Melodii străine despre ploaie

V-am promis în postarea trecută cu melodii româneşti despre ploaie şi un top al melodiilor străine cu acelasi subiect şi iată că mă ţin de cuvânt. Bine, nu l-aş numi chiar top, ci mai degrabă o adunătură nostalgică întru aducere aminte! 😀 Ohoo, şi câte amintiri nu mi-au invadat tertecuţa mea blondă! Drept urmare, voi împărţi articolul în două, jumătate acum, jumătate… când oi mai avea timp să le caut pe toate pe youtube! 😛

rain ploaie

Prima melodie care mi-a sunat în cap a fost Crying in the Rain’ – A-HA, o melodie de prin 1990. O ador pur şi simplu! Iar următoarea a fost Purple Rain’ – Prince, chiar dacă nu despre ploaie vorbeşte ea. Dar cum eu vreau doar piese care au cuvântul „ploaie” în titlu, merge! 😉

Următorul cântec nu mai are nevoie de nicio prezentare, aşa că daţi click şi ascultaţi doar: November Rain’ – Guns n’ Roses.

‘It’s Raining Men’ – Weather Girls ori varianta fostei Spice Girl, Geri Halliwell. După plac!

Şi ceva vintage şi nemuritor, din epoca de aur a Hollywoodului: Singing in the Rain’ – Gene Kelly. Întotdeauna mi s-a părut că ăsta e gestul suprem care exprimă fercirea maximă: să cânţi în ploaie şi nimic să nu mai conteze, decât… tu şi fericirea ta!

Şi continuăm în acelaşi stil happy cu o melodie country din 1980: I Love a Rainy Night’ – Eddie Rabbitt.

Avem şi un rege în listă: Kentucky Rain’ – Elvis Presley. Ah, the King’s voice!

Pentru nostalgici, nişte grei ai muzicii internaţionale:Rain’ – Beatles, un cântec de prin 1966, Let It Rain’ – Eric Clapton, ‘The Rain Song’ – Led Zeppelin,Buckets of Rain’ – Bob Dylan şi One Rainy Wish’ – Jimi Hendrix.

The Rain Song Led Zeppelin
Buckets of Rain Bob Dylan
Buckets of Rain Bob Dylan
Buckets of Rain Bob Dylan

‘Have You Ever Seen the Rain?’ – Creedence Clearwater Revival sau poate preferaţi varianta lui Rod Stewart!

‘Rain King’ – Counting Crows pentru toţi cei care se simt regii ploilor sau poate Raining in Baltimore’ – Counting Crows?

‘Rain’ – Madonna, că doar nu putea lipsi regina muzicii pop, nu?

Şi cum săptămâna asta am văzut şi eu ultimul film James Bond, mi-am adus aminte şi de Fire to the Rain’ – Adele.

‘Why Does It Always Rain on Me?’ – Travis. Dacă aflaţi răspunsul la întrebare, daţi share! 😀

Schimbăm puţin registrul: ‘Kiss the Rain’ – Yiruma. Asta e aşa, pentru romanticii veşnic îndrăgostiţi!

Iar la final, un bonus pentru toţi copiii mici şi mari: The Rain Rain Rain (came Down Down Down)’ – Winnie the Pooh. 😛

Ca de obicei, sunteţi liberi, de fapt chiar vă rog să completaţi lista. 😉

13 melodii româneşti despre ploaie

Nu ştiu voi, dar Mărgeaua este meteo-sensibilă, aşa că vremea asta plângăcioasă şi furioasă îşi lasă destul de adânc amprenta asupra ei. „Dacă nu-i poţi învinge, alătură-te lor!” spune o vorbă, aşadar dacă tot nu putem influenţa vremea în niciun chip, de ce să nu ne bucurăm de ea? Ok, e mult spus a ne bucura, dar măcar să o acceptăm, fără să ne smiorcăim inutil non stop şi să vedem şi părţile ei bune!

tumblr_m9digtoGBu1qc617ho1_500Şi uite aşa mi s-a aprins beculeţul şi mi-a venit ideea postării de faţă, cu melodii româneşti despre ploaie, în timp ce stăteam la fereastră, cu bărbia-n palmă, uitându-mă la perdeaua deasă de picături şi ascultându-le zgomotul. „Plouă infernal!” mi-am zis. „…şi noi ne iubeam prin mansarde” a continuat o voce micuţă ivită din cine ştie ce străfunduri ale minţii. Cum să nu-ţi placă „Ploaie în luna lui marte” – Paula Seling? Sau poate preferaţi varianta lui Nicu Alifantis! Oricum, sunt superbe amândouă!

Şi de aici totul a început să se lege şi melodiile „plouate” să curgă! Mi-am amintit imediat de anii de liceu, când elegantul Papa Junior făcea ravagii în topurile muzicale şi inimile adolescentelor cu piesa lui despre ploaie, intitulată, cum altfel decât „Ploaia” – Papa Junior şi Moni-k

Continuăm pe acelaşi ton cu „Ploaia” – Spin, o melodie de prin hă hăăăăă 2006. Nici nu-mi vine să cred că a trecut atâta timp de la apariţia ei! Cred că eram printr-a şasea-şaptea atunci! :))

Schimbăm registrul şi o dăm pe raggae: „Ploaia” – El Negro, la fel, o melodie din adolescenţa mea.

În cazul în care nu ştiaţi de unde vine ploaia, nicio problemă, vă informează nişte băieţi faini că „De la ruşi vine ploaia” – Proconsul. Na, acum aveţi pe cine să aruncaţi vina pentru vremea asta udă!

Două formaţii care îmi plac mult mult de tot, cu nişte melodii de inimă albastră: „Ploaie pe mare” – Taxi şi „Ploaia” – Direcţia 5, special pentru toţi suferinzii din dragoste!

Cred că melodia asta nu mai are nevoie de nicio prezentare: „Dacă ploaia s-ar opri” – Cargo. Ce o mai lălăia lumea la petreceri, cu limba împleticită de prea multa bere, sprijiniţi unul de altul şi legănându-se la unison, ca pisicile ameţite pe gard! Ba chiar se mai vărsa şi câte-o lacrimă-două în cinstea iubirilor pierdute, dar neuitate!

De următoarele melodii îşi vor aminti probabil cei … mai puţin tineri: „Ploaia care va veni” – Pasărea Colibri, „Ploaia” – Valeriu Sterian şi„Ploaia” – Compact. Eu le ştiu de la părinţii mei. Bonus special pentru cititorii mărgelaţi trecuţi de a doua tinereţe, a treisprezecea melodie, că tot e azi 13: „Şi afară plouă, plouă” – Marina Voica

Pentru a asculta cântecele, daţi click pe titlu. Într-o postare viitoare, voi aduna alte melodii despre ploaie, dar de pe meleaguri străine, că mă inspiră vremea asta! 😀 Ah, şi să nu uit: sunteţi liberi să completaţi lista! 😉

Ce este viata?

Intr-o frumoasa zi de vara, pe la ora pranzului, se facu mare liniste in parc. Pasarile se odihneau linistite in umbra copacilor. O vrabiuta isi scoase capul de sub aripa si intreba:

-Ce este viata?

Toti cei din jur au fost surprinsi de aceasta intrebare grea. Un trandafir tocmai inflorea, deschizandu-si petalele. El spuse:

-Viata este o deschidere!

Fluturele, care tocmai se odihnea pe una dintre petalele trandafirului dupa ce zburase de la o floare la alta, ii raspunse:

-Viata este libertate si fericire!

O papadie simti vantul atingand-o in joaca si spuse tematoare:

-Viata este risipire, da, doar risipire…

Jos, pe pamant, o furnica tragea dupa sine un pai de grau de zece ori mai mare decat ea. Cand auzi un asemenea lucru se opri, isi trase sufletul si spuse:

-Viata nu este decat truda si munca!

Poate ca ar fi inceput sa se certe daca nu ar fi venit o ploaie fina care sopti:

-Viata este formata din lacrimi, doar din lacrimi!

Deasupra ei plutea plin de maiestate un vultur care, de acolo de sus, spuse:

-Viata este o nazuinta spre inalt!

Apoi veni noaptea. Dupa un timp, un om mergea acasa pe aleile goale. Venea de la o petrecere si se gandea…

-Viata este o continua cautare a fericirii si o inlantuire de deceptii!

Dupa lunga noapte venira in sfarsit si zorii diminetii, care spusera:

-Asa cum noi suntem inceputul zilei care vine, la fel viata este inceputul vesniciei

Paşte ploios

Hristos a înviat vă spun şi eu acum, după ce s-a stins toată agitaţia Paştelui şi viaţa a reintrat pe făgaşul normal. Azi m-am trezit invadată de o poftă nestavilită de poveşti, aşa că mi-am luat la puricat blogrollul, curioasă fiind să aflu cum au petrecut sărbătorile pascale toţi bloggerii dragi mie. Dar a trebuit, dezamăgită, să-mi pun pofta-n cui, fiindcă anul ăsta lumea nu a avut chef de povestit. Abia au fost vreo 2-3. Poate e totuşi prea devreme, nu s-au dezmeticit încă, nu s-au digerat cozonacii şi drobul sau poate au simţit nevoia de a se bucura la maxim de offline, habar n-am. Cert e că am constatat în ultima vreme o tendinţă generală de a scrie din ce în ce mai rar pe blog. Până şi eu am făcut asta, cu toate că am scăpat de gripă de ceva vreme. Pur şi simplu îmi simt capul dezumflat ca un balon, ca şi cum gripa a luat cu ea la plecare şi inspiraţia mea. Oh well, să sperăm că pe parcurs se va remedia situaţia! 😉

Easter candle lightDespre Paştele mărgelat nu sunt foarte multe de zis, decât că nu au fost deloc sărbătorile pascale la care visam eu şi de care aveam nevoie! Nu le-am simţit deloc, cu toate că masa a fost îmbelşugată! Semn că mâncarea nu-i totul, sărbătorile înseamnă mult mai mult! Comparându-l cu Paştele de anul trecut, nu face nici cât negru sub unghie, parcă special ca să mi se confirme faptul că anul ăsta merge totul din ce în ce mai prost! Am avut parte de 2 premiere: din varii motive, independente de voinţa noastră, acesta a fost primul Paşte petrecut în Bucureşti şi totodată primul Paşte ploios din viaţa mea (trebuia să coincidă cu starea sufletească, nu?)! Am fost să luăm lumină la o bisericuţă de lemn, care semăna izbitor cu cea în care ne-am cununat, undeva prin sectorul 5 (habar nu am cum se numeşte). Lume multă, înghesuială şi coate din plin, „tradiţiile” obişnuite de Înviere. Ne-am aprins candelele şi exact în momentul următor a început să plouă. Ne gândeam că se va opri, aşa că am rămas să cântăm Prohodul, dar ne-am înşelat amarnic. A plouat atât de tare, încât ne-a făcut ciuciulete. Nu am apucat nici să facem poze, nici să ciocnim un ou, cum făceam acasă. Aveam părul ud fleaşcă, de parcă băgasem capul într-un butoi cu apă şi tot drumul spre casă am tuşit de mi-au ieşit ochii din cap! Oricum, întreaga zi de duminică nu am făcut altceva decât să mâncăm, ca tot românul, tradiţionalele bucate şi… să dormim. Sinceră să fiu, bine că n-a fost vreme frumoasă, altfel m-aş fi ofticat c-am rămas în Bucureşti!

Acum e la modă să fii hater, un fel de Gică-contra, să nu-ţi placă nimic, să nu-ţi convină nimic, să fii foarte indignat că ceilalţi se bucură de venirea sărbătorilor, pe când tu le consideri zile obişnuite, ca oricare altele şi nu dai doi bani pe ele! Ei bine, dragi hateri, aflaţi de la mine că sărbătorile, Paşte sau Crăciun, nu sunt zile obişnuite! Şi aici nu mă refer la semnificaţia lor religioasă, căci nici eu nu sunt genul care face mătănii şi pupă icoane, ci la însemnătatea lor pentru fiecare din noi. Pentru mine sărbătorile sunt despre familie. Ne vedem (din ce în ce mai) rar, de obicei de Paşte şi Crăciun, şi tocmai de aceea timpul petrecut cu ai mei e nepreţuit. Ne adunăm cu toţii şi în acele momente minunate când suntem împreună, îmi tresaltă inima de bucurie şi sufletul îmi zburdă. E ca şi cum m-aş afla într-o bulă protectivă atemporală, unde nu există răutate, griji şi probleme, nici scurgerea timpului, ci doar linişte şi pace interioară, căldură şi dragoste şi sentimentul de bine. Am nevoie să simt toate astea fiindcă mă încarcă cu energie pozitivă! Poate de aceea Paştele de anul ăsta m-a lăsat aşa goală pe dinăuntru, pentru că nu am fost înconjurată de persoanele potrivite. Stau acum şi mă întreb, şi cântăresc situaţiile (pentru că le-am trăit pe amândouă): ce e mai rău, să fii singur de sărbători sau să fii în proastă companie?

Voi cum aţi petrecut?

Când am crescut?

Citeam acum câteva zile nişte rânduri care m-au pus tare pe gânduri şi mi-au amintit cât de simplu şi limpede privesc copiii lumea, cum ştiu ei să ia lucrurile aşa cum sunt, fără să se plângă, ba chiar să găsească partea lor bună şi să profite la maxim de ea. Chestie pe care adulţii au uitat/nu pot/nu vor s-o facă.

childhood memoryCând eram mici, nu ne speriau 2 picături de ploaie. Dimpotrivă, făceam palmele căuş ca să strângem apa, fără să ne deranjeze câtuşi de puţin că ne făceam mânecile fleaşcă şi ni se scurgea până la coate, săream în toate băltocele pe care le întâlneam râzând amuzaţi, puneam bărcuţe de hârtie pe apă şi urmăream unde le poartă şuvoaiele, alergam fericiţi prin ploaie fără teamă că ne udăm sau ne îmbolnăvim ori (sacrilegiu!) ni se scurge machiajul, ne jucam în nămol fără să fim dezgustaţi când ne intra sub unghii sau ne murdăream. Iar dacă nu scăpam de ochiul vigilent al mamei şi nu puteam ieşi din casă, priveam pe geam cum plouă şi număram fulgerele sau secundele dintre tunet şi fulger, ca să calculăm unde e „centrul ploii.” Ţin minte că în spatele blocului, chiar lângă tomberonul de gunoi, era un teren de fotbal (cimentat tot) unde din cauza proastei contrucţii, se strângea apă ori de câte ori cădeau 2 picături de ploaie. Bucuria copiilor (mai ales a fratelui meu care e înnebunit după apă)! Eram toţi prezenţi acolo, făcând „ciobâlc-ciobâlc” cu picioarele prin apă, prinzând mormoloci şi urmărind broaştele! Şi Doamne, apa aia era infectă, toate gunoaiele din tomberonul de alături, răscolit de câini şi ţigani, ajungeau pe terenul de fotbal, direct în apa în care ne jucam noi sau în labirintul de lângă, unde ne îndeletniceam cu săriturile de pe un zid pe altul. Şi cu toate astea, niciodată nu ne-am îmbolnăvit! Ne plăcea ploaia. Nu ne plângeam! Acum nu mai există nici terenul de fotbal, nici labirintul, nici tomberonul de gunoi. Îţi sare în ochi galbenul de bloc ANL!

Când eram mici, nu ne speria iarna. Dimpotrivă, scoteam limba ca să gustăm fulgii de nea şi-apoi ne contraziceam în privinţa aromei lor, ne căţăram după ţurţuri ca să-i folosim pe post de săbii, ne tăvăleam prin zăpadă sau puneam limba pe metal ca să vedem dacă îngheaţă, ne strângeam toţi copiii de la bloc, ne împărţeam în 2 tabere şi ne întreceam cine face cel mai mare om de zăpadă. Şi ne omoram să rostogolim ditamai mingile de zăpadă prin spatele blocului, că acolo era stratul mai mare şi să le urcăm apoi una peste alta până curgeau transpiraţiile pe noi, şterpeleam de prin bucătărie morcovi şi oale, ne sărăceam mamele de nasturi şi mături, numai pentru a da omului nostru alb o înfăţişare perfectă. Ne îngheţau degetele de la picioare şi nasul, ne dureau obrajii de la frig, abia ne puteam mişca înfofoliţi în atâtea haine, dar ne plăcea iarna. Nu ne plângeam.

Uneori toate momentele astea îmi par atât de îndepartate, de parca nici nu ar fi existat vreodată în realitate, de parcă ar fi fost aievea, doar în visele mele. Alteori mi se pare că de atunci nu a trecut decât o secundă, parcă ieri a fost totul. Dar în ambele cazuri, nu pot să nu mă întreb unde s-au dus acele vremuri? Când a trecut timpul? Când am uitat să ne bucurăm de tot ceea ce este? Când am devenit adulţi? Nişte oameni mari urâcioşi, grăbiţi, care nu acceptă că nu-i poţi da ordine naturii şi care nu vor să ia lucrurile ca atare şi să găsească partea bună din ele!? Când am crescut?

Tocăniţă internautică (5)

Salutări gurmanzi mărgelaţi şi bine aţi (re)venit în bucătăria Şiragurilor! Haideţi să ne suflecăm mânecile, să ne punem şorţul şi să purcedem la treabă zic!

Săptămâna aceasta, special pentru cei cărora le plac fotografiile cu un mesaj puternic, top 10 fotografii care au şocat lumea şi povestea din spatele lor! Trebuie să vă avertizez că imaginile sunt într-adevăr cutremurătoare!

Nu ştiu câţi dintre voi au aflat până acum că eu sunt fascinată de anii ’40-’50 şi femeile acelor vremuri! Uite că acum ştiţi! 😛 Ei bine, vă închipuiţi deci cât de  încântată am fost când am descoperit pe wall-ul Biancăi un articol despre jurnalistele anilor ’40 care au refuzat să scrie despre scutece şi cratiţe, alegând în schimb să devină corespondente de război (şi unele chiar pierzându-şi viaţa acolo!).

Eu ador ploile de vară, cu tot cu tunetele asurzitoare, fulgerele, perdeaua deasă de picături, şuvoaiele de apă care spală pământul şi curcubeul de după. Şi tocmai am descoperit un site unde pot să ascult ploaia atunci când mi se face dor de ea şi implicit de vară şi copilărie! Mi-a adus aminte de zilele de vacanţă petrecute la bunica la ţară, când stăteam pe prispa casei şi mă uitam cum plouă, în timp ce bunica ne făcea gogoşi! Ce vremuri!

Dacă vreţi să vă amuzaţi, dar mai ales să vă puneţi la muncă materia cenuşie, vă recomand exerciţiile de fitness pentru creier. După ce vă creaţi un cont gratuit, puteţi încerca diferite jocuri de memorie, atenţie sau limbaj, pe diferite niveluri, numai bune pentru a vă stimula funcţiile creierului! Pe mine m-au cucerit şi în fiecare zi încerc câte unul!

Ei şi gata şi cu tocăniţa internautică de săptămâna asta! Sper că v-a plăcut amestecul de ingrediente! Până data viitoare, când vă aştept din nou în bucătăria Şiragurilor, să vă fie de bine şi digestie uşoară!

Norul şi duna de nisip

clouds loveUn tânăr nor se născuse în toiul unei mari furtuni peste Mediterană. Nici n-a avut timp să crească însă acolo, că un vânt puternic a împins toţi norii înspre Africa. De îndată ce norii au atins continentul, vremea s-a schimbat. Un soare strălucitor scânteia pe cer şi, întinse sub nori, se răsfăţau dunele aurii ale Saharei. Cum în deşert nu plouă aproape niciodată, vântul a continuat să împingă norii către pădurile din sud. Între timp, aşa cum se întâmplă şi cu tinerii oameni, tânărul nor a hotărât să-şi părăsească părinţii şi vechii prieteni ca să descopere lumea.

-Ce faci? a strigat vântul. Deşertul e la fel peste tot. Întoarce-te lângă ceilalţi nori şi o să megem toţi în Africa Centrală, unde sunt uimitori munţi şi arbori!

Dar tânărul nor, un rebel înnnăscut, a refuzat să-l asculte şi încet a lunecat până a găsit o briză blândă şi generoasă, care i-a permis să ajungă peste dunele aurii de nisip. După multă fâţâială încolo şi încoace, a observat că una din dunele de nisip îi zâmbea. El a văzut că duna era şi ea tânără, nou formată de vântul care tocmai trecuse pe acolo. Şi el s-a îndrăgostit atunci şi acolo de părul ei cel auriu.

-Bună dimineaţa, zise el. Cum e viaţa acolo jos?

-Am tovărăşia celorlalte dune, a soarelui şi a vântului şi a caravanelor care trec uneori pe aici. Uneori e chiar fierbinte, dar e suportabil. Cum e viaţa acolo sus?

-Avem şi aici soare şi vânt, dar lucrul bun e că eu pot călători pe cer şi pot vedea multe lucruri.

-Pentru mine, zise duna, viaţa e scurtă. Când vântul se va întoarce dinspre păduri, voi dispărea.

-Şi asta te întristează?

-Mă face să simt că nu am un rost în viaţă.

-Şi eu simt la fel. De îndată ce alt vânt va veni, voi merge spre sud şi mă voi transforma în ploaie; dar ăsta e destinul meu.

Duna a ezitat un moment, apoi a spus:

-Ştii tu oare că noi în deşert numim ploaia paradis?

-Nu aveam idee că aş putea fi vreodată aşa de important, zise mândru norul.

-Am auzit alte dune bătrâne povestind despre ploaie. Ele spun că dupa ploaie suntem acoperite cu iarbă şi flori. Dar eu nu voi trăi niciodată asta pentru că în deşert plouă atât de rar!

A fost de data asta rândul norului să ezite. Apoi a zâmbit larg şi a zis:

-Dacă vrei, aş putea să fiu acum ploaie peste tine. Ştiu că abia am ajuns aici, dar te iubesc şi aş vrea să stau aici pentru totdeauna.

-Când te-am zărit prima dată pe cer, m-am îndrăgostit şi eu de tine, zise duna. Dar dacă îţi vei transforma în ploaie frumosul tău păr alb, vei muri.

-Dragostea nu moare niciodată, zise norul. Este transformată, şi pe de altă parte, vreau să-ţi arăt ce este paradisul.

Şi el începu să mângâie duna cu mici picuri de ploaie, astfel încât să stea împreună cât mai mult, până când apăru un curcubeu. În ziua următoare, micuţa dună era acoperită de flori. Alţi nori care treceau spre Africa au crezut că trebuie să fie o parte din pădurea pe care o căutau şi au mai scuturat nişte ploaie.

Douăzeci de ani mai târziu, duna fusese transformată într-o oază care împrospăta trecătorii cu umbra copacilor săi. Şi astea toate pentru că într-o zi un nor s-a îndrăgostit şi nu s-a temut să-şi dăruiască viaţa acestei iubiri.

Paulo Coelho