Sensul vietii

Am mai spus-o si ma repet: mijloacele de transport in comun sunt adevarate carti cu povesti ambulante. Fara sa vrei, te trezesti in viata oamenilor de langa tine si pret de cateva statii experimentezi o particica din trairile lor: adolescentii galagiosi din spate povestesc cu lux de amanunte despre cine cu cine s-a imbarligat la majoratul de sambata, pispiricii aia de juma’ de metru care au urcat cu tabletele in mana se lauda cu ultimele scoruri de la jocurile lor preferate, pustoaicele alea doua machiate strident si-n blugi din care lipsesc ditamai bucatile de material se dau experte in relatii, desi nu par a avea mai mult de 15-16 ani, mamaitele de pe scaune observa tot si blestema timpurile moderne si democratia care i s-a urcat la cap tineretului din ziua de azi, doua gospodine fac schimb de retete si apoi o pun la perpelit pe vecina lor care si-a prins barbatul cu alta in pat, doi muncitori in constructii, cu salopete murdare isi blagoslovesc patronul care si de data asta le-a oprit din bani, blatistii tupeisti se iau la harta cu controlorii. Si-n toata galagia asta, doar troleul/tramvaiul tace, asculta si merge mai departe. Daca usile, geamurile, scaunele ar putea vorbi!…

Uneori insa, in aceste cutii metalice pe roti ticsite de oameni de toate soiurile, se intampla chiar sa ai adevarate epifanii. Intalnesti si oameni frumosi, naturali, cu povesti la fel de frumoase si naturale, care nu doar iti deseneaza un zambet mare pe fata, dar iti amintesc care sunt adevarurile vietii, sensul si scopul, ceea ce conteaza cu adevarat!

Azi in 62. Urca o tanara mama si fetita ei, de vreo 2-3 anisori. Ma ridic si le ofer locul meu. Dupa ce o asaza grijulie pe cea mica pe scaun, incep sa converseze despre diverse. „Cum a fost azi la gradinita? Ce ati avut la masa?”.

-Ca cand a fost ziua lui Miruna…

-Atunci cand a fost ziua Mirunei! o corecteaza mama pe cea mica. Asa ma bucura cand parintii sunt atenti la vocabularul si exprimarea odraslelor!

-Atunci cand, repeta micuta si incepe sa povesteasca entuziasmata ca respectiva Miruna a adus mancare la gradi de ziua ei.

Intotdeauna am gasit delicioase discutiile dintre parinti si copiii mici! Desi par banale, sunt mult mai mult decat atat, orice dar nu banale: sunt adevarate lectii de comunicare!

La un moment dat, fetita refuza sa mai stea pe scaun fiindca nu e corect ca ea sa stea jos si mama ei in picioare! Cata logica/ratiune si generozitate la un pui de om atat de mic! Asa ca mama se asaza ea, punand-o pe micuta pe picioarele sale. In acel moment, cu cel mai duios si mai dulce glas posibil, copila ii spune un „te iubesc” sincer, rupt parca din insasi inimioara ei si se agata cu manutele de gatul mamei, imbratisand-o cu putere. Si chiar atunci, in acel moment mi s-au inmuiat picioarele. Am simtit cum mi se indeparteaza un val de peste ochi. Pentru asta traim, ne sacrificam si ne zbatem intreaga viata. Pentru momente ca acesta. Fiindca asta e adevarul, sensul vietii, acolo, in cel mai simplu si mai natural gest de pe pamant: imbratisarea dintre mama si pruncul ei si un „te iubesc” din suflet, cuvinte atat de mari rostite de o gurita atat de mica!

mother mama

Cel mai bun frate din lume

Când eram mică şi bătăile cu frate-mio erau la ordinea zilei (de le venea alor noştri să ne ducă într-o pădure şi să ne abandoneze acolo), îi tot strigam maică-mii: „De ce l-ai mai făcut şi pe ăsta? Ca să mă chinui eu acum?”. Şi chiar vorbeam serios! La fel cum o făcusem şi atunci când, văzând-o pe maică-mea mereu obosită şi nedormită din cauza plansetelor bebeluşului cu plămâni foarte buni care era atunci fratele meu, i-am sugerat hotărâtă: „Mami, deshide fereastra şi dă cu el pe geam afară!”. Nu vă închipuiţi groaza de pe faţa ei! De atunci nu m-a mai lăsat singură cu bebele-fără-apărare. Mai ales că eu am continuat cu insistenţele, ţinând să-i subliniez de câte ori aveam ocazia: „Ne-a adus barza un copil prost: nu ştie decât să plângă!”. Ce să o mai lungim, eram pornită pe el, pe acel invadator al spaţiului meu, al vieţii mele, cu care trebuia să mai împart şi atenţia şi dragostea mamei mele. A MEA, nu a NOASTRĂ, ne-am înţeles? 😛

Când ai mei ne cumpărau ceva, trebuia să fie musai în dublu exemplar şi identic, că altfel ieşea scandal. Tot ce primea celălalt era întotdeauna mai mare, mai frumos, mai bun, mai altfel decât ce primeai tu. Dacă se întâmpla să fim nevoiţi să împărţim ceva, era cu adevărat sfârşitul lumii. Mi-aduc aminte cum încercam să dăm pe jumătate o ruladă cu ciocolată, în părţi perfect egale, cu ajutorul riglei. Da, aţi citit bine, cu rigla! Ne scrisesem numele pe toate lucrurile, ca să nu mai găsească celălalt scuza „Nu scrie numele tău pe ea, deci o pot folosi!”. Când bunică-mea l-a întrebat pe frate-mio ce ar face dacă ar vedea că soră-sa ia bătaie cu vârf şi îndesat de la cineva, el i-a răspuns rânjind nonşalant: „Bineînţeles că aş sări…” „S-o salvezi, nu?” „Să dau şi eu!”. Da, dragoste frăţească între noi, nu alta! 😀

Toate astea- trasul de păr, urletele, pumnii, certurile, bătăile- au fost de actualitate până am plecat eu la facultate (timp suficient ca el să se aleagă cu ochi învineţiţi constant şi eu cu dinţii sparţi, iar ai mei cu capul calendar!). Distanţa ne-a apropiat. Catalizator ne-a fost maturizarea. Amândoi creşteam şi începeam să vedem lumea cu alţi ochi. Şi lumea asta nouă, fără celălalt, ni s-a părut… goală! N-o să uit niciodată prima lui tentativă de a-mi spune că-i lipseam. Eram la facultate de vreo două luni cred, şi într-o seară, când vorbeam cu ai mei la telefon, a ţinut morţiş să vorbească şi el cu mine, deşi până atunci nu se sinchisise. „Da’ ce, ţi-e dor de mine?” l-am tachinat eu. Nu mi-a zis-o, dar am simţit-o. Şi mi-a fost de ajuns! Oricum, felul său de a fi nu-i îngăduie nici acum să-şi pună sentimentele în vorbe. Doar în fapte.

Mă acceptă aşa cum sunt, mă ascultă, mă consolează, nu mă judecă. Mă iubeşte. Suntem acelaşi sânge şi apă nu se face! Să fi fost singură la părinţi, aşa cum îmi doream atunci când eram mică, copilăria mea ar fi fost atât de plictisitoare şi fadă! Dacă el nu ar fi, viaţa mi-ar părea atât de goală şi tristă! De fapt, nici nu pot şi nici nu vreau să-mi imaginez viaţa fără el!

Sunt mândră de tine, norocoasă şi recunoscătoare că te am! Dacă aş fi putut alege, tot pe tine te-aş fi vrut ca frate! Anul trecut, ţi-am făcut cadou un ceas. Anul ăsta, fiindcă eşti departe, îţi dăruiesc aceste cuvinte. LA MULŢI ANI, IUBITUL MEU FRATE! ❤

happy birthday brother
Sursa foto

 

Q2: Cum dispare dragostea?

Cum îţi dai seama că nu-l mai iubeşti pe cel de lângă tine? Atunci când nu mai reuşeşte să-ţi facă sufletul să vibreze, nici inima să tresalte? Când pielea-ţi nu se mai înfioară la atingerile sale? Când privirea nu-l  mai caută cu disperare şi-i este indiferentă absenţa lui…? Când inima ta nu-l mai vede, iar sufletul nu-l mai simte?

Şi de fapt cum dispare dragostea dintre doi oameni? Se strecoară, aşa, pe nesimţite, nevăzută de nimeni? Se scurge încetul cu încetul sau puf, s-a dus? Şi când se duce, un se duce? Nimic nu moare, totul se transformă, spunea profa de chimie din generală. Şi-atunci, dragostea care nu mai e, în ce s-a transformat? În indiferenţă, ură… sau neant?

Unde se duc toate momentele de tandreţe, miile de îmbrăţişări strânse, sărutările fierbinţi şi atingerile pătimaşe din nopţile de dragoste nebună, pupicii duioşi din vârful buzelor, de bună dimineaţa, dinainte de a ieşi pe uşă ori seara, la întoarcere acasă? Unde dispar privirile drăgăstoase, te iubescurile sincere, promisiunile aprinse şi jurămintele de dragoste eternă? Unde se duc anii de iubire? Şi de ce nu mai sunt?

CUM DISPARE DRAGOSTEA? ŞI UNDE SE DUCE CÂND SE DUCE?

love is gone

Are cineva răspunsul?

Te iubesc, scumpule!

La un seminar al femeilor pe tema “Cum să trăiesti într-o atmosferă de dragoste cu soţul tău”, participantele au fost întrebate dacă îşi iubesc soţii. Toate au raspuns aprobator. Atunci au fost întrebate când le-au spus ultima dată soţilor că îi iubesc. Unele au răspuns că azi, altele că ieri, altele că nu-şi amintesc. Atunci au fost rugate să le trimita soţilor un SMS, cu textul “Te iubesc, scumpule!”, iar apoi să schimbe telefoanele între ele şi să citească răspunsurile primite.

Iată câteva:of course i love you now get me a beer

1. Cine eşti?

2. Te simţi bine?

3. Te iubesc!

4. Ce mai e acum? Ceva cu maşina?

5. N-am înţeles ce ai în vedere.

6. Ce-ai mai făcut acum? De data asta nu te mai scuz!

7. Nu mă lua pe ocolisuri, spune direct cât vrei!

8. Oare visez?!

9. Dacă nu-mi spui cui îi este adresat mesajul, fac moarte de om!

10. Răspunsul la ce vrei tu este nu!

Morala o găsiţi singuri! 😀

Şi-a venit până la urmă…

1 Cadourile lui Mos Nicolae in ghetute by Margeluta

Cum cine? Adevăratul Moş Nicolae, cel care-ţi aduce-n ghetuţe lucruri frumoase pentru c-ai fost cuminte, nu cel cu mâna lungă, ce te „scapă” de tot ce ţi-e mai drag şi folositor, chiar dacă nu meriţi o aşa pedeapsă!

Dar să vă povestesc întâmplarea! Astă seară, venind acasă şi deschizând în grabă uşa, o foaie de hârtie zboară prin faţa mea, dezlipită probabil de pe faianţa din hol din cauza curentului făcut de intrarea-mi vijelioasă. Intrigată, îi urmăresc căderea legănată şi când mă aplec s-o ridic, văd pe jos alte bileţele de hârtie desenate cu săgeţi ce mă îndeamnă să intru în cameră. Textul de pe foaia albă mă anunţă că a trecut Moş Nicolae pe la mine în timp ce eu eram plecată. Entuziasmată, mă prind în joc şi urmez săgeţile. Pe prag, dau de un alt bilet care mă informează că drumul se va bifurca şi va trebui deci să aleg una din cele două variante mari şi late: 1. să urmez săgeţile ce mă conduc către Moşul cel darnic alias Al Meu Ca Bradul, care stă miserupist în pat, cu laptopul în braţe, ignorându-mă total, ooooori varianta numărul 2, să aleg săgeţile ce duc către fereastră, unde – atenţie, bătăi de tobe, surle şi trâmbiţe- tronează el, CA-DO-UL, exact ca în poză! Ia ghiciţi acum ce am ales! 😀

Normal că am fugit ca nebuna la cadou, doooh! Că doar pe Al Meu Ca Bradul îl am oricând la dispoziţie, prin urmare, de data asta m-am lăsat ghidată de partea materială! Vaaai, soţiorule, ce nevastă materialistă ţi-ai luat pe cap! Ghinionul tău, nu e bun returnabil! Cel puţin nu după 2 ani de la căsătorie! 😛 Primul lucru pe care mi-au căzut ochii a fost -cum altfel?- cutia cu aparatul foto, pe care l-am botezat Sony Boy. Fotografia de mai sus este chiar prima imagine imortalizată de  noul venit! Am ţinut mult să fie aşa, pentru a îngheţa cumva pentru totdeauna aceste clipe minunate… şi total neaşteptate! Nici nu mi-a trecut prin gând că voi avea parte de o aşa surpriză, mai ales că eram întristată peste măsură de evenimentul de ieri noapte, când am fost sărăcită de geantă cu tot ce aveam înăuntru. Sărbătorile fără fotografii sunt pentru mine mai mult decât triste, iar dacă mai adăugăm şi întâmplările recente, avem reţeta perfectă pentru nişte sărbatori de iarnă distruse complet. Şi chiar încercam să mă obişnuiesc cu gândul ăsta, când ce să vezi? A făcut el Al Meu Ca Bradul o mică magie şi voilà, sunt cea mai fericită Mărgea! Ba simt că mi-a revenit subit şi cheful de a împodobi bradul! 😛

Cred că e cea mai mare surpriză de care am avut parte de foarte mult timp încoace! Una mai mult decât plăcută! Şi spune asta o persoană care nu prea se dă în vânt după surprize, fiindcă de obicei nu primeşte lucruri care să-i placă! Aşa că spun pas! De data asta Bradul meu a nimerit-o la fix, semn că mă cunoaşte foarte bine şi… mă iubeşte la fel! Nu puteam cere mai mult de la el, de la sărbătorile de iarnă, de la sfârşitul acestui an, care după toate cele întâmplate, parcă s-a mai îndulcit puţin! Şi asta contează!

CITATUL ZILEI:

„Darurile cuceresc pe oameni şi pe zei. Până şi Jupiter este împăcat prin daruri.”

Ovidius