Propriu şi personal

Posta, coletul si incendiul

Stiti filmele alea vechi in care scrisorile parfumate ale doamnelor cu rochii infoiate si sarmalute pe cap ajungeau la destinatie dupa muuulte zile cu diligenta trasa de cai pe drumuri noroiase de tara, prin paduri umbroase si culmi stancoase? Ei bine, cam asta e imaginea mea si-n ziua de azi despre Posta Romana (a se nota ca am folosit totusi majuscule) si de asta evit sa ma folosesc de serviciile ei. Apoi am vazut cu totii in filme ca diligenta mai e si jefuita din cand in cand, si probabil de asta nu mi-oi fi primit eu ultima data coletul! Vedeti, iegzista o esplicatie!
  Eh, va imaginati deci cu ce inima stransa am depus luni la posta coletul cu rechizite pentru Kids for kids! Dar mi-am facut singura curaj, apoi cruce, am mai scuipat de 3 ori in san, am zis un Doamne ajuta si… l-am trimis!
Dupa ce toata noaptea am visat numai diligente impotmolite la mama naibii in praznic, rasturnate din cauza unei osii rupte sau jefuite de hoti mascati si cu sabii la purtator (probabil instinctul meu de clarvazatoare incerca sa-mi spuna ceva!), a doua zi dimineata ce sa vezi? Anunta la Antena 1 ca un oficiu postal de la Gara de Nord a luat foc peste noapte! Mi-a cazut fata, nu alta! Stateam statuie cu pantalonii in mana si ma holbam cu ochii cat cepele si o expresie tampa la televizor! O poza in momentul ala ar fi fost nepretuita!
Care sunt sansele ca oficiul postal sa ia foc dupa ce tu ai depus un colet? Tocmai ACEL oficiu postal, tocmai in ACEA zi? Vorba unei colege de liceu: „Numai tie ti se putea intampla!”.
Toata ziua m-am perpelit, nestiind daca pachetul meu de rechizite se salvase ori nu din flacari. Le si vedeam pe toate scrum si pe mine alergand din nou prin Carrefour dupa unele noi! Seara, cand am iesit de la munca, m-am oprit direct la oficiul postal proaspat deschis in incinta Garii de Nord sa aflu cate ceva. Si credeti-ma ca nu mi-am mai simtit sufletul asa usurat din liceu, cand profa de mate sarea peste numele meu si-l scotea la tabla pe urmatorul la catalog! :)) Seara, la finalul programului, toate coletele depuse peste zi sunt deja incarcate in masina (deci fara diligenta?) si expediate. Prin urmare, al meu nici macar nu s-a aflat in pericol. De fapt, ieri a si ajuns la destinatie. M-am bucurat ca un copil cand Loredana a pus pe facebook o poza cu pachetul trimis de mine. Era biata cutie cam sifonata, dar macar a ajuns cu bine la destinatie, nu? Si apropo, cum e posibil ca niciun magazin de cartier sa n-aiba o amarata de cutie de carton? A trebuit sa o cumpar cu 3 lei de la posta, bani pe care as fi preferat sa-i dau pe 3 caiete pentru copii!

Reclame
Hai sa dam mana cu mana, Propriu şi personal

Ajuta un copil sa mearga la scoala!

Dupa trei luni de stat la tara, pe vremea aia fara internet si smartphone (oh, quelle horreur!), spre finalul vacantei mari, intotdeauna ma incerca un sentiment de nerabdare. Da, abia asteptam sa inceapa scoala, nu pentru cursuri in sine (intotdeauna am urat temele si statul drepti in banca), ci pentru fiorul acela al unui nou inceput: trimestru nou, haine noi, ghiozdan nou, rechizite noi. Mama ne lua la cumparaturi si urma o alergatura febrila prin oras dupa uniforma, adidasi pentru sport, trening, helancute, tricouri, geci si incaltaminte de toamna, de iarna, toate pentru un an intreg. Rechizitele se strangeau stiva la noi in camera, baxuri intregi de caiete, alaturi de celelate trebuincioase scolii: stilouri, pixuri, creioane, radiere, rigle, acuarele, pensule, blocuri de desen, creioane colorate, carioci, plastilina, invelitoare pentru coperte, penare si intotdeauna ghiozdan nou. Crestea inima-n mine cand le vedeam pe toate gramada pe si langa biroul din dormitorul de 3 metri pe 3 pe care-l imparteam cu fratele meu. Imi placea sa rasfoiesc caietele si sa le miros, sa ating totul si sa-mi imaginez cum aveam eu sa le folosesc in timpul scolii. Da, acum pot sa spun ca in momentele acelea eram cel mai fericit copil!

Din pacate, am aflat destul de devreme ca nu toti copiii aveau parte de aceasta fericire, ca eu si fratele meu eram norocosi. Norocosi ca parintilor le pasa de noi, norocosi ca aveau serviciu si bani sa ne cumpere toate aceste lucruri, norocosi ca puteam merge la scoala. Ma imaginam pe mine in locul lor, infometata, murdara si cu picioarele inghetate, fara un acoperis deasupra capului, fara parinti care sa aiba grija de mine (da, de mica am dat dovada de o imaginatie destul de vie!). Visul meu de copil era sa construiesc un orfelinat pentru toti copiii abandonati, unde sa am grija de ei, ca o mare familie, sa nu le lipseasca nimic, sa poata merge la scoala si sa-si faca un viitor. Inca tin minte privirea uluita a mamei cand i-am spus. N-a zis nimic, dar in week-endul urmator am umplut doi saci selectand din toate jucariile si hainele noastre si le-am dus la tara, la o familie saraca cu cinci copii din satul bunica-mii. Asa m-a invatat mama sa ofer din putinul meu celor care nu aveau nici macar atat. Si de atunci am dat cum am putut, cat am putut: sange, bani, haine, mancare. Dar am dat, nu am stat cu mainile in san. Stiu ca e doar o picatura intr-un imens ocean, dar picatura asta va fi enorm pentru cineva. Si asta e tot ce conteaza!

kids for kidsAsta incerc sa fac azi prin articolul asta: sa va conving sa oferiti celor care nu au nici macar putinul asta de-l aveti voi! De data asta e vorba de rechizite, fiindca tot suntem in prag de nou an scolar, rechizite care vor ajunge la 20 de copii din familii defavorizate prin stradania Loredanei, care a initiat proiectul Kids for kids. Pentru ca in ciuda circului asta penibil cu rezultatele proaste de la bac, inca mai sunt in tara asta copii care-si doresc sa invete, care parcurg pe jos kilometri intregi pana la scoala in fiecare zi, care isi fac temele la lumina lumanarii, dupa ce au muncit toata ziua in gospodarie. Mai exista copii, multi, prea multi, care se straduiesc, in ciuda tuturor piedicilor, sa se tina de scoala. Dar e greu, foarte greu sa faci asta cand parintii nu au bani. Si stiti cu totii cat de scumpe sunt toate in ziua de azi, cati bani ii trebuie unui parinte sa-si pregateasca copilul de scoala la inceput de an. Asa ca haideti sa le dam o mana de ajutor, sa nu le taiem aripile copiilor astora care sunt nu doar la inceput de nou an scolar, ci si la inceput de viata.

Daca vreti sa ajutati (si eu sper din tot sufletul ca o veti face), cu o donatie in bani sau rechizite ori pur si simplu cu popularizarea proiectului Kids for kids, dati un click pe blogul Loredanei sa aflati cum puteti face asta. Orice e mai bun decat nimic, chiar si un simplu share pe retelele de socializare.

Eh, si sa va povestesc ca in scopul asta, subsemnata a fost ieri la cumparaturi de rechizite, in Carrefour. Si sa fi vazut nebunia naibii ce era acolo: agitatie, aglomeratie, plansete, voci rastite sau mieroase, dupa caz, parinti indecisi, copii hotarati ca „nu vor cu Barbie, vor cu Hello Kitty”. Dar eu ador produsele de papetarie si birotica si felul cum miros ele, asa ca, in ciuda atmosferei si mai ales datorita scopului, mi-a fost tare drag sa le aleg eu cu mana mea. Pe vremea cand eram eleva si aveam nevoie de toate astea, nu era asa diversitate, atatea culori care sa te imbie sa cumperi! Mai mare placerea! Dar am mai realizat si cat de scump poate fi sa-ti dai copilul la scoala! Da, gasesti intr-adevar reduceri, dar adunand toate cele necesare, se aduna o suma frumusica, pe care nu multi si-o permit! Si am mai realizat ceva: cat de greu trebuie sa le fi fost si alor mei! Asta asa, ca dovada ca pana nu experimentezi pe pielea ta, nu-ti dai seama si nu apreciezi cate eforturi au facut altii pentru tine!

Deci ajutati! Nu se stie niciodata, poate copilul acela pe care-l ajutati astazi, va va returna favoarea descoperind leacul nesperat al vreunei boli! Si chiar de nu va ajunge atat de departe, fericirea din ochii lui cand isi va primi pachetul de rechizite va face sa merite efortul, credeti-ma!