Something Wild

There is something wild
like a red flower opening in the night.
There is something turning inside out
slowly and yet fast
like the blowing of a pink bubble gum balloon as you walk
away from a cheating lover

There is something wild –
– you can’t see it, but it’s here
and that’s what keeps you alive.
Thanks to it, you see something else, not a tree
not a moon, not an elephant,
not a tree growing from the moon eating an elephant
but something else that the tree, the elephant, you and the moon
share in secret
something hidden
that holds the moon up in the sky
and the elephant up in the moon
and you riding the elephant
something very slow like a kiss
and yet fast, like the happiness of the line becoming a circle
something turning your inside out
that makes you really high
and really wild.

Adina Dabija

Text primit pe Facebook Messenger.

Balada lui Covidel

Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai,
Unde guverna
Cine apuca,
Într-o iarnă caldă,
În loc ca să cadă,
Zăpada, din cer,
Căzu…COVIDEL!
Provenea din China,
Și, bată-l pricina,
Nu era născut,
Ci era făcut,
De minți iscusite,
De orez hrănite,
Și trimis prin lume,
Multe să dărâme.
Cea Economie
La pământ să fie,
Și cea Sănătate
Să fie pe moarte,
Iar Învățătura,
Și sora-i, Cultura,
Lovite să fie
De o Pandemie.
Și din țară-n țară,
Ajuns bunăoară,
Pe la noi pe plai,
,,Trai, nineacă, trai!”
Toată lumea-n casă-nchisă,
Nicio fabrică deschisă,
Spitalele transformate,
Școlile toate-ncuiate,
Că la ceas de seară,
Cinci inși decretară
Stare de urgență…
( Din incompetență )
Și-am tot așteptat
Până am intrat
Într-o altă stare,
Cică, alertare…
Dar în acest timp,
Covidel cel tâmp,
Tot pe loc a stat
Și nu s-a urcat,
Pe vârful Tătaru
( Nici lovit cu paru ).
Că noi ne-am spălat
Și dezinfectat,
Și am stat pitiți.
Românași cuminți!
Că dacă ieșeam,
Nu ne mai plimbam
Azi cu bicicleta,
Ci cu izoleta!
Dar cu toate acestea,
S-a schimbat povestea:
Și-am sărit din pat,
Drept în Bal Mascat!
Covidel, stătea cuminte,
Dar cele minți iscusite,
Mai dădură-un decrețel
Ca să crească Covidel.
Și-uite-așa, de trei luni bune,
Ne izolarăm de lume.
Nu tu nunți, nu tu ,, boteze”,
Nu cumetrii, nu chermeze,
Nu tu hore, sârbe-ncinse,
Nu tu biserici deschise.
Și Covid, fir-ar să fie,
( Ce să-i faci, chinezărie),
Nici nu moare, nici nu crește,
Doar de cap ne-nebunește!
– Covide, Covide,
Rogu-te te stinge,
Fă-ți tu singur felu’
N-aștepta Guvernu’
Să ia măsuri clare,
Că e vax, nu are.
Și dacă mai vii
La toamnă, să știi,
Că ne-am învățat:
În cas’ la spălat!
Dar Covid zicea:
– Stați, că nu-i așa.
Cum să vin la toamnă iar,
Nu e an electoral?
Gata, am predat ștafeta:
Vreți la vot cu izoleta?

Flori Bungete

Text primit pe Facebook Messenger.

Revolta soacrei

Dragi femei, iubite mame
Ce-n cuvant va incadrati,
Ascultati-mi doleanta
Si cu mine v-aliati:

Crestem fii (baieti sau fete)
Apoi ii casatorim,
Si din mame minunate,
Iata, soacre devenim!

Dar nu ast-ar fi problema
Ca ne ,,transformam” in soacre,
Insa ni se spune poame
Si nu dulci, ci seci si acre!

Si din gingase fiinte
Gratioase si pedante,
Ne ,,boteaza” zgripturoaice
Pupeze si cotoroante!

Gura daca o deschidem,
E deja un mare risc…
Orice-am spune-i clampaneala
Si ca dam din cioc si plisc!

Doleanta fiind spusa
Va cer astazi ajutor,
Sa infiintam pe data,
Un partid al soacrelor!

Luati obiectele de lupta
Si picior peste picior,
Sa ne cerem cu-ndarjire,
Dreptul nostru de-autor!

Iar pentru nemultumire
Plangere sau acuzatii,
Vom avea condica noastra:
,,Sesizari si reclamatii ”!

De se poate, odata-n luna,
Sau cand timpul ne permite,
Ne vom reuni-n sedinta.
Noi, Eve nedreptatite….

Si ne-om plange-n cor, amarul
Asa ca niste surori,
Punandu-i la punct pe data,
Pe gineri si pe nurori!

Morala : Soacra e acea persoana
Care-aduce fericire,
Nu cand vine, ci cand pleaca;
Mai ales… spre nemurire! 😉

,,soacra revoltata” Licuța Pântia

Text găsit pe Facebook.

Viata de imprumut

Sunt ani de când tot plec de-acasă
Și-ndes în suflet plâns, amar și foc,
Îmi iau cu mine vise și amintiri frumoase,
Ca să-mi ajungă până mă întorc.

Îmi iau iubirea celor dragi cu mine
Și toată fericirea avută în trecut,
Le-mpart și eu iubirea ce le-o port în suflet
Și plec… la viața mea de împrumut.

Îmi pun în geamantan fotografia mamei,
Că a plecat, sărmana, demult la veșnicie,
Rugându-se fierbinte până în ceasul morții,
Copilul din străini, la căpătâi să-i vie.

Și-mi strâng la piept copiii-nlăcrimați
Ce nu s-ar dezlipi nicicum de mine,
Îi mângâi și le spun ca azi e-așa de rău,
Ca mâine-n viața lor să fie loc de bine.

Apoi sărut bărbatul vieții mele,
C-o viață-ntreagă am împărțit, ca și acum,
Tot ce destinul ne-a așternut în cale
Și binele, și răul, și lacrima din drum.

De-aș aduna atâtea lacrimi care
Au umezit în ani privirea nostră
Și dorul ce ne-a curs amar prin suflet,
Aș face-un fluviu cât Dunarea albastră.

De câte ori am tot plecat de-acasă
Sufletul tot acasă mi-a rămas,
Căram doar geamantanul și trupul după mine
Cu lacrima în ochi și neputința-n pas.

În lumea mea străină, de-mprumut,
Uit cum mai e sărutul și cum e-o mângâiere,
Doar lacrima-mi brăzdează adânc pe chip
Urme de bătrânețe, de dor și de durere.

Muncesc de dimineață până-n noapte,
Nu am odihnă, pace și nici somn,
Că-n toiul nopții gândurile toate
Mă năvălesc și nu mai pot s-adorm.

Dar nu mă plâng de greutăți și muncă,
N-am auzit pe nimeni de muncă a muri,
Dar aș trăi cu drag la mine-acasă,
Numai să știu că am cu ce trăi.

Sunt o pribeagă prin lumea asta mare,
La fel ca mine, sigur, mai sunt mii,
Ce-și lasă acasă viața-n așteptare
Să poată face viața mai bună la copii.

Da-n țara noastră nimănui nu-i pasă
Și chiar de așteptăm de mult un început,
Ne pierdem tinerețea prin țările străine
Și tot mai mulți trăim… o viață de-mprumut.

                                      Liliana Burac

Poezie gasita pe Facebook.

Ceva ca rugaciunea

Nu știu ce am,
Că nu dorm când dorm
Nu știu ce am,
Că nu sunt treaz
Când stau de veghe.

Nu știu ce am,
Că nu ajung nicăieri
Când merg.

Nu știu ce am,
Că stând pe loc
Sunt, hăt, departe.

Doamne, din ce fel de humă
M-ai luat în palmele tale calde
Și cu ce fel de salivă
Ai amestecat și-ai frământat huma-mi?

De nu știu ce am
Că exist,
Nu știu ce am
Că nu mai am nimic,
Decât pe Tine.

       Marin Sorescu

Acea iubire pura

O fi ușor de zămislit un pui de om când e dorit,
Dar cât de greu e să ți-l crești, să-l întărești, să-l șlefuiești,
Să știi că sub un fir de vânt nu se apleacă la pământ,
Sau chiar dacă s-ar apleca, să știi că se va ridica.

E-așa frumos când e micuț, un îngeraș în legănuț,
Când vorba-ncepe să îngâne, când șade numai lângă tine
Cu mâinile pe după gât, când lumea lui ești tu și-atât,
Când zâmbetul îi prisosește și nici nu știe la ce crește.

E o comoară-ntre comori, cu primii lui doi dințișori,
Cu nasul cât un năsturel, gurița cât un mugurel,
Cu plete rare, mătăsoase și cu fălcuțele pufoase,
Cu ochișori limpezi, mirați și-atât de des înlăcrimați.

Dar cât de greu când plânsul său va revărsa în plânsul tău,
Când vei simți, printre suspine, durerea lui cum doare-n tine,
Când seva neodihnei tale va fi hrana odihnei sale
Și câtă veghe-a-l apăra de însăși inocența sa!

Mirosul lui de prunc curat, pe suflet îți va fi-ncrustat,
O să-l adormi la sân cântând, sau pe picioare legănând,
Va râde cu îngerii-n somn, de parcă n-ar fi pui de om,
Ci pui de Dumnezeu, plăpând, Hristos în poala ta crescând.

Dar când va face primul pas va fi întâiul bun rămas,
Cu fiecare pas ce vine se va îndepărta de tine,
Cu fiecare clipă-n parte va fi c-o clipă mai departe,
Și-n orișice îmbrățișare va fi un strop de-ndepărtare.

Va fi acea IUBIRE pură, neîntinată de măsură,
Izvor de har și de puteri, cea mai adâncă-ntre dureri,
Blagoslovită în rugi sfinte, stăpână-n suflet și în minte,
Balanța între rău și bine, cu mult mai tare decât tine.

Căci pruncul tău nu e al tău, e-un suflet dat de Dumnezeu,
Dar din Iubire spre Iubire, o jertfă mai presus de fire,
De treci prin Rai, de treci prin Iad, să-l ocrotești cu-același drag
Până ți s-a-ncheiat zidirea… și-atunci ți-ai împlinit menirea!

                                              Liliana Burac

Poezie gasita pe Facebook.

Mama

A venit aseară mama, din sătucu-i de departe,
Să mai vadă pe fecioru-i, astăzi “domn cu multă carte”!

A bătut sfios la ușă, grabnic i-am ieșit în prag;
Ni s-a umezit privirea de iubire și de drag;

Sărutându-i mâna dreaptă, ea m-a strâns la piept, duioasă,
Si-ntrebând-o câte toate, am intrat apoi în casă.

Inauntrul casei mele, -căta bruma-am adunat,
Dă prilej bietei bătrâne să se creadă-ntr-un palat:
Nu-ndrăzneste nici să intre, cu opincile-n picioare,
Si cu multă grijă calcă doar pe-alaturi de covoare.

Eu o-ndemn să nu ia seamă si să calce drept, în lege,
Ca doar e la fii-su-n casă, nu e-n casa vreunui rege,
Si de-abia o fac să sadă pe-un divan cu scoartă nouă…

-”Mi-era dor de tine, maică…Ti-am adus vreo zece ouă,
Nitel unt, iar colea-n traistă niste nuci, vreo două sute…”
Si, cu ochii plini de lacrimi, prinde iar să mă sărute:

-”Poate mor, că sunt bătrână si-a prins dorul să mă-ndrume
Să mai vad o dată, maică, ce mi-e azi mai drag pe lume!
Caierul mi-i pe sfârsite…maine poate-si curma firul
Si-ntre patru blani de scanduri să mă cheme cimitirul…
Jale mi-e de voi, mămucă, dar visez, chiar si desteaptă,
Cum, pe-o margine de groapă, bietul taică-tu m-asteaptă…

Tu, odorul mamii, în urmă să te-aduni cu frații-acasă
Si să-mparți agoniseala de pe urma lui rămasă:
Lui Codin sa-i dai pământul de la moară și cu via;
Vaca si-un pogon de luncă, maică, să le ia Maria;
Lui Mitrus să-i dai zăvoiul de răchiti dintre pâraie;
Carul, boii și cu plugul să le dai lui Nicolae,
Iară tu, că mai cu stare decât frații ziși pe nume,
Să iei casa-n care ție ți-a fost dat să vii pe lume…
Când și când, în miezul verii sau de Paști, să vadă satul
Cum îmi vine ca-n toții anii, la căsuța mea băiatul
Si-avand tihnă și odihnă, la venire sau plecare,
S-aprinzi și la groapa maichii câte-un pai de lumanare!…

A tăcut apoi bătrâna si-a plâns mult, cu lacrimi grele,
Ce curgându-i lin în poală, se-ntalneau cu ale mele.

Vasile Militaru

Orice om

Orice om pe care nu pot să-l iubesc este pentru mine un
izvor de adâncă tristețe.

Orice om pe care l-am iubit și nu pot să-l mai iubesc,
înseamnă pentru mine un pas spre moarte.

Atunci când n-am să mai pot iubi pe nimeni, am să mor.

Voi, cei care știți că meritați dragostea mea, aveți grijă
să nu mă ucideți.

Geo Bogza – Orice om (din volumul Orion, 1978)

Iubirile

Iubirile vin,
Iubirile pier…
Cui să le dau,
Cui să le cer?

Doruri ascunse,
Patimă crudă –
Cine să vadă,
Cine s-audă?

Vise cărunte,
Nadă prin nadă –
Cine s-audă,
Cine să vadă?

Mantii de ape,
Lujeri de foc –
Râd… de durere,
Plâng… de noroc.

Adrian Erbiceanu

Dor de mama

A venit aseară mama
Nu aievea, ci in vis,
I-am deschis degrabă ușa,
Mi-a zâmbit, și- apoi a zis:
M-așteptai copilă dragă?

Eu, sunt printre amintiri,
M-am uitat, să-i sarut mana,
Cu mirare in priviri,
Și voiam, s-o strâng în brațe,
Să-i spun cat de dor mi-era,
Însă n-am simțit nimica,
Era gol in preajma mea!

Dorul de mama mea dragă
I-a adus chipul in vis,
Doar putin a stat cu mine,
Nu putea! Dar mi-a promis,
C-o sa vina si- alta dată,
Tot asa, când voi visa
Stie ca mi-e dor de dânsa
Și nicicând n-o voi uita…

Visul a fost doar o clipă
Și atunci când m-am trezit
Aveam ochii-închiși se pare
Să-i deschid n-am îndrăznit,
Mai speram sa adorm iară
S-o mai văd în visul meu
MAMĂ, nu mai esti cu mine
Dar in vis, te-astept mereu.Constanta Chivulescu

Nu pot sta

Nu pot sta, tată.
Te iubesc, dar nu m-am născut să-ți fac pe plac.
Nu m-am născut să te fac fericit
sau să-i dau vieții tale un sens.
Nu m-am născut să putrezesc sub aripile tale
ca un ou neclocit.

Nu pot sta, profesore.
Nu m-am născut să fiu pusă într-una din cutiile tale
să gândesc gândurile tale
sau să învăț pe dinafară adevărurile tale.
M-am născut să gândesc singură.

Nu pot sta, dragostea mea.
Nu m-am născut să îți satisfac nevoile
să am grijă de tine
sau să stau ascunsă în brațele tale.
Nu m-am născut să mă fac mică
Sau să fiu luată de bună.

Nu pot sta, șefule.
Nu m-am născut să fac bani pentru alții
Nu m-am născut să urmez ordine
sau să repet la nesfârșit aceeași zi.
Nu m-am născut pentru monotonie.

Nu pot sta, maestre.
Nu m-am născut să îți urmez adevărul
Sau să-mi trăiesc viața după învățăturile tale.
M-am născut să-mi găsesc adevărul
și să-mi urmez propriile reguli.

M-am născut să-mi trăiesc viața la maxim
Să mă pierd în trenurile indiene
Să fiu sedusă de bărbați periculoși
Să descopăr fețe, locuri și culturi diferite
Să stau în mijlocul junglei întreaga noapte
Să alerg cu lupii
Să fiu luată pe sus
Să fiu purtată de furtună
Să fiu rănită
Zdrobita
Uimită
Șocată
Pierdută
Aruncată în adâncuri.

M-am născut să-mi murdăresc mâinile
Să simt nisip în gură
Noroi pe haine
Spini sub tălpi
M-am născut să sar în abis.

M-am născut să întâlnesc ființe din alte tărâmuri
Să fac ritualuri
Să mă descătușez în ceremonii
Să merg dincolo de timp și spațiu
Să mă umplu de magia
Eliberării totale.

M-am născut să simt tot
Să gust tot.
Gustul amar al suferinței
Gustul murdar al trădării
Gustul dulce al iubirii.

M-am născut să învăț să îmbrățișez schimbarea cu grație
M-am născut să cunosc adevărul
să învăț să zbor.

M-am născut să învăț să vorbesc limbajul iubirii
Cum să-mi descătușez inima
Cum să renunț la tot
Cum să mă eliberez de toate așteptările.
M-am născut să învăț cum este să pierzi tot
cu excepția a ceea ce contează cu adevărat.
M-am născut să trăiesc o viață liberă de tot ce nu este autentic
tot ce nu este adevăr
tot ce nu sunt eu.

Sunt o pasăre phoenix.
M-am născut să îmi întind aripile larg și să zbor spre soare
Să ard și să devin cenușă
Să cad la pământ și să mă ridic din nou.

Când voi fi bătrână
Voi fi mândră de cicatricile mele
De ridurile mele
De amintirile mele
De poveștile mele
De înțelepciunea mea
De libertatea mea.

M-am născut să fiu liberă.
Deci, nu pot sta.

Sanne Burger

Bună, fiule, e mama

– Buna, fiule, e mama.
– Mamă-ascult, dar mă grăbesc.
– Fiule, iar vine toamna
Și-am vrut numai să-ți vorbesc

De șindila găurită
Și de-un geam ce a crăpat.
Ieri chiar mi-a plouat în tindă,
Când mai vii, mamă, prin sat?

– Vin, măicuță, de curând,
Tu mă iartă-s ocupat.
…Zilele-au trecut pe rând,
Maica tot a așteptat…

– Alo,-i mama, dragul meu,
Spune-mi măcar cum o duci?
Am strâns ce-a dat Dumnezeu:
Ouă, poamă, mere, nuci…

– Am ședință eu închid,
Pe curând, vorbid deseară.
…A închis maica plângând
Ca și nu-știu-a câta oară.

Suna maica peste-o zi,
Simțea toate-s în apus,
Dar oricum nu reuși,
Că-l iubește nu ia spus.

Voia să vină pe-acasă,
Să-l cuprindă pe fecior
Și să stea cu toți la masă
Potolindu-și al ei dor.

– Alo!
– Da, maică, iar tu,
E târziu, e miez de noapte.
– Iartă-mă, copile tu,
Sofca-i plină pentru moarte…

– Ce vorbești așa de-odată,
Moartea ta e hăt departe!
– Au fost medici pe la poartă,
Mi-au dat zile numărate.

– Maică, doare vorba ta,
Mâine vin cu doctorii!
(Nu e leac de a trata
Dorul mamei de copii).

– Maică, medicii dau greș,
Tu așteaptă până mâine!
Ea respiră-adânc și des
Și tăcu…
El vrea să sune…

Dar nu mai răspunde mama,
Plouă, lacrimi curg pe geam…
Prea târziu își dase seama:
– Ce bogat, Doamne, eram…

P.S.
– Buna, fiule, e mama.
– Mult prea bucuros de tine!
– Când să te aștepte mama?
– Chiar azi îmi fac timp pe mâine!

Angela Mândăcanu

Poezie găsită pe Facebook.