwood cu „The Testaments”, continuarea la „The Handmaid’s Tale” (pe care eu il ador), care va fi publicat la inceputul lui septembrie si Salman Rushdie cu „Quichotte”, roman care urmeaza sa fie si el publicat la sfarsitul lunii viitoare. Eh, da, avantajul juratilor de a citi cartile inaintea aparitiei pe piata! Alte nume foarte cunoscute sunt Elif Shafak si Deborah Levy.

Kevin Barry Sursa foto

Kevin Barry, nascut in 1969 in Limerick (orasul unde am votat si noi, pe 26 mai), a calatorit foarte mult, schimband vreo 17 adrese pana la 36 de ani, cand dupa cum el insusi spune, a decis sa se stabileasca in Sligo fiindca devenise dificil sa tot mute dupa el tone de carti. Este autorul a doua colectii de nuvele, dintre care „There are Little Kingdoms” a castigat Premiul Rooney pentru literatura irlandeza, in 2007 si trei romane, incluzandu-l si pe cel nominalizat la Man Booker Prize anul acesta. „City of Bohane”, romanul sau de debut publicat in 2013, i-a adus International IMPAC Dublin Literary Award, in valoare de 100 000 de euro (unul dintre cele mai mari premii literare din lume), iar cu cel de-al doilea,”Beatlebone”, publicat in 2015, a castigat Goldsmiths Prize (si 10 000 de euro).

Cel de-al treilea roman al lui Kevin Barry, „Night Boat to Tangier”, aflat acum pe lista lunga a Man Booker Prize a luat viata ca urmare a unei comenzi din partea Abbey Theatre si spune povestea a doi gangsteri irlandezi din Cork, trecuti de prima tinerete, care-si rememoreaza trecutul in timp ce asteapta un vas in Tangier, Spania. Puteti citi o recenzie a cartii aici.

Nu stiu de ce, dar nu simt o mare tentatie de a citi cartea asta, probabil fiindca subiectul nu pare a fi pe gustul meu, insa altfel stau lucrurile cand vine vorba de romanele lui Elif Shafak si Margaret Atwood. Cel din urma e cel mai tentant și abia astept sa apara!

Lista scurta a nominalizatilor va fi publicata pe 3 septembrie, iar castigatorul premiului Man Booker, in valoare de 50 000 de lire sterline, va fi anuntat pe 14 octombrie. May the odds be ever in their favour!

LATER EDIT 3.09.2019: Azi a fost publicata lista scurta si se pare ca „Night Boat to Tangier”, romanul scriitorului irlandez Kevin Barry nu se afla pe ea.

LATER EDIT 14.10.2019: Azi a fost anunțat câștigătorul Man Booker Prize, sau mai bine zis castigatoarele, fiindca sunt doua: Margaret Atwood – The Testaments si Bernardine Evaristo – Girl, Woman, Other.

CITATUL ZILEI:

„O carte este un dar pe care îl poţi deschide iar şi iar.”

Garrison Keillor

In vizita la Dublin Zoo

Gălușca e înnebunită după căței și pisici, prin urmare ne-am gândit că o vizită într-un loc cu multe animale ar bucura-o cu siguranță. Așa că Al Meu Ca Bradul a venit cu ideea să o ducem la gradina zoologică din Dublin, iar eu pe undeva la o fermă. Într-un final, am ales varianta capului de familie pentru sâmbătă, urmând ca cea a adevăratului cap (ahem, ahem! 😜) să aștepte până duminică. Asta fiindcă aveam eu o presimțire că Neastâmpăratei îi va plăcea mai mult și am vrut deci să las ce e mai bun pentru la urmă! Strategie, domn’e, nu alta!

Am cumpărat biletele online vineri seara, economisind astfel vreo 4 euro (17,50€ in loc de 19,50€ biletul pentru un adult, intrarea pentru copiii sub 3 ani fiind gratuită), iar sâmbăta la prânz ne-am făcut bagajul (plecăm întotdeauna cu mâncare și schimburi după noi, fiindcă după atâta călătorit cu pitica, ne-am învățat lecția) și am pornit la drum.

După o oră jumătate eram deja la intrare, unde ne-au scanat biletul direct de pe telefon și uite așa am scăpat și de statul la coadă. Nu știu voi, dar eu ador toate aceste facilități! Sunt recunoscătoare pentru orice chestie mică, dar de mare efect, care-mi ușurează munca de părinte cu copil hiperactiv și deci fără pic de răbdare!

Apelând puțin la cutia cu amintiri, ultima grădină zoologică în care am pus piciorul, dacă nu iau în calcul Loro Parque din Tenerife de anul trecut, a fost Zoo d’Amneville din Franța, cu mai bine de 12 ani în urmă. Și cu toate că a trecut atâta timp, încă îmi amintesc cât de impresionată am rămas atunci: un spațiu imens, verdeață la tot pasul, animale variate, bine îngrijite și… fericite! Cu siguranță era o diferență enormă față de ce văzusem la grădina zoologică din Sibiu cu un an înainte! Apoi, cât timp am locuit în Londra, London Zoo a fost pe lista mea cu locuri de vizitat, dar n-am mai apucat să-l bifez până la mutarea în Irlanda (numai bine, acum știu ce am de făcut data viitoare când ajung acolo). La fel s-a întâmplat și cu Zoo din București, deși pe ăsta nu-l regret.

Despre grădina zoologică din Dublin pot afirma cu tărie că nu m-a dezamăgit câtuși de puțin. Aflată în Parcul Phoenix, în inima orașului, Dublin Zoo, una dintre cele mai vechi din lume, se întinde pe 28 de hectare, fiind cămin pentru 400 de animale din aproape 100 de specii și reprezintă una dintre cele mai populare atracții din capitala irlandeză, cu un milion de vizitatori anual. E minunat să vezi atâta spațiu verde, animalele bine îngrijite și iubite, trăind în habitate cât mai apropiate de cele naturale și dând viață la pui sănătoși, ajutând astfel la salvarea unor specii pe cale de dispariție.

Căutând informații despre Dublin Zoo, fiindcă îmi place să știu cât mai multe despre locurile în care ajung, am dat și peste câteva picanterii. O chestie care mi s-a părut foarte interesantă este că fondatorii Dublin Zoo (pe numele de atunci Zoological Gardens Dublin) erau toți profesioniști din domeniul medical. Motivul era că, în loc să apeleze la hoții de morminte pentru a le face rost de cadavre pentru studiu, cum era moda vremii, aceștia aveau astfel ocazia să studieze primatele încă în viață, dar mai ales când decedau, având așadar cadavre la dispoziție fără a jefui morminte. Weird stuff, I know!

Mai mult, întâlnirea în urma căreia a luat naștere Societatea Zoologică Regală din Dublin și deci implicit grădina zoologică, s-a ținut la spitalul Rotunda, pe data de 10 mai 1830, sub conducerea ducelui de Leinster. Un an mai târziu, pe 1 septembrie, se deschidea publicului, punând la dispoziția acestuia 72 de păsări și 46 de mamifere, oferite de grădina zoologică din Londra. Întrarea costa 6 pence, un preț destul de piperat, pe care și-l puteau permite doar cei înstăriți din clasa mijlocie. Ceea ce a făcut ca Zoo Dublin sa se diferențieze de celelalte grădini zoo ale vremii și să devină foarte populară și iubită de locuitori a fost decizia remarcabilă de a-și deschide porțile duminica pentru o taxa de doar 1 penny. Asta da marketing, nu?

La final, vă mai spun doar că Nazdravana a fost foarte încântată de maimuțe și elefanți, dar mai ales de tigri. Nu a ratat niciun loc de joacă, a lustruit toate toboganele, și-a turnat nisip și-n cap și am dezlipit-o de acolo în urlete. Și pentru prima dată, a(m) fost ok fiindcă oricum unde întorceai capul era câte un mini-om țipând ca din gură de șarpe. Ajută să vezi că sunt și alții în aceeași situație, ca nu ești singurul și nimeni nu te privește ciudat.

Nu am apucat să vedem tot ce era de văzut, deși am plecat chiar la închidere, dar asta înseamnă doar că va trebui să mai facem o vizită cât de curând. Chiar e destinația perfectă pentru o zi în familie. Și bineînțeles ca nu puteam rata magazinul de la ieșire, unde subsemnata și-a cumpărat obișnuitele vederi și magnetul de frigider, iar Nazdravana și-a ales un animalut de plus pe care-l cara acum după ea peste tot. Ah, și să nu uităm de cărțile cu animale. De obicei, cam astea sunt suvenirurile cu care plecăm din fiecare loc vizitat.

LATER EDIT: Las si aici primul meu videoclip de pe youtube, in care am incercat sa redau, pe cat de bine m-am priceput eu, povestea zilei noastre minunate petrecute la Dublin Zoo.

CITATUL ZILEI:

Până când nu iubeşti un animal, o parte a sufletului rămâne adormită.

Anatole France

Tocăniță internautică (90) – ediție specială de Ziua Mamei

În Irlanda, azi e Ziua Mamei. Se sărbătorește în fiecare an, în cea de-a patra duminică din postul Pastelui. Prin urmare, m-am gândit că ar fi o idee bună să-i dedic tocănița internautică din această săptămână.

Lectură plăcută și digestie ușoară!