Doi ingeri

Doi îngeri stăteau în cer și unul din ei se odihnea mereu, foarte rar părăsea locul care le era hărăzit, iar celălalt călătorea constant între Dumnezeu și oameni. Ingerul care stătea tot timpul , mai plinuț de fel, l-a întrebat pe celalalt:
– Te văd foarte slăbit. De ce zbori tot timpul între oameni și Dumnezeu și nu stai deloc să te odihnești?
– Eu duc mesaje de la oameni la Dumnezeu, acele mesaje care încep cu “Doamne Dumnezeule, ajută-mă te rog…” Dar de ce tu te odihnești atât de mult?
– Si eu duc mesaje de la oameni la Dumnezeu, dar acele mesaje care încep cu ”îți mulțumesc Doamne…”

Text gasit pe Facebook.

Reciprocitate

Acum 6 luni, vecinul mi-a cerut parola de conectare la internet. I-am oferit-o pentru că nu mă costa nimic și pentru că mă înțeleg bine cu el ca vecin. Ieri, în timp ce veneam acasă, l-am găsit la ușă. M-am oprit și am stat de vorbă ca de obicei, acesta spunându-mi că este fericit, că a reușit să își plătească un an de Netflix și că se uită în fiecare seară cu soția. Eu i-am replicat că muncesc din greu, vin seara și nu prea am timp să mă uit la tv, așa că nu îi simt utilitatea Netflix-ului. Dar cred că pot încerca să mă uit, mai ales dacă are buna plăcere să îmi ofere acces la acesta (știind că un abonament are 3 utilizatori).

Din spate, soția lui, auzind discuția dintre noi, a început să strige:

-Vecina, ne pare rău, dar nu putem pentru că și noi muncim din greu și este destul de scump, nu-l putem impărtăși. Apoi s-a așezat o tăcere totală! Vecinul și-a cerut scuze încet, de parcă nu dorea să-l audă cineva, iar eu i-am zâmbit, i-am spus că nu face nimic și mi-am văzut de drum.

A doua zi, libera fiind de la serviciu, am stat relaxata, m-am uitat la tv, pe Facebook, am mai scris câte ceva pe Avizier, timp în care s-a auzit și o voce de femeie.

-Ce s-a întâmplat, de ce nu mai merge tv-ul?

Probabil vecina îl sunase pe soț să îl întrebe ce se întâmplă, de ce nu mai mergea Netflix-ul. La câteva ore, aud ciocănind la ușă. Deschid și ce să vezi? Surpriză!!! Vecinul și vecina, la mine la ușă, unul mai nervos decât celălalt.

-Vecina, nu te supăra, știi cumva de ce nu merge internetul? Tot încerc să mă uit la un film și nu funcționează, îmi arată că nu există conexiune la internet.

M-am uitat la ei și le-am spus:

-Nu vă mai merge pentru că am schimbat parola de acces la internet, pentru că eu sunt cel care îl plătește și nu am de ce să îl împart cu cineva. Auzind asta, vecina s-a roșit la față și a încercat să mai spună câteva cuvinte, în schimb, nu am lăsat-o și i-am replicat:

-Doamnă, am internetul meu și tu ai Netflix-ul tău, totul este bine și toată lumea este fericită!

S-au întors și au plecat acasă. Nu mi-au mai vorbit niciodată!

Text găsit pe Facebook.

Legenda randunicii

Se zice că pe când Iisus era copil, locuind în Nazaret, se juca împreună cu alți copii de vârsta lui, făcând păsărele din lut. Le așeza pe malul râului, cu aripile întinse, bucurându-se. Un fariseu a trecut pe acolo și L-a întrebat cu răutate:

– Ce faci acolo, copil rău ?

Iar când fariseul a vrut să sfărâme păsările din lut, Iisus le-a atins cu mâinile Sale micuțe, plin de grijă și dragoste. Păsările au prins viață și au zburat, fără ca fariseul să le poată distruge. Ele s-au transformat în rândunele, având la început culoarea cenușie. Au zburat pe acoperișul unei case, unde și-au făcut cuib. De atunci au obișnuit să-și clădească cuib la casele oamenilor.

Mai târziu, când Iisus a devenit bărbat și a fost dus pe Golgota, pentru răstignire, păsărelele credincioase L-au urmat cu strigăte de durere. Nu știau cum să-L ajute și au început să-I smulgă spinii din coroană, care se înfigeau pe fruntea dumnezeiască. Atunci când Iisus a murit pe cruce, rândunelele au plâns și au îmbrăcat o haină de doliu: culoarea lor s-a schimbat, din cenușiu în negru.

Se mai zice că, fiind Iisus pe cruce, Îi era tare sete. Însă un soldat nu i-a oferit decât un burete înmuiat în oțet, din care Domnul nu a luat. Văzând aceasta, o rândunică a venit la cruce și i-a dat din cioc o picătură de apă. Soldatul a observat și a încercat să o săgeteze, fără să reușească. Rândunica a venit încă o dată, cu a doua picătură. Nici atunci nu a fost nimerită, iar Iisus ar fi vrut s-o oprească. Dar rândunica a venit și a treia oară, când a fost străpunsă de săgeata soldatului.

Mântuitorul a plâns pentru biata pasăre, binecuvântând-o. De aceea, rândunica e considerată în popor o pasăre sfântă și nimeni nu-i strică cuibul.

(din legendele românilor)

Povestioara gasita pe Facebook.

Legenda florii de liliac

În urmă cu mii de ani, trăia o fată numită Lili cu ochi mov-albăstrui, cum nimeni nu mai văzuse până atunci. Ea cunoscuse un băiat cu care se iubea incredibil de mult; deși erau destul de tineri, cei doi voiau să se căsătorească.

Din păcate, băiatul suferea de o boală incurabilă și zilele lui erau numărate. Din acest motiv cei doi încercau ca fiecare zi pe acest pământ să fie petrecută cu iubire, râsete și veselie.

Într-o zi, din păcate, s-a întâmplat inevitabilul și fata a rămas singură. Plină de durere, frumoasa fată se ducea în fiecare zi la mormântul lui pentru a îi povesti cum a fost ziua ei. Ea vărsa lacrimi amare, de dor și singurătate. Și-a promis că niciodată nu va mai iubi atât de mult.

S-a dus o zi, s-a dus două, s-a dus trei… s-a dus zi de zi până când, într-o zi obișnuită, nu s-a mai putut ridica de pe mormântul lui. Inima ei era sfâșiată. Potrivit legendei, în acel loc a crescut un arbust cu flori mov-albastre care aveau un miros divin. „Dacă în Rai miroase a dragoste, atunci și floarea dragostei noastre trebuie să aibă un parfum divin.” – îi spunea fața tânărului când erau împreună.

Localnicii satului au fost uimiți de această poveste incredibilă de iubire, motiv pentru care au numit floarea Liliac – culoarea sutelor de flori le aminteau de ochii magici ai fetei.

Text gasit pe Facebook.

Genul computerului

O profesoară de franceză le explică elevilor săi că în limba franceză, spre deosebire de cea engleză, substantivele sunt clasificate după gen în masculine și feminine. Casa este feminin – „la maison”. Creionul este masculin – „le crayon”.

Povestirea noastră începe în momentul în care un student a întrebat ce gen este „computer”. În loc să le dea un răspuns, profesoara a împărțit clasa în două grupe – fete/băieți – și le-a cerut să decidă singuri dacă substantivul „computer” ar trebui să fie de genul masculin sau feminin. Fiecărui grup i s-a cerut să aducă patru argumente pentru a-și susține alegerea.

Băieții au hotărât: „calculatoarele” sigur ar trebui să fie de gen feminin – ”la computer”. Motivele sunt:

1. nimeni altcineva în afara creatorului lor nu le înțelege logica;
2. limbajul comun pe care-l folosesc în comunicarea cu alte calculatoare este de neințeles de către oricine altcineva;
3. chiar și cele mai mici greșeli sunt păstrate în memorie pe termen lung pentru posibile aduceri aminte;
4. cum îți iei unul, te trezești cheltuind jumătate din salariu pentru accesorii.

Grupul fetelor, totuși, a ajuns la concluzia că substantivul „calculator” ar trebui să fie masculin -”le computer”- deoarece:

1. ca să poți face ceva cu el, trebuie să-l „pornești”;
2. are o mulțime de informații, dar nu poate gândi singur;
3. se presupune că ar trebui să te ajute să rezolvi probleme, dar în majoritatea cazurilor, El este problema;
4. cum îți iei unul, realizezi că, dacă ai mai fi așteptat puțin, ai fi putut avea altul mai bun.

Povestioara gasita pe Facebook.

Ciuma si frica

Un negustor se întâlnește cu ciuma in drumul său și o întreabă:
– Unde te duci?
– în Bagdad.
– Câți oameni vei ucide?
– Nu mulți, doar 5.000 de oameni.
După un timp, negustorul se întâlnește din nou cu ciuma. Auzise că 60.000 de oameni au murit în Bagdad din cauza ciumei.
– Mi-ai spus că vei omorî 5.000 de oameni. Cu toate acestea, ai luat 60.000 de vieți.
Ciuma răspunde foarte calmă:
– Eu am ucis 5.000, ceilalți au murit de frică.

Text gasit pe Facebook.

Viata de imprumut

Sunt ani de când tot plec de-acasă
Și-ndes în suflet plâns, amar și foc,
Îmi iau cu mine vise și amintiri frumoase,
Ca să-mi ajungă până mă întorc.

Îmi iau iubirea celor dragi cu mine
Și toată fericirea avută în trecut,
Le-mpart și eu iubirea ce le-o port în suflet
Și plec… la viața mea de împrumut.

Îmi pun în geamantan fotografia mamei,
Că a plecat, sărmana, demult la veșnicie,
Rugându-se fierbinte până în ceasul morții,
Copilul din străini, la căpătâi să-i vie.

Și-mi strâng la piept copiii-nlăcrimați
Ce nu s-ar dezlipi nicicum de mine,
Îi mângâi și le spun ca azi e-așa de rău,
Ca mâine-n viața lor să fie loc de bine.

Apoi sărut bărbatul vieții mele,
C-o viață-ntreagă am împărțit, ca și acum,
Tot ce destinul ne-a așternut în cale
Și binele, și răul, și lacrima din drum.

De-aș aduna atâtea lacrimi care
Au umezit în ani privirea nostră
Și dorul ce ne-a curs amar prin suflet,
Aș face-un fluviu cât Dunarea albastră.

De câte ori am tot plecat de-acasă
Sufletul tot acasă mi-a rămas,
Căram doar geamantanul și trupul după mine
Cu lacrima în ochi și neputința-n pas.

În lumea mea străină, de-mprumut,
Uit cum mai e sărutul și cum e-o mângâiere,
Doar lacrima-mi brăzdează adânc pe chip
Urme de bătrânețe, de dor și de durere.

Muncesc de dimineață până-n noapte,
Nu am odihnă, pace și nici somn,
Că-n toiul nopții gândurile toate
Mă năvălesc și nu mai pot s-adorm.

Dar nu mă plâng de greutăți și muncă,
N-am auzit pe nimeni de muncă a muri,
Dar aș trăi cu drag la mine-acasă,
Numai să știu că am cu ce trăi.

Sunt o pribeagă prin lumea asta mare,
La fel ca mine, sigur, mai sunt mii,
Ce-și lasă acasă viața-n așteptare
Să poată face viața mai bună la copii.

Da-n țara noastră nimănui nu-i pasă
Și chiar de așteptăm de mult un început,
Ne pierdem tinerețea prin țările străine
Și tot mai mulți trăim… o viață de-mprumut.

                                      Liliana Burac

Poezie gasita pe Facebook.

Legenda macului

Legenda populară românească spune că odată, demult, o mamă văduvă şi sărmană avea şi ea pe sufletul ei un odor de fecior, la care se uita ca la lumina ochilor. Că era bun şi cuminte şi asculta de vorba maică-sii, ca de sfânta Evanghelie. Într-o zi, neavând biata femeie de nici unele la casa ei şi neştiind ce să-i dea băiatului de mâncare, a scos un ştergar, de-l avusese dar de la maică-sa pe când se măritase, şi dându-i-l împăturit frumos băiatului, îl trimise taman în alt sat, la un neam al ei, ca să-i dea pe el un căuş de mălai şi un boţ de brânză.

Dar bordeiul văduvei era la marginea satului şi ca să treci în satul celălalt, trebuia să tai o pădure mare şi întunecoasă, apoi o câmpie şi după aceea, un deal şi-o vale, pustie nevoie mare. I se strângea inima femeii de grijă, când socotea că-i atâta cale lungă pentru biet fecioru-său, care de sărăcie şi nemâncare, de abia se ţinea pe picioarele-i şubrede, dar ce era să facă? Îşi făcu o cruce, îl puse şi pe copil să se închine, să zică un „Doamne ajută” şi-l porni la drum.

Pornise băiatul cam când era soarele de două suliţi pe cer şi acu, acu sta să-nsereze şi bietul copil nu mai venea. Biata maică-sa făcea ce făcea, ieşea în prag, punea mâna streaşină la ochi şi cerceta zarea. De fecior nici gând. Dacă văzu ea că asfinţeşte soarele şi nici ţipenie de vietate nu se zăreşte cât cuprinzi cu ochiul, îşi trase ştergarul bine pe cap, înţepeni uşa bordeiului şi, mai moartă decât vie, porni să afle de urma fecioru-său. Merse ea mai întâi mai domol, trecu pădurea şi ieşi pe câmpie.

Din vreme în vreme, îşi striga feciorul pe nume, doar, doar i-o răspunde, dar pădurea tăcea ca mormântul. O cuprinse atunci o frică de moarte şi o luă la fugă peste câmpul plin de mărăcini şi unde punea piciorul, tot în mărăcini se înfunda şi-l scotea plin de sânge. Dar ea nu simţea nimic, că în sufletul ei nu era decât dorul de copilu-i rătăcit ori, fereşte Doamne, mâncat de fiarele sălbatice din pădure.

Şi alerga sărmana într-un suflet şi la tot pasul picura sângele din tălpile-i împunse de spini şi unde cădea picătura de sânge, răsărea o floare mare şi roşie, până ce se umplu câmpia toată de asemenea flori.

Taman când răcnea ea mai amar: „Ionică, Ionică”, numai ce auzi, de dincolo de deal, un glas slab de copil venit ca de la mare depărtare, care îngâna: „mamă, mamă”.

Femeia nu mai simţi nici urcuşul greu al dealului, nici valea abruptă şi într-o clipită fu lângă copil, unde căzu grămadă. După ce-şi mai veni în fire, îşi luă feciorul în braţe şi porni cu el înapoi acasă. Dar când să treacă peste câmpie, ce să vezi? Numai flori roşii, încotro vedeai cu ochii. De atunci se zice că ar fi macii pe pământ.

*****

O altă legendă spune că, în timpurile de odinioară, macul nu avea culoarea roşie, ci albă. Macul era foarte somnoros din fire. Atunci când lisus a fost răstignit pe cruce, toate florile de pe câmp plângeau. Plângea şi macul cel alb. Dar istovit de atâta frământare şi lacrimi, a adormit. A dormit astfel trei zile, fără să se trezească. Când a deschis ochii, a auzit strigând din toate părţile: „Hristos a înviat!”

– Cum? Hristos a înviat? Şi eu, somnorosul, nu ştiu nimic din ce s-a întâmplat? se tânguia macul.

Macului i s-a făcut atunci ruşine că n-a putut asista la răstignirea, îngroparea şi învierea lui lisus şi, de atâta ruşine, a simţit că sângele îi năvăleşte în obraji şi se face roşu la faţă. Din acel moment, macul cel alb a devenit roşu şi toţi macii de pe câmp s-au înroşit şi au rămas roşii până în zilele noastre.

*****

Legenda de origine greacă spune că macul a fost creat de Demetra, zeiţa agriculturii şi a roadelor pământului, pentru a putea dormi, după ce fiica sa, Persefona a fost răpită de Hades şi dusă în Infern. În mitologia romană, Demetra poartă numele de Ceres. Legenda spune că Somnus, zeul somnului, a creat macul, pentru a o ajuta pe Ceres, zeiţa recoltelor. Ceres era epuizată după ce-şi căutase fiica rătăcită, motiv pentru care nu mai avea putere să dea rod lanurilor de grâu. Macii au ajutat-o să doarmă şi după ce şi-a revenit, grâul a început să crească din nou. De aici, credinţa populară că prezenţa macilor în lanul de grâu este esenţială pentru recoltă.

Text găsit pe Facebook.

Legenda lăcrămioarelor

Legenda spune că trăiau odinioară, în mijlocul unui castel din basme doi copii de rege: un băiat și o fată. La naștere, cei doi copii primiseră de la Zâna cea Bună cele mai minunate daruri: frumusețe, înțelepciune, cumințenie. Cei doi copii crescuseră împreună și își petreceau tot timpul jucându-se în grădinile castelului, grădini pline de flori.
Din păcate, atunci când copiii au împlinit 10 ani, o boală nemiloasă a cuprins ținutul în care locuiau și întregul lor regat a fost cuprins de jale. Era o boală ciudată: oamenii adormeau şi nu se mai puteau trezi.
Într-o dimineață, însăşi fiica regelui nu s-a mai putut trezi. Atunci fratele ei, sfâşiat de durere a plecat în lumea mare ca să găsească un leac pentru draga lui surioară. A colindat mări şi ţări, dar în zadar… nimeni nu ştia ceva despre leacul acestei boli.
Văzând că nu are cum să-şi ajute sora, fiul împăratului începu să plângă. Şi plânse zile şi nopţi întregi. După un timp în jurul lui au început să crească nişte plante pe care nimeni nu le mai văzuse până atunci: aveau frunzele destul de late şi nişte tulpiniţe delicate, pe care se înşirau, ca nişte mărgeluşe albe, floricele de o deosebită gingăşie. Dar ce uimea cel mai tare la aceste flori, era mirosul lor pătrunzător şi deosebit de plăcut.
Băiatul se opri din plâns, culese un bucheţel cu gând să-l ducă la căpătâiul surioarei lui.
Se apropie de pat, puse bucheţelul şi privea la chipul frumos al tinerei prinţese.
Deodată fata trase aer adânc în piept şi deschise ochii, întrebând:

– De unde vine acest miros dumnezeiesc?

Prinţul, fericit şi uimit, îi întinse bucheţelul de flori şi zise:

– Acestea sunt lacrimile mele de durere. Zâna Bună mi-a ascultat ruga neîntreruptă şi ţi-a redat firul vieţii.

De atunci acele flori s-au numit lăcrămioare. Oamenii le-au plantat în grădinile lor ca să-şi bucureasira ochii şi sufletul.

Povestioara găsită pe Facebook.

Ceva ca rugaciunea

Time

Nu știu ce am,
Că nu dorm când dorm
Nu știu ce am,
Că nu sunt treaz
Când stau de veghe.

Nu știu ce am,
Că nu ajung nicăieri
Când merg.

Nu știu ce am,
Că stând pe loc
Sunt, hăt, departe.

Doamne, din ce fel de humă
M-ai luat în palmele tale calde
Și cu ce fel de salivă
Ai amestecat și-ai frământat huma-mi?

De nu știu ce am
Că exist,
Nu știu ce am
Că nu mai am nimic,
Decât pe Tine.

       Marin Sorescu

Lebada si puii corbului

Lebăda odată-aflase
(Însă cum se întâmplase,
Nu pot să vă dau cuvânt)
Cum că într-un colț de lume,
Într-un loc cu mare nume,
Și pe un frumos pământ,

Niște păsări osândite,
Corbi de câțiva ani numite,
În primejdie trăiesc.
Lebedele au din fire
O ciudată presimțire,
Care este dar ceresc.

Așa, să le izbăvească,
Cu o râvnă părintească,
Ea plecă până în zori.
Ajungând într-o livede,
În culcuș de vulpe vede
Pui de corb nezburători,

Care într-o vizuină
Petrecea ca în grădină,
De-a lor soartă mulțumiți.
Pasărea cea albă-ndată
Către dânșii se arată,
Zice: „Puilor iubiți!

Soarta voastră e de milă:
Spuneți cum pe voi în silă
Aici vulpea v-a adus?”
Corbuleții în mirare
Răspund iute, râzând tare:
„Noi de voie ne-am supus.

Vulpe ce e, nu știm spune,
Decât că năravuri bune
Acea damă arăta:
Că avea coadă pe spate,
C-al ei păr în galben bate
Și că ochi lucioși purta.

Ea când ne-a luat de-acasă,
Ne-a spus că la a sa masă
Are feluri de mâncări,
Că e prinț de dobitoace,
Că pe noi va a ne face
Să ajungem la mari stări.

Ne-a mai spus că ne e rudă,
Că din vârsta cea mai crudă
Neamul nostru l-a iubit.
Ea, ca și al nostru tată,
Că ne tragem ne arată
Din vultůrul cel slăvit.

Și adesea ne vorbește
Că din suflet se silește
A ne da slava dintâi.”
Lebăda strigă cu jale:
Sunteți pe a morții cale,
O, voi ai corbului fii!

Dar al vostru sec părinte
Cum nu și-a adus aminte
Ceea ce i s-a-ntâmplat,
Când își părăsi locașul
Și din gură lăsă cașul,
Iar de vulpe înșelat?”

Puii nebăgând-o-n seamă:
„Cale bună,-i zic, madamă,
Noi nu știm ce ne vorbești.
Și prin astfel de cuvinte,
Să ne scoți acum din minte
Cam degeaba te silești.”

„Eu mă duc, lebăda zise,
Însă vouă vă sunt scrise
Multe rele să răbdați;
Căci prostia-vă cea mare,
Ca ș-a penii-ntunecare,
Nu se poate s-o spălați.”

Grigore Alexandrescu

Acea iubire pura

O fi ușor de zămislit un pui de om când e dorit,
Dar cât de greu e să ți-l crești, să-l întărești, să-l șlefuiești,
Să știi că sub un fir de vânt nu se apleacă la pământ,
Sau chiar dacă s-ar apleca, să știi că se va ridica.

E-așa frumos când e micuț, un îngeraș în legănuț,
Când vorba-ncepe să îngâne, când șade numai lângă tine
Cu mâinile pe după gât, când lumea lui ești tu și-atât,
Când zâmbetul îi prisosește și nici nu știe la ce crește.

E o comoară-ntre comori, cu primii lui doi dințișori,
Cu nasul cât un năsturel, gurița cât un mugurel,
Cu plete rare, mătăsoase și cu fălcuțele pufoase,
Cu ochișori limpezi, mirați și-atât de des înlăcrimați.

Dar cât de greu când plânsul său va revărsa în plânsul tău,
Când vei simți, printre suspine, durerea lui cum doare-n tine,
Când seva neodihnei tale va fi hrana odihnei sale
Și câtă veghe-a-l apăra de însăși inocența sa!

Mirosul lui de prunc curat, pe suflet îți va fi-ncrustat,
O să-l adormi la sân cântând, sau pe picioare legănând,
Va râde cu îngerii-n somn, de parcă n-ar fi pui de om,
Ci pui de Dumnezeu, plăpând, Hristos în poala ta crescând.

Dar când va face primul pas va fi întâiul bun rămas,
Cu fiecare pas ce vine se va îndepărta de tine,
Cu fiecare clipă-n parte va fi c-o clipă mai departe,
Și-n orișice îmbrățișare va fi un strop de-ndepărtare.

Va fi acea IUBIRE pură, neîntinată de măsură,
Izvor de har și de puteri, cea mai adâncă-ntre dureri,
Blagoslovită în rugi sfinte, stăpână-n suflet și în minte,
Balanța între rău și bine, cu mult mai tare decât tine.

Căci pruncul tău nu e al tău, e-un suflet dat de Dumnezeu,
Dar din Iubire spre Iubire, o jertfă mai presus de fire,
De treci prin Rai, de treci prin Iad, să-l ocrotești cu-același drag
Până ți s-a-ncheiat zidirea… și-atunci ți-ai împlinit menirea!

                                              Liliana Burac

Poezie gasita pe Facebook.