Iarna din mijlocul toamnei

Tombe la neige

Mărgeluţa astă-seară, la căldură, în scara blocului cu-n zâmbet laaarg: „Vaaai, ce frumos ninge! Ca-n basme!” (deh, am avut o rătăcire de moment).
Mărgeluţa în secunda următoare, afară, în frig, cu-n zâmbet crispat: „Brrrrrrr!!!” (clănţănind dinţii şi revenind brusc la realitate).

Alea 5 minute pe care le fac de obicei până în staţia lui 282/205 când ies de la muncă, în seara asta, ca niciodată,  mi s-au părut 5 ore. Sau poate chiar mai mult, fiindcă am îngheţat ca un rahat şi-am tremurat ca o piftie! Pur şi simplu mi se părea că drumul se tot lungea, şi lungea, şi lungea, încât pentru o secundă chiar am avut impresia că nu mai ajung în nenorocita aia de staţie. Am înfruntat stihiile naturii întocmai ca Ana lui Manole. Vântul tăios sufla atât de tare, încât îmi arunca toată zăpada în faţă şi abia am văzut culoarea verde la semafor. Deci am scăpat nespoită pe asfalt, yeeey! Ca să nu mai spun că la un moment dat am crezut că mă transform într-un fel de Dorothy în Ţara lui Chiliman (pentru necunoscători, ăsta e primarul sectorului 1) şi o să fiu luată pe sus. Şi credeţi-mă, sunt orice, numai cantitate neglijabilă nu! 😛

În concluzie, cam aşa a trăit Mărgeaua voastră prima ninsoare din iarna asta. Pe la prânz m-a plouat de am ajuns ciuciulete la muncă, pe seară m-a nins şi bătut vântul de am ajuns ciuciulete acasă! Acelaşi rezultat, cauze diferite. Cert e că mi-am amintit cu vârf şi îndesat cum arată şi se simte un dârdâit zdravăn! După cum puteţi să vă daţi şi singuri seama, sunt EXTREM DE ÎNCÂNTATĂ că a venit iarna, anotimpul meu preferat! Da, vezi să nu!

P.S.: cam aşa se vede de la fereastra mea prima zăpadă a acestei ierni! Oare nu am putea să facem o petiţie, o grevă, un protest ceva, ca după Crăciun să intrăm direct în vară? Cam prin iunie, aşa….

let it snow

Ho ho ho, Merry Christmas… again?!?

Primăvara de anul ăsta cred că este cea mai bună păcăleală de 1 Aprilie! Pot să jur că iarnă mai încăpăţânată şi mai înverşunată ca asta nu am văzut în toţi cei 29 de ani ai mei proaspăt împliniţi chiar de Mărţişor, aşa-zisa primă zi de primăvară! Ce ironic, nu?! Mi-amintesc într-adevăr de un an al copilăriei mele în care a nins peste pomii abia înfloriţi, chiar de Paşte dacă nu mă înşel, dar la fel de bine îmi amintesc că s-a topit repede, nu s-a lăsat in niciun caz cu ger şi viscol ca acum!

Aaaaah, de-aş putea să hibernez ca ursoaica până când vor fi 25 de grade la umbră sau măcar să-mi bag capul în pământ ca struţul să nu mai văd urgia de afară! Mi-a intrat gerul ăsta în oase şi viscolul mi-a alungat toată starea de bine pe care o căpătasem văzând mugurii plesnind pe crengi! Sunt o fiică a verii, căldura îmi dă energie, soarele mă fericeşte, nu ştiu să mă-mpac cu răceala iernii! N-am ştiut niciodată, nu mi-a plăcut niciodată! Cu atât mai puţin tiroidei mele! Credeţi-mă că e al dracului de nasol să simţi cum o mână invizibilă te strânge de gât până te sufoci, ori de câte ori se răceşte vremea ! Aşa că sper din tot sufletul ca vara asta să vină mai repede şi să fie cât mai lungă, să-mi dea Cel de Sus căldură până mi-o ieşi pe nas, să mă satur, na!

winter y u no fuck off

Când am crescut?

Citeam acum câteva zile nişte rânduri care m-au pus tare pe gânduri şi mi-au amintit cât de simplu şi limpede privesc copiii lumea, cum ştiu ei să ia lucrurile aşa cum sunt, fără să se plângă, ba chiar să găsească partea lor bună şi să profite la maxim de ea. Chestie pe care adulţii au uitat/nu pot/nu vor s-o facă.

childhood memoryCând eram mici, nu ne speriau 2 picături de ploaie. Dimpotrivă, făceam palmele căuş ca să strângem apa, fără să ne deranjeze câtuşi de puţin că ne făceam mânecile fleaşcă şi ni se scurgea până la coate, săream în toate băltocele pe care le întâlneam râzând amuzaţi, puneam bărcuţe de hârtie pe apă şi urmăream unde le poartă şuvoaiele, alergam fericiţi prin ploaie fără teamă că ne udăm sau ne îmbolnăvim ori (sacrilegiu!) ni se scurge machiajul, ne jucam în nămol fără să fim dezgustaţi când ne intra sub unghii sau ne murdăream. Iar dacă nu scăpam de ochiul vigilent al mamei şi nu puteam ieşi din casă, priveam pe geam cum plouă şi număram fulgerele sau secundele dintre tunet şi fulger, ca să calculăm unde e „centrul ploii.” Ţin minte că în spatele blocului, chiar lângă tomberonul de gunoi, era un teren de fotbal (cimentat tot) unde din cauza proastei contrucţii, se strângea apă ori de câte ori cădeau 2 picături de ploaie. Bucuria copiilor (mai ales a fratelui meu care e înnebunit după apă)! Eram toţi prezenţi acolo, făcând „ciobâlc-ciobâlc” cu picioarele prin apă, prinzând mormoloci şi urmărind broaştele! Şi Doamne, apa aia era infectă, toate gunoaiele din tomberonul de alături, răscolit de câini şi ţigani, ajungeau pe terenul de fotbal, direct în apa în care ne jucam noi sau în labirintul de lângă, unde ne îndeletniceam cu săriturile de pe un zid pe altul. Şi cu toate astea, niciodată nu ne-am îmbolnăvit! Ne plăcea ploaia. Nu ne plângeam! Acum nu mai există nici terenul de fotbal, nici labirintul, nici tomberonul de gunoi. Îţi sare în ochi galbenul de bloc ANL!

Când eram mici, nu ne speria iarna. Dimpotrivă, scoteam limba ca să gustăm fulgii de nea şi-apoi ne contraziceam în privinţa aromei lor, ne căţăram după ţurţuri ca să-i folosim pe post de săbii, ne tăvăleam prin zăpadă sau puneam limba pe metal ca să vedem dacă îngheaţă, ne strângeam toţi copiii de la bloc, ne împărţeam în 2 tabere şi ne întreceam cine face cel mai mare om de zăpadă. Şi ne omoram să rostogolim ditamai mingile de zăpadă prin spatele blocului, că acolo era stratul mai mare şi să le urcăm apoi una peste alta până curgeau transpiraţiile pe noi, şterpeleam de prin bucătărie morcovi şi oale, ne sărăceam mamele de nasturi şi mături, numai pentru a da omului nostru alb o înfăţişare perfectă. Ne îngheţau degetele de la picioare şi nasul, ne dureau obrajii de la frig, abia ne puteam mişca înfofoliţi în atâtea haine, dar ne plăcea iarna. Nu ne plângeam.

Uneori toate momentele astea îmi par atât de îndepartate, de parca nici nu ar fi existat vreodată în realitate, de parcă ar fi fost aievea, doar în visele mele. Alteori mi se pare că de atunci nu a trecut decât o secundă, parcă ieri a fost totul. Dar în ambele cazuri, nu pot să nu mă întreb unde s-au dus acele vremuri? Când a trecut timpul? Când am uitat să ne bucurăm de tot ceea ce este? Când am devenit adulţi? Nişte oameni mari urâcioşi, grăbiţi, care nu acceptă că nu-i poţi da ordine naturii şi care nu vor să ia lucrurile ca atare şi să găsească partea bună din ele!? Când am crescut?

Crapa pietrele

„Criogenia salveaza Romania!” spunea un cantec de prin ’99 al celor de la Taxi. Insa gerul naprasnic din ultimul timp nu a adus salvarea, ci moartea a 13 oameni, maini si picioare rupte, marirea consumului de gaze si facturi umflate, tevi sparte si privarea de agent termic si apa calda a mii de locuinte. Iar prognoza meteo nu e deloc incurajatoare: codul portocaliu de temperaturi scazute tine pana vineri, ba se mai anunta si ninsori cat de curand. Noaptea trecuta au fost -32 grade la Intorsura Buzaului. Ce veselie!

Freezing coldSi in congelatorul asta in care ne aflam, cand mie imi ingheata degetele de la picioare desi am 2 perechi de sosete si cizme imblanite si-mi dau lacrimile instantaneu in momentul in care am iesit din scara blocului, mi se lipesc narile  si nici nu-mi mai simt nasul, ce-mi vad ochii dimineata devreme? Reprezentante ale sexului frumos pe tocuri cui, fara manusi, fulare sau caciuli care sa le protejeze de frig, cu gecute pana in talie care lasa la vedere spatele gol in momentul in care ridica un pic mana. Nu zic, oi fi eu friguroasa de fel, dar zau mai fetelor, chiar asa? Voi nu aveti ovare? Nu va dor rinichii? Nu faceti rosu in gat? Nu va ingheata toate cele? Cum Doamne iarta-ma, va tineti pe tocurile alea cui cand trotuarele sunt adevarate patinoare?

Bine zicea bunica: „Fudulia-i lucru mare…”

Prima ninsoare din iarna asta

În sfârşit pot spune că am avut şi eu parte de prima ninsoare a iernii ăsteia. Sincer aş fi preferat să văd fulgii ăştia mari şi deşi de Crăciun sau Revelion, dar iernile nu mai sunt deloc ca atunci când eram eu mică şi stăteam la bunici. Oricum, m-am bucurat de ei atât cât am putut, pentru că a început să ningă brusc, în timp ce noi ne pregăteam să plecăm spre Bucureşti şi căram de zor bagajele la maşină. Mama mi-a zis apoi la telefon că ninsoarea a încetat la scurt timp după plecarea noastră, la fel de brusc precum începuse, când a ieşit soarele şi a topit tot stratul de zăpadă şi-aşa foarte subţire ce se aşternuse.

Fuse, fuse şi se duse… Crăciunul

Eh, a mai trecut un Crăciun… O spun cu-n oftat lung, ieşit tocmai din străfundurile sufletului, pentru că am impresia că o dată cu înaintarea în vârstă, zilele tihnite şi fericite ale sărbătorilor de iarnă se scurg mai repede, tot mai repede. Mi-e teamă că într-o zi se va reduce totul la o singură clipă, un pocnet din degete şi gata, astea vor fi fost sărbătorile!

my christmas tree 2011 by margelutaDupă ce ai alergat ca vântul turbat prin toate magazinele vânând cadourile perfecte pentru cei dragi, tăind, adăugând şi refăcând listele de cumpărături, calculând şi recalculând bugetul, după ce ai intrat în priză făcând curăţenie lună în toată casa şi apoi decorând-o meticulos şi trebăluind de zor în bucătărie la bucatele pentru masa de Crăciun, ei bine, după toate aceste eforturi care te-au lăsat lată şi ai adormit buştean, realizezi că ai muncit atâta pentru o singură zi, care s-a dus cât ai zice peşte! Aşa-i că era mult mai uşor şi mai amuzant când eram mici şi singura noastră grijă era să desfacem cadourile Moşului? Abia acum, când am şi eu familia mea şi anumite responsabilităţi, pot spune că o înţeleg pe mama şi nu contenesc să mă întreb de unde avea ea atâta energie să le facă pe toate, cum de nu claca, cum reuşea să-şi păstreze zâmbetul pe buze, deşi trupul îi era frânt de oboseală? Pe vremea lui Ceaşcă, mama era nevoită să gătească noaptea, că atunci era presiune la gaz şi putea să coacă prăjiturile şi cozonacii fără teama că se stinge flacăra! În plus, gătea atât pentru noi, cât şi pentru bunici, deci 3 familii în total şi nu doar un fel de mâncare! Parcă hrănea un întreg regiment! Mai avea grijă şi de casă, şi de 2 copii mici şi năzbâtioşi, cărora trebuia să le aleagă şi cadourile şi să le ascundă bine! Şi făcea toate astea singură, fără niciun ajutor! Să mai pun la socoteală că buncii tăiau porcul de Ignat şi mama presta şi acolo muncă în folosul familiei? Mami, dacă citeşti rândurile astea, jos pălăria în faţa ta! Mă înclin! Eu nu sunt în stare să fac nici măcar un sfert din toate chestiile astea! Şi slavă Domnului că acum nici nu mai e necesar!

Pentru a răscumpăra cumva acele timpuri şi pentru că nu voiam să o ştiu singură de Crăciun, anul ăsta am invitat-o pe mami la noi acasă, la Bucureşti! Bineînţeles că nu m-a ascultat când i-am spus că nu e nevoie să vină cu pachet, că fac eu totul aici, nu s-a lăsat şi tot a adus cu ea ditamai oala cu sarmale, piftie, cozonac şi caltaboş ca la noi în Oltenia! Dacă îi spuneam că n-am timp să gătesc, era în stare să-l concureze pe Moş Crăciun şi să vină cu o tolbă mult mai mare ca a lui! 😀 Suflet de mamă, cât va fi pe Pământul ăsta îmi va duce grija în fiecare zi! Cum să n-o iubesc nespus?

În seara de ajun ne-am plimbat prin oraş să vedem luminiţele (anul ăsta Bucureştiul e tare slăbuţ la acest capitol), apoi am profitat că Cişmigiul era liber şi am făcut câteva fotografii lângă figurinele luminoase. În ziua de Crăciun, am luat masa împreună, am desfăcut darurile şi pe seară am mers din nou în Parcul Cişmigiu ca să-i ascultăm cântând pe cei de la Direcţia 5. Mama e mare fan al lor şi a fost deci o surpriză plăcută pentru ea! Am dansat şi am cântat amândouă până am răguşit! Cu toate astea, ajunse acasă tot nu ne-am lăsat: am mai tras o tură de cântat şi jucat, de data asta pe muzică populară! Căci da, în caz că nu ştiaţi, datorită mamei iubesc eu folclorul românesc şi costumele tradiţionale pe care le colecţionez!

Cu mâna pe inimă spun că am avut cel mai frumos Crăciun din ultimii ani. Am simţit din nou căldura aceea care ar trebui să ne inunde sufletele şi inimile în această perioadă a anului. Din copilărie n-am mai trăit nerăbdarea şi emoţia reală a Crăciunului, de mult n-am mai avut inima împăcată, linişte sufletească şi bucurie nemărginită. Acum m-am simţit din nou copil. Nu mi-a lipsit nimic, nici măcar zăpada.

Hai sa hibernam cu totii!

lovers embraceVreau zapada, muuulta zapada… astept nerabdatoare ca un copil cu nasul lipit de geam sa ninga ca-n povesti, cu fulgi maaari, pufosi, de vata… si o plapuma groasa, de-un alb sclipitor sa se astearna peste tot… sa nu se mai simta nicio miscare… sa amuteasca totul… doar liniste… shhhh!… liniste apasatoare, absoluta… sa se auda doar fulgii cazand din ceruri… atat!

Si sa inghete timpul…sa-nghete clipa… lumea sa stea in loc, nemiscata… iar noi doi, cuibariti unul langa celalalt, imbratisati, cu mana mea in mana ta, sa hibernam asa toata iarna… sa n-avem nevoie de nimic, sa nu stim de nimic… inimile-ncinse sa ne tina de cald… dragostea sa ne fie cocon…  sa-ti simt sufletul pulsand si respiratia pe gat, si sa-mi fie de-ajuns… sa dormim asa, cu trupurile lipite si cufundati in vise frumoase, pana cand ne vor trezi susurul paraielor dezghetate si clinchetul ghioceilor razbind prin zapada…

Si atunci poate lumea ne va parea mai proaspata, mai luminoasa, mai noua! Fara pata!

CITATUL ZILEI:

“Vom face dragoste in rime imbratisate, incrucisate, pana cand toate noptile vor fi albe.”

Ionut Caragea