Scrisoarea lui Abraham Lincoln catre profesorul fiului sau

„Fiul meu va trebui sa invete ca nu toti oamenii sunt sinceri si onesti.
Invatati-l, daca puteti, minunatia cartilor; totusi, dati-i si timp sa se gandeasca la misterul etern al pasarilor cerului, al albinelor de sub soare si al florilor de pe camp.
In scoala, invatati-l ca e mult mai onorabil sa esueze decat sa triseze…
Invatati-l sa aiba incredere in propriile-i idei, chiar daca ceilalti ii spun ca se inseala. Invatati-l sa fie amabil cu oamenii amabili si dur cu cei duri.
Incercati sa-i dati fiului meu taria de a nu urma multimea, sa nu urmeze turma…
Invatati-l sa-i asculte pe toti oamenii, dar invatati-l, de asemenea, sa selecteze ceea ce a auzit printr-un ecran al adevarului si sa pastreze doar ce e bun.
Invatati-l, daca puteti, cum sa rada cand e trist…
Invatati-l ca nu e nicio rusine in a plange.
Invatati-l sa fie grijuliu cu cinicii si sa fie atent la lingusitori.
Invatati-l sa-si „vanda” creierul celor care dau mai mult, dar niciodata sa nu puna un pret pentru sufletul lui.
Invatati-l sa-si astupe urechile la barfa si sa lupte cand crede ca aceasta este solutia.
Tratati-l gentil, dar nu-l protejati, deoarece numai testul focului face otelul bun.
Lasati-l sa aiba curajul de a fi nerabdator.
Lasati-l sa aiba curajul de a fi brav.
Invatati-l sa aiba intotdeauna incredere in el insusi, deoarece, apoi, va avea incredere in umanitate.
Aceasta este o cerinta mare, dar vedeti, totusi, ce puteti face; este asa un copil de treaba, fiul meu!”
Text gasit pe facebook. Nici ca se putea o sincronizare mai buna, intrucat duminica, pe 5 octombrie, se sarbatoreste Ziua Internationala a Educatiei sau Ziua Mondiala a Profesorului.

Posta, coletul si incendiul

Stiti filmele alea vechi in care scrisorile parfumate ale doamnelor cu rochii infoiate si sarmalute pe cap ajungeau la destinatie dupa muuulte zile cu diligenta trasa de cai pe drumuri noroiase de tara, prin paduri umbroase si culmi stancoase? Ei bine, cam asta e imaginea mea si-n ziua de azi despre Posta Romana (a se nota ca am folosit totusi majuscule) si de asta evit sa ma folosesc de serviciile ei. Apoi am vazut cu totii in filme ca diligenta mai e si jefuita din cand in cand, si probabil de asta nu mi-oi fi primit eu ultima data coletul! Vedeti, iegzista o esplicatie!
  Eh, va imaginati deci cu ce inima stransa am depus luni la posta coletul cu rechizite pentru Kids for kids! Dar mi-am facut singura curaj, apoi cruce, am mai scuipat de 3 ori in san, am zis un Doamne ajuta si… l-am trimis!
Dupa ce toata noaptea am visat numai diligente impotmolite la mama naibii in praznic, rasturnate din cauza unei osii rupte sau jefuite de hoti mascati si cu sabii la purtator (probabil instinctul meu de clarvazatoare incerca sa-mi spuna ceva!), a doua zi dimineata ce sa vezi? Anunta la Antena 1 ca un oficiu postal de la Gara de Nord a luat foc peste noapte! Mi-a cazut fata, nu alta! Stateam statuie cu pantalonii in mana si ma holbam cu ochii cat cepele si o expresie tampa la televizor! O poza in momentul ala ar fi fost nepretuita!
Care sunt sansele ca oficiul postal sa ia foc dupa ce tu ai depus un colet? Tocmai ACEL oficiu postal, tocmai in ACEA zi? Vorba unei colege de liceu: „Numai tie ti se putea intampla!”.
Toata ziua m-am perpelit, nestiind daca pachetul meu de rechizite se salvase ori nu din flacari. Le si vedeam pe toate scrum si pe mine alergand din nou prin Carrefour dupa unele noi! Seara, cand am iesit de la munca, m-am oprit direct la oficiul postal proaspat deschis in incinta Garii de Nord sa aflu cate ceva. Si credeti-ma ca nu mi-am mai simtit sufletul asa usurat din liceu, cand profa de mate sarea peste numele meu si-l scotea la tabla pe urmatorul la catalog! :)) Seara, la finalul programului, toate coletele depuse peste zi sunt deja incarcate in masina (deci fara diligenta?) si expediate. Prin urmare, al meu nici macar nu s-a aflat in pericol. De fapt, ieri a si ajuns la destinatie. M-am bucurat ca un copil cand Loredana a pus pe facebook o poza cu pachetul trimis de mine. Era biata cutie cam sifonata, dar macar a ajuns cu bine la destinatie, nu? Si apropo, cum e posibil ca niciun magazin de cartier sa n-aiba o amarata de cutie de carton? A trebuit sa o cumpar cu 3 lei de la posta, bani pe care as fi preferat sa-i dau pe 3 caiete pentru copii!

Prima zi de şcoală din 3 perspective

Eh, dragi elevi, până aici v-a fost! Vreţi, nu vreţi, şcoala începe azi… and there’s nothing you can do about it (cum ar spune americanul)!  Sau curaj găină, că te tai (cum ar spune românul)! 😛 Dacă vreţi o consolare, vă oferă Mărgeaua una: bucuraţi-vă de clipele astea, trec atât de repede şi credeţi-mă că ăştia sunt cei mai uşori ani din viaţa voastră! Dacă acum vi se pare greu, ce urmează după o să vi se pară cu adevărat capăt de lume! Eh, a mers, vă simţiţi mai bine acum? 😀

Şi în continuare să vedem cum arată prima zi de şcoală privită din mai multe unghiuri.

Din perspectiva elevului:

back to school funny

back to school

back to school funny

back to school funny

back-to-school-funny-pictures-dumpaday-images-1

back to school

school-funny

first day of school

back-to-school-funny-pictures-dumpaday-images-16

Sursă foto: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9

Din perspectiva profesorului:

back to school funny

funny back too school

back to school funny

318067410878121184YdluzC7c

funny back to school

first day of school funny

back to school

teachers funnyteacher funnyback to school

Sursă foto: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10

Din perspectiva părinţilor:

back to school funny

first day of school

2014-08-05-1344971475434_9689261

1343537568412_9814932

joy

1346212419931_3249330

Teacher-Vacation-Ending-660

Sursă foto: 1, 2, 3, 4, 5, 6,7

La final, Mărgeaua vă urează NOROC tuturor, indiferent de care parte a catedrei vă aflaţi! 😛

Ajuta un copil sa mearga la scoala!

Dupa trei luni de stat la tara, pe vremea aia fara internet si smartphone (oh, quelle horreur!), spre finalul vacantei mari, intotdeauna ma incerca un sentiment de nerabdare. Da, abia asteptam sa inceapa scoala, nu pentru cursuri in sine (intotdeauna am urat temele si statul drepti in banca), ci pentru fiorul acela al unui nou inceput: trimestru nou, haine noi, ghiozdan nou, rechizite noi. Mama ne lua la cumparaturi si urma o alergatura febrila prin oras dupa uniforma, adidasi pentru sport, trening, helancute, tricouri, geci si incaltaminte de toamna, de iarna, toate pentru un an intreg. Rechizitele se strangeau stiva la noi in camera, baxuri intregi de caiete, alaturi de celelate trebuincioase scolii: stilouri, pixuri, creioane, radiere, rigle, acuarele, pensule, blocuri de desen, creioane colorate, carioci, plastilina, invelitoare pentru coperte, penare si intotdeauna ghiozdan nou. Crestea inima-n mine cand le vedeam pe toate gramada pe si langa biroul din dormitorul de 3 metri pe 3 pe care-l imparteam cu fratele meu. Imi placea sa rasfoiesc caietele si sa le miros, sa ating totul si sa-mi imaginez cum aveam eu sa le folosesc in timpul scolii. Da, acum pot sa spun ca in momentele acelea eram cel mai fericit copil!

Din pacate, am aflat destul de devreme ca nu toti copiii aveau parte de aceasta fericire, ca eu si fratele meu eram norocosi. Norocosi ca parintilor le pasa de noi, norocosi ca aveau serviciu si bani sa ne cumpere toate aceste lucruri, norocosi ca puteam merge la scoala. Ma imaginam pe mine in locul lor, infometata, murdara si cu picioarele inghetate, fara un acoperis deasupra capului, fara parinti care sa aiba grija de mine (da, de mica am dat dovada de o imaginatie destul de vie!). Visul meu de copil era sa construiesc un orfelinat pentru toti copiii abandonati, unde sa am grija de ei, ca o mare familie, sa nu le lipseasca nimic, sa poata merge la scoala si sa-si faca un viitor. Inca tin minte privirea uluita a mamei cand i-am spus. N-a zis nimic, dar in week-endul urmator am umplut doi saci selectand din toate jucariile si hainele noastre si le-am dus la tara, la o familie saraca cu cinci copii din satul bunica-mii. Asa m-a invatat mama sa ofer din putinul meu celor care nu aveau nici macar atat. Si de atunci am dat cum am putut, cat am putut: sange, bani, haine, mancare. Dar am dat, nu am stat cu mainile in san. Stiu ca e doar o picatura intr-un imens ocean, dar picatura asta va fi enorm pentru cineva. Si asta e tot ce conteaza!

kids for kidsAsta incerc sa fac azi prin articolul asta: sa va conving sa oferiti celor care nu au nici macar putinul asta de-l aveti voi! De data asta e vorba de rechizite, fiindca tot suntem in prag de nou an scolar, rechizite care vor ajunge la 20 de copii din familii defavorizate prin stradania Loredanei, care a initiat proiectul Kids for kids. Pentru ca in ciuda circului asta penibil cu rezultatele proaste de la bac, inca mai sunt in tara asta copii care-si doresc sa invete, care parcurg pe jos kilometri intregi pana la scoala in fiecare zi, care isi fac temele la lumina lumanarii, dupa ce au muncit toata ziua in gospodarie. Mai exista copii, multi, prea multi, care se straduiesc, in ciuda tuturor piedicilor, sa se tina de scoala. Dar e greu, foarte greu sa faci asta cand parintii nu au bani. Si stiti cu totii cat de scumpe sunt toate in ziua de azi, cati bani ii trebuie unui parinte sa-si pregateasca copilul de scoala la inceput de an. Asa ca haideti sa le dam o mana de ajutor, sa nu le taiem aripile copiilor astora care sunt nu doar la inceput de nou an scolar, ci si la inceput de viata.

Daca vreti sa ajutati (si eu sper din tot sufletul ca o veti face), cu o donatie in bani sau rechizite ori pur si simplu cu popularizarea proiectului Kids for kids, dati un click pe blogul Loredanei sa aflati cum puteti face asta. Orice e mai bun decat nimic, chiar si un simplu share pe retelele de socializare.

Eh, si sa va povestesc ca in scopul asta, subsemnata a fost ieri la cumparaturi de rechizite, in Carrefour. Si sa fi vazut nebunia naibii ce era acolo: agitatie, aglomeratie, plansete, voci rastite sau mieroase, dupa caz, parinti indecisi, copii hotarati ca „nu vor cu Barbie, vor cu Hello Kitty”. Dar eu ador produsele de papetarie si birotica si felul cum miros ele, asa ca, in ciuda atmosferei si mai ales datorita scopului, mi-a fost tare drag sa le aleg eu cu mana mea. Pe vremea cand eram eleva si aveam nevoie de toate astea, nu era asa diversitate, atatea culori care sa te imbie sa cumperi! Mai mare placerea! Dar am mai realizat si cat de scump poate fi sa-ti dai copilul la scoala! Da, gasesti intr-adevar reduceri, dar adunand toate cele necesare, se aduna o suma frumusica, pe care nu multi si-o permit! Si am mai realizat ceva: cat de greu trebuie sa le fi fost si alor mei! Asta asa, ca dovada ca pana nu experimentezi pe pielea ta, nu-ti dai seama si nu apreciezi cate eforturi au facut altii pentru tine!

Deci ajutati! Nu se stie niciodata, poate copilul acela pe care-l ajutati astazi, va va returna favoarea descoperind leacul nesperat al vreunei boli! Si chiar de nu va ajunge atat de departe, fericirea din ochii lui cand isi va primi pachetul de rechizite va face sa merite efortul, credeti-ma!

Cine sunt eu contează!

Ca tot suntem in apropierea inceperii scolii, iata o povestioara din care avem toti de invatat: elevi, profesori si parinti.

O profesoara din New York s-a hotarat sa-i onoreze pe toti absolventii liceului, spunandu-le insemnatatea pe care a avut-o fiecare dintre ei. Ea l-a chemat pe fiecare elev in fata clasei, pe rand. Intai, i-a spus fiecaruia ce insemnatate a avut pentru ea si pentru clasa. Apoi i-a dat fiecaruia o panglica albastra, imprimata cu litere aurii, pe care scria “Cine sunt eu conteaza (face diferenta)!”

Dupa aceea, profesoara a decis sa realizeze un proiect al clasei, sa vada ce impact ar avea recunoasterea asupra unei comunitati. I-a dat fiecarui student inca trei panglici si i-a instruit sa mearga si sa continue aceasta ceremonie. Apoi trebuia ca ei sa urmareasca rezultatele, pentru a vedea cine a cinstit pe cine si sa comunice clasei peste o saptamana rezultatele.

Unul dintre baietii din clasa s-a dus la un director junior dintr-o companie din apropiere si l-a “premiat” pentru ca l-a ajutat cu planificarea carierei. I-a dat o panglica si i-a pus-o pe camasa. Apoi i-a mai dat doua panglici si i-a spus:

-Facem un proiect de clasa pe tema recunoasterii meritelor si ne-ar placea sa mergeti sa gasiti pe cineva pe care sa-l apreciati si sa-i dati o panglica albastra.

Mai tarzu in acea zi, directorul junior s-a dus la seful lui, care avea reputatia de a fi un tip morocanos. I-a spus ca il admira cu-adevarat pentru ca e un geniu creativ. Seful a parut foarte surprins. Directorul junior l-a intrebat daca ar accepta in dar panglica albastra si daca ii permite sa i-o puna in piept. Seful lui a zis:

-Ei bine, sigur!

Directorul junior a luat atunci panglica albastra si a prins-o chiar pe  sacoul sefului sau, deasupra inimii. Apoi a intrebat, oferindu-i ultima panglica:

-Vreti sa luati aceasta panglica si sa o dati altcuiva in semn de apreciere? Adolescentul care mi-a dat-o are un proiect la scoala si vrem sa ducem mai departe aceasta ceremonie a panglicilor albastre, sa vedem cum afecteaza ea oamenii.

In acea seara, seful a venit acasa si s-a asezat impreuna cu fiul sau de 14 ani. A spus:

-Cel mai incredibil lucru mi s-a intamplat astazi. Eram in biroul meu si unul dintre angajatii mei a intrat si mi-a zis ca ma admira si mi-a dat o panglica albastra pentru ca sunt un geniu creativ. Imagineaza-ti! El crede ca sunt un geniu creativ! Apoi mi-a pus in piept o panglica albastra pe care scrie „Cine sunt eu conteaza (face diferenta)!”. Mi-a dat o alta panglica si mi-a cerut sa gasesc pe altcineva pe care il apreciez. In timp ce ma intorceam acasa, am inceput sa ma gandesc pe cine as putea aprecia si cui as putea oferi aceasta panglica si m-am gandit la tine. Vreau sa stii ca te apreciez pe tine. Zilele mele sunt confuze si cand vin acasa nu prea iti dau atentie. Tip la tine pentru ca nu iei note suficient de bune la scoala si pentru dormitorul tau dezordonat. In seara asta, am vrut doar sa ma asez aici si, ei bine, doar sa te fac sa stii ca tu chiar contezi pentru mine. Alaturi de mama ta, tu esti cea mai importanta persoana din viata mea. Esti un pusti minunat si te iubesc!

Emotionat, baiatul a izbucnit in hohote de plans si nu se mai putea opri. Intregul corp ii tremura. S-a uitat la tatal sau si i-a zis printre lacrimi:

-Tata, asta-seara, mai devreme, stateam in camera mea si am scris o scrisoare pentru tine si mama, explicandu-va de ce a trebuit sa imi iau viata si va rugam sa ma iertati. Aveam de gand sa ma sinucid in noaptea asta, dupa ce voi veti fi adormit. Chiar am crezut ca nu iti pasa deloc, de nimic. Scrisoarea e sus. Nu cred ca voi mai avea nevoie de ea!

Tatal sau a urcat in camera baiatului si a gasit o scrisoare sincera plina de suferinta si durere. Seful s-a intors la lucru un om schimbat. Nu mai era un morocanos si s-a asigurat ca toti angajatii lui afla ca intr-adevar conteaza (fac diferenta).

Directorul junior a ajutat multi alti oameni in planificarea carierei, unul fiind chiar fiul sefului sau si nu a uitat sa le spuna ca fac diferenta in viata lui. In plus, tanarul si colegii sai de clasa au invatat o lectie valoroasa: “Cine esti CHIAR conteaza (face diferenta)!”

Povestioara gasita pe facebookul unei prietene.

Floarea rosie

Într-o zi un băiețel s-a dus la școală. Băiețelul era mic, iar școala era mare. Dar când băiețelul a văzut că intrarea în clasa lui se făcea printr-o ușă direct din curte a fost foarte fericit, iar școala nu i s-a mai părut atât de mare ca la început. Într-o dimineață când băiețelul se afla în clasă, profesoara le-a spus copiilor: “Astăzi o sa facem un desen”.

“Grozav”, a spus băiețelul, căci îi plăcea foarte mult să deseneze. Știa să deseneze o mulțime de lucruri: lei și tigri, pui și vaci, trenulețe și vapoare. Și și-a scos cutiuța cu creioane colorate și a început să deseneze.

Dar profesoara a zis: “Așteptați! Nu începeți încă!”. Și au așteptat pâna când i s-a părut că toți copiii sunt pregătiți. “Acum o să desenăm o floare”, a zis profesoara.

“Grozav” s-a gândit băiețelul, căci îi plăcea să deseneze flori. Și a început să deseneze flori frumoase, și le-a colorat în roz, portocaliu, albastru.

Dar profesoara le-a zis copiilor: “Așteptați, vă voi arăta eu cum să colorați”. Și a desenat o floare roșie cu o tulpină verde. “Acum puteți începe!”, a zis profesoara.

Băiețelul a privit floarea profesoarei, apoi s-a uitat la florile lui. Florile lui erau mai frumoase decât floarea profesoarei; dar n-a spus nimic. A întors doar pagina și a desenat o floare ca cea a profesoarei… Era roșie, cu o tulpină verde.

Într-o altă zi, când băiețelul intrase în clasă prin ușa din curte, profesoara le-a spus copiilor: „Astăzi o să facem ceva din argilă”.

„Grozav”, a spus băiețelul, căci îi plăcea să lucreze cu argila. Știa să facă tot felul de lucruri din argilă: șerpi și oameni de zăpadă, elefanți și camioane. Dar a așteptat până ce toți copiii au fost gata.

„Acum o să facem o farfurie”, a zis profesoara.

„Grozav”, s-a gândit băiețelul căci îi plăcea să facă farfurii de toate formele și mărimile. Și a început să facă farfurii de toate formele și mărimile.

Dar profesoara le-a spus copiilor: „Asteptați, vă arăt eu cum se face!”. Și le-a arătat cum să facă o farfurie adâncă. „Așa! Acum puteți începe!”, a zis profesoara.

Băiețelul s-a uitat la farfuria profesoarei și apoi la ale sale. Îi plăceau mai mult farfuriile lui decât farfuria adâncă a profesoarei. Dar n-a spus nici un cuvânt. Și-a transformat farfuriile lui într-o bila mare de argilă din care a făcut o farfurie adâncă și mare ca cea făcută de profesoară.

Și foarte curând băiețelul a învățat să aștepte și să privească; și să facă lucruri ca cele făcute de profesoară, și foarte curând n-a mai făcut nimic de unul singur. Și s-a întâmplat într-o zi ca băiețelul și familia lui s-au mutat într-o altă casă, într-un alt oraș. Și băiețelul a trebuit să meargă la școală. Școala cea nouă era și mai mare și nu mai avea nici o ușă prin care să intre direct din curte în clasa lui. Trebuia să urce niște trepte înalte și să meargă de-a lungul unui coridor lung până ajungea în clasa lui.

În prima zi de școală, profesoara le-a zis copiilor: „Astăzi o să facem un desen!”

„Grozav”, a zis băiețelul și a așteptat să-i spună profesoara ce să facă… Dar ea n-a zis nimic. S-a plimbat doar prin clasă. Când a ajuns lângă băiețel i-a spus: „Tu nu vrei să desenezi?”.

„Ba da!” a zis băiețelul. „Ce desen facem?”

„Nu stiu pâna nu-l faci” a raspuns profesoara.

„Cum să-l fac?” zise băiețelul.

„Cum îți place ție!” răspunse ea.

„Să-l colorez cum vreau eu?” a mai întrebat băiețelul.

„Cum vrei tu!”, a fost răspunsul ei. „Dacă toți ați face același desen și l-ați colora la fel, cum să știu eu cine l-a făcut?”

„Nu știu!” zise băiețelul. Și a început să deseneze o floare roșie cu o tulpină verde.

Morala: Creativitatea umană este un dar neprețuit. Îți aduci aminte de ușurința cu care puteai să îți imaginezi jocuri când erai copil, sau să vezi în jucăria de cârpe cea mai frumoasă păpușă din lume? Einstein spunea că „Mintea intuitivă este un dar sacru, iar mintea rațională este servitorul ei de încredere. Am creat o societate care onorează servitorul și a uitat darul. ” Cine spune că floarea trebuie să aibă petale roșii și frunze verzi? Puterea de a fi creativi este ceea ce ne definește ca oameni, iar atunci când vom fi înlănțuiți în proceduri de lucru, nu ne vom diferenția prea mult de mașinile pe care le-am construit.

432062_372106546139850_100000215234867_1693642_595616480_n.jpg
Sursa aici.

Adevărata educaţie

Într-o şcoală de la marginea unui oraş, era un profesor foarte iubit de copii. Totdeauna, domnul profesor avea grijă de toţi elevii, încercând să-i înveţe cât mai multe. Dar, într-o zi, copiii au observat că unul dintre colegii lor fură şi l-au pârât imediat profesorului. Acesta însă nu l-a pedepsit pe făptaş. După câteva zile, hoţul a furat iar, dar a fost prins imediat. Nici de această dată, domnul profesor nu l-a pedepsit. Când acelaşi lucru s-a întâmplat şi a treia oară, câţiva băieţi s-au dus la profesor să se plângă şi i-au spus:

– Acest coleg al nostru fură mereu. Nu este bine ceea ce se întâmplă şi vă rugăm să-l daţi imediat afară din şcoală, altfel plecăm noi.

– N-am să-l dau afară. Dacă vreţi, puteţi pleca toţi ceilalţi, dar el rămâne.

– Domnule profesor, dar cum este posibil să renunţaţi atât de uşor la noi toţi, care v-am ascultat mereu?

Privindu-i cu blândeţe, profesorul le-a explicat elevilor săi, atât de miraţi de această neaşteptată situaţie:

– Voi ştiţi, deja, ce e bine şi ce e rău. Dacă aţi pleca în lume, cu siguranţă că aţi şti cum să vă purtaţi, nici nu mă îndoiesc! Dacă însă el ar pleca de aici, dintre noi, ce ar face? Asta de ce nu v-aţi întrebat? De ce v-aţi gândit doar la voi? Credeţi că dacă o să-l dau afară, va fi mai bun? Dacă aici, între noi, el nu ştie cum e bine să te porţi, ce va face el în lume? Aşa că, indiferent dacă voi rămâneţi sau plecaţi, el va sta în continuare aici, iar eu voi avea grijă să se schimbe şi să devină un om bun. Iar atunci când va dori şi el acest lucru, cu siguranţă că dintr-un hoţ ocolit de colegi, va deveni un copil apreciat şi iubit de toţi cei din jurul său.

Când a aflat despre cele petrecute, impresionat de bunătatea profesorului său, băieţelul care până atunci furase şi le pricinuise atâtea necazuri celor din jurul său a promis că se lasă de furat. Şi s-a ţinut de cuvânt, fiindcă – aşa cum spusese şi domnul profesor – de data aceasta EL era cel care dorea din tot sufletul să fie mai bun.