Când am crescut?

Citeam acum câteva zile nişte rânduri care m-au pus tare pe gânduri şi mi-au amintit cât de simplu şi limpede privesc copiii lumea, cum ştiu ei să ia lucrurile aşa cum sunt, fără să se plângă, ba chiar să găsească partea lor bună şi să profite la maxim de ea. Chestie pe care adulţii au uitat/nu pot/nu vor s-o facă.

childhood memoryCând eram mici, nu ne speriau 2 picături de ploaie. Dimpotrivă, făceam palmele căuş ca să strângem apa, fără să ne deranjeze câtuşi de puţin că ne făceam mânecile fleaşcă şi ni se scurgea până la coate, săream în toate băltocele pe care le întâlneam râzând amuzaţi, puneam bărcuţe de hârtie pe apă şi urmăream unde le poartă şuvoaiele, alergam fericiţi prin ploaie fără teamă că ne udăm sau ne îmbolnăvim ori (sacrilegiu!) ni se scurge machiajul, ne jucam în nămol fără să fim dezgustaţi când ne intra sub unghii sau ne murdăream. Iar dacă nu scăpam de ochiul vigilent al mamei şi nu puteam ieşi din casă, priveam pe geam cum plouă şi număram fulgerele sau secundele dintre tunet şi fulger, ca să calculăm unde e „centrul ploii.” Ţin minte că în spatele blocului, chiar lângă tomberonul de gunoi, era un teren de fotbal (cimentat tot) unde din cauza proastei contrucţii, se strângea apă ori de câte ori cădeau 2 picături de ploaie. Bucuria copiilor (mai ales a fratelui meu care e înnebunit după apă)! Eram toţi prezenţi acolo, făcând „ciobâlc-ciobâlc” cu picioarele prin apă, prinzând mormoloci şi urmărind broaştele! Şi Doamne, apa aia era infectă, toate gunoaiele din tomberonul de alături, răscolit de câini şi ţigani, ajungeau pe terenul de fotbal, direct în apa în care ne jucam noi sau în labirintul de lângă, unde ne îndeletniceam cu săriturile de pe un zid pe altul. Şi cu toate astea, niciodată nu ne-am îmbolnăvit! Ne plăcea ploaia. Nu ne plângeam! Acum nu mai există nici terenul de fotbal, nici labirintul, nici tomberonul de gunoi. Îţi sare în ochi galbenul de bloc ANL!

Când eram mici, nu ne speria iarna. Dimpotrivă, scoteam limba ca să gustăm fulgii de nea şi-apoi ne contraziceam în privinţa aromei lor, ne căţăram după ţurţuri ca să-i folosim pe post de săbii, ne tăvăleam prin zăpadă sau puneam limba pe metal ca să vedem dacă îngheaţă, ne strângeam toţi copiii de la bloc, ne împărţeam în 2 tabere şi ne întreceam cine face cel mai mare om de zăpadă. Şi ne omoram să rostogolim ditamai mingile de zăpadă prin spatele blocului, că acolo era stratul mai mare şi să le urcăm apoi una peste alta până curgeau transpiraţiile pe noi, şterpeleam de prin bucătărie morcovi şi oale, ne sărăceam mamele de nasturi şi mături, numai pentru a da omului nostru alb o înfăţişare perfectă. Ne îngheţau degetele de la picioare şi nasul, ne dureau obrajii de la frig, abia ne puteam mişca înfofoliţi în atâtea haine, dar ne plăcea iarna. Nu ne plângeam.

Uneori toate momentele astea îmi par atât de îndepartate, de parca nici nu ar fi existat vreodată în realitate, de parcă ar fi fost aievea, doar în visele mele. Alteori mi se pare că de atunci nu a trecut decât o secundă, parcă ieri a fost totul. Dar în ambele cazuri, nu pot să nu mă întreb unde s-au dus acele vremuri? Când a trecut timpul? Când am uitat să ne bucurăm de tot ceea ce este? Când am devenit adulţi? Nişte oameni mari urâcioşi, grăbiţi, care nu acceptă că nu-i poţi da ordine naturii şi care nu vor să ia lucrurile ca atare şi să găsească partea bună din ele!? Când am crescut?

Femeia invizibilă şi Steaua

soccer_cartoon_penaltyNu v-a spus pentru că nu-i stă în fire să se laude, dar Mărgeluţa are o super-putere: devine invizibilă ochiului uman. Al soţului. Nu se foloseşte mereu de această abilitate, ci din când în când, doar în timpul meciurilor. Mai ales ale Stelei. Ca-n seara asta, când Steaua joacă cu CFR, când nici măcar o particulă mică-mică de tot din Mărgea nu mai este vizibilă.

Al Meu Ca Bradul stă cu ochii pironiţi în calculator, concentrat nevoie mare şi cu căştile la urechi. Din când în când îşi dă ochii peste cap a disperare, oftează a pagubă, mai şuieră printre dinţi câte o înjurătură, gesticulează cu mâinile prin aer implorând parcă divinitatea pentru o minge în plasa porţii. Îmi sare inima din piept când în liniştea camerei răzbeşte deodată vocea lui gravă, urlând câte o încurajare „Hai mă, mişcaţi-vă! Dormiţi pe teren!” sau o laudă adresată vreunui brav stelist „Bă, eşti chior, nu vezi poarta?” ori vreun sfat pentru arbitru „Dă-i mă roşu, nu vezi ce intrare a făcut?!”.

În momentele astea de tensiune maximă, mă tem pentru el să nu-i pleznească Doamne fere capul… ori ochii în cap! Aş putea să mă fâţâi despuiată prin faţa lui tot meciul, să-mi scot vreun amant din dulap şi să-ncercăm toată Kamasutra sau chiar să fac o orgie cu vreo 5 blonde siliconate şi-un pitic porno în patul nostru, că al dracului dacă ar observa! Steaua e pe primul loc! Iar Mărgeluţa undeva pe la coada listei, pe vreo poziţie obscură!

În pauza meciului, îmi cere să-i încălzesc o farfurie de ciorbă. Hopa, cred că a început să fie vizibilă o mână, cât să-mi ajungă să iau cu polonicul zeama din oală şi s-o torn în farfurie. Apoi dă repede telefon naşei, o altă mare stelistă din naştere, se iau la comentat cu înfocare prima repriză până începe a doua. Adio mâncat! Ciorba e tot în farfurie, neîncepută şi rece. Dracu’ s-a atins de ea!? I-a stat golul lui Kapetanos în gât! Deh, cine l-a pus pe Becali să-l vândă Clujului?

„Goooool!!!” răcneşte Al Meu Ca Bradul în a doua repriză! E 1-1. Iar Mărgeaua abia îşi revine din sperietură! Scorul rămâne acelaşi până la final. Mare dezamăgire, mare controversă. După meci, urmează -loooogic!- toate emisiunile sportive în care se comentează meciul, interviurile cu jucătorii, cu patronii echipelor. Ptiuuu, ce faţă neagră de supărare răsare de sub pălăria lui Becali! Iar a furat cu talent Balaj!

Acum până pe la vreo 12 noaptea, o să mi se plimbe prin faţa ochilor când GSP, când sport.ro, apoi iar GSP şi iar sport.ro. Pentru că nu e de ajuns să vezi meciul, trebuie să mai vezi şi toooooaaaaaate emisiunile despre meci pe tooooooaaaaate canalele de sport!

Vă anunţ când îmi recuperez vizibilitatea!