Treci mai departe!

Odată, un înțelept a spus o glumă unor oameni de care era înconjurat. Toți au rîs tare. După cîteva momente, a zis din nou aceeași glumă, dar de data asta au rîs mai puțini decît prima oară. Înțeleptul a zis gluma din nou și din nou, pînă cînd absolut nimeni din audiență nu a mai rîs. Atunci a zîmbit și a spus:
– Dacă nu puteți rîde de aceeași poantă iar și iar, atunci de ce plîngeți din cauza aceluiași lucru iar și iar? Învățați să treceți mai departe.

Text gasit pe Facebook.

Parabola coconului de molie

Un om a gasit un cocon de molie imperiala si l-a luat acasa pentru a vedea momentul in care molia iese din cocon.

In ziua in care a aparut prima deschizatura, s-a asezat langa ea si a privit ore in sir cum se lupta molia sa iasa prin mica deschizatura. Dar molia parea blocata si ca nu mai facea niciun progres. Parea ca facuse tot ce i-a stat in puteri si mai departe nu mai putea merge. Omul, in bunatatea lui, a decis sa ajute molia, asa ca a luat o foarfeca si a decupat restul de cocon. Molia a putut iesi, astfel, cu usurinta. Insa corpul sau era mic si umflat, iar aripile chircite si nedezvoltate.

Omul a continuat sa priveasca molia asteptandu-se ca la un moment dat, aceasta sa isi deschida larg aripile si sa zboare. Dar acest lucru nu s-a intamplat! De fapt, micuta molie si-a petrecut tot restul vietii tarandu-se cu un corp mic si umflat si cu aripile nedezvoltate. Nu a putut sa-si ia niciodata zborul.

Omul, in bunatatea si in graba lui, nu a inteles ca lupta pe care o ducea molia pentru a iesi prin mica deschizatura era una necesara si avea rolul de a impinge lichide din corp inspre aripi, pentru ca acestea sa poata fi pregatite pentru zbor atunci cand aceasta reusea, in cele din urma, sa se elibereze din cocon. Libertatea si zborul veneau doar dupa ce aceasta zbatere avea loc. Scutind molia de aceasta lupta, omul a privat-o, de fapt, de sanatate.

Uneori avem nevoie sa intampinam greutati in viata. Ele ne ajuta sa crestem si sa devenim puternici. Daca ar fi sa trecem prin viata fara sa intampinam obstacole, am fi ologi si nu am ajunge atat de puternici pe cat am putea sa devenim.

Profita de fiecare oportunitate in viata, nu regreta nimic si nu uita ca orice lupta are rolul de a te intari!

Text gasit pe Facebook.

Sa fiu dascal…

Ce bun ai fost cu mine, Doamne,
Lasându-mă copil mereu,
Să pot veni atâtea toamne
La școală ,făr să-mi fie greu…

Să simt mereu doar bucuria
De-a mă juca, de a cânta,
Cu ei să-mpart copilăria,
Poveștile și viața mea…

Ce bun ai fost Doamne cu mine,
Când să fiu dascăl mi-ai menit!
N-ai fi putut s-alegi mai bine!
Nu știu de mi s-a cuvenit…

Mi-ai dat pe mână lutul bun
Din el să modelez iubire,
Să văd cum cresc din mugur pur,
Oameni, ce vieții dau cinstire!

Cât ai fost Doamne, tu, de bun,
Că m-ai trimis printre copii,
Din râsul lor puteri s-adun,
Din plâns să fac mici simfonii.

Cu ei să cad, să mă ridic,
Să-nvăț din nou să înalț zmeie,
Să las realul pentru ludic,
Să fiu copil și nu femeie!

Mi-ai dăruit ce alții n-au:
Copii, care să mă iubească,
Și cărora să pot să dau,
Din suflet, vorbă părintească!

TU, dascăle, ești fericit,
Că ești părinte pentru semeni,
Doar ție ți-a fost hărăzit,
Cu Prometeu să te asemeni!

Ce bun ai fost cu mine, Doamne,
Lasându-mă copil mereu,
Să pot veni atâtea toamne
La școală, făr să-mi fie greu…

Poezie gasita pe Facebook.

Nici o picătură de sânge

Un om de știință din Phoenix, Arizona, a vrut să testeze o teorie. Avea nevoie de un voluntar care nu avea nimic de pierdut. În cele din urmă l-a găsit, a fost un condamnat la moarte, care urma să fie executat în scaunul electric, în penitenciarul St. Louis din statul Missouri.

Omul de știință a propus condamnatului următoarele: să participe la un experiment științific care a constat în efectuarea unei mici înțepături, cu scopul ca sângele său să se scurgă încet până la ultima picătură. El a explicat că are șanse minime să supraviețuiască, dar oricum, moartea lui ar fi fără suferință sau durere; nici nu ar fi observat.

Omul condamnat a acceptat, pentru că a muri în acest fel era mai bine decât să moară în scaunul electric. L-au pus pe o targă și i-au legat corpul astfel încât să nu se poată mișca. Apoi au făcut o mică tăietură pe încheietura mâinii și au pus sub mâna acestuia un mic borcan de aluminiu.

Tăietura era superficială, doar până la primele straturi de piele, dar era suficientă pentru ca el să creadă că i-au tăiat efectiv venele. Sub pat, a fost plasată o sticlă de ser cu o mică supapă care a reglat trecerea lichidului, sub formă de picături în borcanul de sub mâna acestuia. Condamnatul, putea auzi picurarea și număra fiecare picătură din ceea ce credea că este sângele lui.

Omul de știință, fără ca cel condamnat să-l vadă, închidea supapa, astfel încât picurarea să scadă treptat, cu intenția ca acesta să creadă că sângele lui se termină.

Odată cu trecerea minutelor, chipul acestuia își pierdea culoarea, ritmul cardiac i-a crescut și la făcut să-și piardă aerul din plămâni. Când disperarea a ajuns la punctul maxim, omul de știință a închis complet supapa și apoi condamnatul a suferit un atac de cord și a murit.

Omul de știință a reușit să demonstreze că mintea umană respectă cu strictețe tot ceea ce percepe și ceea ce individul acceptă, fie pozitiv, fie negativ, acționând asupra întregii noastre părți psihice și fizice.

Această poveste ne lasă o învățătură foarte interesantă. Omul de știință i-a dat omului o posibilitate de viață, dar aparent condamnat, omul a pierdut-o.

De multe ori în viața noastră avem probleme care par a fi dezastruoase. Este posibil să existe cineva care să ne spună ca există o mică posibilitate de a repara acea situație, dar decidem să credem doar ceea ce suntem capabili să percepem și să ne imaginăm.

De multe ori când credem că putem reuși, avem dreptate, dar la fel se întâmplă și când credem că nu vom putea reuși. Totul depinde de modul în care vedem lucrurile.

Mintea nu are limite când se înșală. Cu atât mai rău atunci când nu înțelege lucrurile și fabrică idei despre ceea ce ar putea fi, pentru a le înțelege, ca și atunci când vedem lucruri pe care le consideăm supranaturale, dar de fapt nu sunt.

Când o idee intră într-o minte slabă și preia această minte, se naște fanatismul. Și fanatismul este ceva radical și periculos. Uită-te la fanatismul sportiv sau, chiar mai rău, la fanatismul religios, care îi face pe oameni să omoare.

Amintește-ți de pericolul puterii minții.

Text gasit pe Facebook.

Copilăria

În rochiță de mătase cu buline colorate,
Alergam prin troscot verde, pe cărările crăpate.
Şi eram mai mult desculță, nu-mi păsa de n-am sandale,
Când stârneam pe drumuri colbul și căței din mahalale.

Cautam „colacul babei” pe sub gard și prin ogradă
Și rupeam susanu-n două, ca să-l îndulcesc în grabă…
Da, smulgeam din toți copacii fructe verzi şi poame acre,
Le-adunam pe toate-n poală… erau mare bunătate!

Scotoceam pe mal de râpă, căutam comori ascunse
Și crezându-mă o zână, ascundeam la sân broscuțe…
Nu scăpa de mângâiere nici pisică și nici câine,
I-aduceam pe toți acasă și-i hrăneam pe-ascuns cu pâine…

La bunica în gradină m-ascundeam prin păpușoi,
Rătăcindu-mă, adesea, nu găseam drumu-napoi.
Împleteam cosițe multe din mătăsuri de știuleți
Și-mi făceam păpuși frumoase, să mă laud la băieți…

De copacul cel de șorcov îmi plăcea să mă apropii,
Dar aveam un fel de frică, să nu dau de „calul popii”…
Fructele erau gustoase, rămâneau mereu pe dinți,
Mă uitam cu „ochi-n patru” să nu dau peste omizi…

Și eram așa de mândră cu cireșe la urechi,
Împleteam din flori coroane, fluturând din sfoare vechi!
Și când mă ruga bunica, îmi părea ceva normal
Să alerg cu căldărușa… după balegă de cal…

Mai furam căpșuni mustoase câteodată… la vecini,
Că erau un pic mai coapte și mai bune la străini…
M-avântam să trec și gardul, curajoasă, prin urzici
Și mă întorceam „sătulă” de căpșune și… bășici…

Uneori aveam în grijă puișorii de găină,
Dar luându-mă cu joaca îi scăpam și prin grădină.
Și când mama mânioasă mă striga cu-atâta zor,
I-aduceam din scai buchete și credeam că-s dalbe flori…

Doamne, buni erau vărzarii cei cu vișină aleasă,
Ne-ntreceam la ploi de sâmburi cu amicii după casă.
Aveam urme de plăcinte de la gură la urechi,
Şi purtam o pălărie dintr-o frunză de curechi…

Dar în rest eram cuminte, ajungeam în vârf de nuc,
Să cobor îmi era teamă, însă nu și să mă urc…
Cu umbrela și cu perna mă găsea maica spre seară,
Când, pitită pe sub tufe, îmi făceam căsuțe-n vară…

Mă-ntreceam ades cu vântul, când să șuier mă-nvățam
Și din sâmburi de caise șuieracuri meșteream…
Îmi făceam tartine-alese din pâinică cu zăhar
Și-așteptam să vină cioara să-i aduc un dinte-n dar…

Răscoleam prin poiețică, prin cuibare, după ouă
Și-mi sărea în cap cocoșul cu picioarele-amândouă!
Nu eram fricoasă fată, doar puţin, poate oleacă…
Și-alergam în râu de lacrimi la bunica, sa mă scoată!

Am cântat și la chitară din vioara lui bunicu’…
Și i-am pieptănat arcușul, să văd unde-i scârțăitul?!
Spuneam numai adevărul cu ochi negri de cărbuni
Și-ascundeam cu palma ceafa, unde-i „groapa cu minciuni”.

Număram pe boltă stele, ce dorințele veghează
Când amurgul cel de basme licuricii luminează.
Chiriecii erau sfetnici, ce cântau sub clar de lună
Și mă trimiteau acasă cu un marș de noapte bună…

Și treceam ca eroina pragul casei părintești
Unde mama, supărată, îmi da pilde din povești…
Și pe fonul de mustrare, ca o muzica curată,
Eu făceam bulbuci din spumă în ligheanul cel cu apă…

Azi, mi-aduc aminte gustul răsăritului de vară
Și mărarul din plăcinte și pelinul cel de țără…
A plecat copilăria… Și, zâmbind, s-a dus departe
În rochiță de mătase, cu buline colorate…

Diana Sava Daranuța

Amintirile unei grasute

Doamne, slabă mai eram!
Patruzeci fix cântăream,
Mâncam doar o dată-n zi,
Din castroane de copii.

Ciuguleam precum găina,
Arătam ca aspirina,
Palidă, albă ca varu’,
Speriam până şi cântaru’.

Coastele-mi ieseau prin piele,
Făceam acordeon din ele,
Şi de mă strângeai mai tare,
Trosneau oasele. Stupoare!

M-aranjam frumos cu fard,
Haina stătea „ca pe gard”…
Iar lumea-mi spunea mirată,
„Ce mănânci? Aer, măi fată?”

Scândură! – de auzeam,
Rapid capul întorceam,
Fiindcă, sinceră să fiu,
Semănam leit. Pariu!

După ce m-am măritat,
Hocus-Pocus, m-am dublat,
Parcă aş fi luat de soţ,
Un mic cu muştar în moţ.

Am burtică, colăcei,
Vergeturi mai mult de trei,
Şi credeţi-mă, vă jur,
Nu ştiam c-am aşa c*r.

Dacă vreţi să vă-ngrăşaţi,
Musai să vă măritaţi!
Scândurica de-altă dată,
Azi e buturugă, tată…

Andreea Văduva

Text gasit pe Facebook.

Magazinul lui Dumnezeu

Într-un magazin, la o masă, văd un înger minunat și îl întreb:
– Ce vinzi aici?
– Toate darurile lui Dumnezeu! îmi răspunde.
– Costă mult?
– Nimic! Totul e gratis!
Mă uit în jur cu multa curiozitate: sticle de încredere, pachete de speranță, ambalaje cu fericire. Îmi fac curaj și cer:
– Dă-mi te rog, multă iubire, toată iertarea, o sticlă de încredere, destulă fericire și salvare pentru prietenii mei!
Îngerul îmi pregătește un pachețel cât să îmi încapă în mână.
– Doar atât? întreb.
Iar el zâmbind, răspunde:
– Prietene, magazinul lui Dumnezeu nu vinde fructe … vinde semințe!

Toți primim semințe. Unii dintre noi le semănăm și le creștem, alții uită de ele sau nu le acordă îngrijirea necesară. Ține doar de noi să fim „gradinarii” propriei vieți !

Obstacol in calea intelegerii

A fost odată un comerciant foarte bogat care călătorea de-a lungul lumii, în căutare de ţesături de mătase, mirodenii, parfumuri rare. El era foarte abil, ştia de unde să cumpere la preţ mic şi unde să revândă la preţ mare, as aca a făcut avere. Într-o zi, traversând un oraş, a aflat că un înţelept trăieşte acolo. Înţeleptul putea răspunde oricărei întrebări. Negustorul şi-a spus că înţeleptul îi va spune unde să găsească noi mărfuri la preţuri şi mai avantajoase. Mergând însă la înţelept, înainte chiar de a deschide gura, acesta i-a spus să meargă la nord, în Himalaya, şi a pronunţat numele unui vârf.

-Mergi pe acest vârf, i-a zis, şi rămâi acolo trei zile. Vei vedea ceva ce n-ai mai văzut niciodată. Apoi revino.

Comerciantul avea unul din cei mai rapizi cai din ţară. A plecat spre munţi şi a găsit vârful căutat. Postind, rugându-se, visând la mătăsuri, parfumuri şi mirodenii, a rămas acolo trei zile întregi. A aşteptat; n-a văzut nici valea splendidă care îl înconjura, n-a auzit cântecul păsărelelor şi n-a văzut nici splendoarea apusurilor soarelui. Era cu totul absorbit de visurile sale de bogăţie.

Cele trei zile s-au scurs şi nimic nu s-a întâmplat. Foarte contrariat, comerciantul s-a reîntors să-l vadă pe înţelept.

-Nu mi s-a întâmplat nimic, i-a spus, n-am văzut nimic nou.

Înţeleptul a început să râdă şi i-a spus:

-Asta din cauza ideii pe care tu o ai despre bogăţie. Nu încerca să te reîntorci în acea vale, n-o vei mai regăsi. De-a lungul râului, malurile erau acoperite cu diamante, nu erau pietricele.

Atunci negustorul şi-a amintit că a văzut, ca prin vis, mii de pietricele scânteind în soare. El nu le-a privit cu adevărat, gândindu-se doar la mătăsurile, parfumurile şi mirodeniile lui. Pentru că astfel concepea el bogăţia.

Morala: când ai o idee fixă, ea devine un obstacol în înţelegere.

Osho Rajneesh

Text gasit pe Facebook.

Fericirea ca un balon

Un profesor a adus baloane la școală și a cerut copiilor să le umfle, apoi fiecare să-și scrie numele pe balonul primit. Profesorul a luat apoi baloanele și le-a aruncat pe hol, amestecându-le, iar la sfârșit, le-a dat 5 minute ca fiecare copil să-și găsească balonul.

Copiii au alergat peste tot, căutând frenetic, însă pe măsură ce timpul expira, niciunul nu a reușit să-și găsească balonul! Atunci, profesorul le-a cerut copiilor să ia balonul cel mai apropiat de ei și să-l dea persoanei al cărei nume este pe balon. În mai puțin de 2 minute, fiecare avea propriul balon.

La sfârșit, profesorul a spus:

-Baloanele sunt precum fericirea! Nimeni nu o va găsi dacă o caută doar pentru el. În schimb, dacă fiecare se îngrijește de celălalt, și-o va găsi cât mai repede posibil!

Text gasit pe Facebook

Orice femeie

Orice femeie ar trebui să aibă
Destui bani, ca să se poată muta…
Să își închirieze un loc al ei, chiar dacă
Nu vrea să facă asta niciodată
Sau nu are nevoie…
Ceva perfect cu care să se îmbrace dacă un angajator sau
Iubitul visurilor ei i-ar spune că trebuie să se întâlnească într-o oră…

Orice femeie ar trebui să aibă
O tinerețe pe care va fi mulțumită să o lase în urmă…
Un trecut savuros, pe care să îl povestească
La bătrânețe…

Orice femeie ar trebui să aibă
Un set de șurubelnițe, o mașină de găurit și un sutien negru, din dantelă…
Un prieten care o face mereu să râdă
Și unul care o lasă să plângă…

Orice femeie ar trebui să aibă
O piesă buna de mobilier pe care nu a avut-o nimeni din familia ei…
8 farfurii care să fie la fel,
Pahare de vin și o rețetă care îi va face
pe oaspeții ei să se simtă mândri…
Sentimentul de control asupra destinului său…

Orice femeie ar trebui să știe
Cum să se îndrăgostească fără să se piardă pe ea însăși,
Cum să renunțe la un job,
Să se despartă de un iubit
Și să își confrunte un prieten
Fără să ruineze prietenia.
Când să încerce mai mult…
Și când e timpul să plece…

Orice femeie ar trebui să știe
Că nu își poate schimba lungimea coapselor,
Lărgimea șoldurilor,
Sau natura părinților săi.
Că poate nu a avut o copilărie perfectă…
Dar acum, s-a sfârșit…

Orice femeie ar trebui să știe
Ceea ce ar face sau nu ar mai face pentru iubire…
Cum să trăiască în singurătate,
Chiar dacă nu-i place asta…

Orice femeie ar trebui să știe
În cine poate să aibă încredere,
Și în cine să nu aibă
Dar și de ce ar trebui să își asume responsabilitatea…

Orice femeie ar trebui să știe
Spre ce se îndreaptă…
Poate fi masa de la bucătăria unui prieten
Sau o cabană frumoasă din pădure…

Și când sufletul ei are nevoie de alinare…
Orice femeie ar trebui să ştie
Ceea ce poate şi ceea ce nu poate să îndeplinească într-o zi…
O lună…
Un an…

Pamela Redmond Satran

Text gasit pe Facebook.

Bancul vieții

În prima zi, Dumnezeu a creat câinele şi i-a zis:
“În fiecare zi să stai în uşa casei şi să latri la oricine intră în casă sau trece prin faţa ei. Pentru asta îţi dau 20 de ani de viaţă.”
Câinele a răspuns:”E prea mult timp pentru a sta şi a lătra. Ce-ar fi să-mi dai doar zece ani şi să-i păstrezi pe ceilalti zece?”
Şi Dumnezeu a fost de acord.

A doua zi, D-zeu a creat maimuţa şi i-a zis:
“Înveseleşte-i pe oameni cu maimuţărelile tale şi fă-i să râdă. Pentru asta îţi dau o viaţă de 20 de ani.”
Maimuţa a zis: ”Să mă maimuţăresc 20 de ani? Asta-i destul de mult! Ce-ar fi să-ţi dau 10 ani înapoi cum a făcut şi câinele?”
Şi Dumnezeu a fost de acord.

A treia zi, Dumnezeu a creat vita şi i-a zis:
“Tu să mergi toată ziua pe câmp cu ţăranul, să suferi de arşiţa soarelui, să ai viţei şi să dai lapte să poţi întreţine familia ţăranului. Pentru asta îţi dau 60 de ani de viaţă.”
Vita a răspuns: „Asta e o viaţă destul de grea şi tu vrei ca eu să trăiesc 60 de ani? Ce-ar fi să păstrez 20 şi să-ţi înapoiez 40?”
Şi Dumnezeu a acceptat şi de această dată.

În ziua a patra, Dumnezeu l-a creat pe om şi i-a zis:
“Mănâncă, dormi, căsătoreşte-te şi bucură-te de viaţă. Pentru asta îti dau 20 de ani.”
Dar omul a zis:” Numai 20 de ani ? Este posibil să-mi dai mie cei 20 de ani ai mei, cei 40 pe care ţi i-a înapoiat vita, cei 10 de la maimuţă şi 10 de la câine, pentru a avea o viaţă de 80 de ani ?”
” Sigur!” a zis Dumnezeu, „tu ai cerut-o!”

Acesta este deci motivul pentru care în primii 20 de ani mâncăm, dormim, ne jucăm şi ne distrăm. Următorii 40 de ani muncim ca vitele în soare ca să ne întreţinem familiile. După care ne maimuţărim timp 10 ani ca să ne bucurăm nepoţii. Iar ultimii 10 ani îi petrecem pe prispa casei lătrând la toată lumea.

Text gasit pe Facebook.

Balada lui Covidel

Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai,
Unde guverna
Cine apuca,
Într-o iarnă caldă,
În loc ca să cadă,
Zăpada, din cer,
Căzu…COVIDEL!
Provenea din China,
Și, bată-l pricina,
Nu era născut,
Ci era făcut,
De minți iscusite,
De orez hrănite,
Și trimis prin lume,
Multe să dărâme.
Cea Economie
La pământ să fie,
Și cea Sănătate
Să fie pe moarte,
Iar Învățătura,
Și sora-i, Cultura,
Lovite să fie
De o Pandemie.
Și din țară-n țară,
Ajuns bunăoară,
Pe la noi pe plai,
,,Trai, nineacă, trai!”
Toată lumea-n casă-nchisă,
Nicio fabrică deschisă,
Spitalele transformate,
Școlile toate-ncuiate,
Că la ceas de seară,
Cinci inși decretară
Stare de urgență…
( Din incompetență )
Și-am tot așteptat
Până am intrat
Într-o altă stare,
Cică, alertare…
Dar în acest timp,
Covidel cel tâmp,
Tot pe loc a stat
Și nu s-a urcat,
Pe vârful Tătaru
( Nici lovit cu paru ).
Că noi ne-am spălat
Și dezinfectat,
Și am stat pitiți.
Românași cuminți!
Că dacă ieșeam,
Nu ne mai plimbam
Azi cu bicicleta,
Ci cu izoleta!
Dar cu toate acestea,
S-a schimbat povestea:
Și-am sărit din pat,
Drept în Bal Mascat!
Covidel, stătea cuminte,
Dar cele minți iscusite,
Mai dădură-un decrețel
Ca să crească Covidel.
Și-uite-așa, de trei luni bune,
Ne izolarăm de lume.
Nu tu nunți, nu tu ,, boteze”,
Nu cumetrii, nu chermeze,
Nu tu hore, sârbe-ncinse,
Nu tu biserici deschise.
Și Covid, fir-ar să fie,
( Ce să-i faci, chinezărie),
Nici nu moare, nici nu crește,
Doar de cap ne-nebunește!
– Covide, Covide,
Rogu-te te stinge,
Fă-ți tu singur felu’
N-aștepta Guvernu’
Să ia măsuri clare,
Că e vax, nu are.
Și dacă mai vii
La toamnă, să știi,
Că ne-am învățat:
În cas’ la spălat!
Dar Covid zicea:
– Stați, că nu-i așa.
Cum să vin la toamnă iar,
Nu e an electoral?
Gata, am predat ștafeta:
Vreți la vot cu izoleta?

Flori Bungete

Text primit pe Facebook Messenger.