Totul este in tine

O legenda veche spune ca mai demult oamenii erau buni. Dar au profitat atat de mult de puterea divina din ei, incat Brahma – stapanul tuturor zeilor – a decis sa le ia aceasta putere si sa o ascunda intr-un loc unde va fi imposibil de gasit. Tot ce i-a ramas sa faca era sa gaseasca ascunzatoarea potrivita. A fost convocat consiliul zeilor pentru a se gasi solutia. Zeii au sugerat:

-De ce sa nu ingropam puterile omului in pamant?

Brahma a raspuns:

-Nu, nu vom face asta pentru ca omul va sapa adanc si le va gasi.

Atunci zeii au spus:

-In acest caz, sa le trimitem divinitatea pe cel mai adanc fund al oceanului.

Dar Brahma a raspuns din nou:

-Mai devreme sau mai tarziu omul va explora adancurile oceanului si cu siguranta ca o vor gasi si o vor aduce la suprafata.

Astfel zeii au concluzionat:

-Nici pamantul, nici oceanul nu sunt locuri unde puterea divina sa fie in siguranta, insa alte idei de ascunzatoare nu mai avem.

Brahma a exclamat dintr-o data:

-Iata ce vom face cu divinitatea omului! O vom ascunde adanc inauntrul lui pentru ca este singurul loc unde nu va cauta.

De atunci incoace, conform legendei, omul a cautat in toata lumea, a explorat, a urcat si a sapat, cautand ceva ce a fost in tot acest timp inauntrul lui.

Eric Butterworth

Povestioara preluata de aici, cu multe multumiri! 😉

girl fly

Scrisoarea lui Seattle

Indian Chief SeattlePreşedintele Statelor Unite ale Americii, Abraham Lincoln (1809-1865), a făcut oferta, în anul 1854, ca statul să cumpere o mare parte din teritoriul indian, iar poporului indian i-a fost promisă o rezervaţie. La această ofertă a primit un răspuns din partea căpeteniei indiene Noah Sealth (Seattle). Scrisoarea se numără printre cele mai frumoase şi mai profunde gânduri care au fost rostite vreodată despre mediul înconjurător al omului, iar oraşul Seattle şi-a primit numele după șeful celor două triburi de nativi americani care locuiau în zona aceea. „Seattle” este de fapt o transcriere anglizată a numelui de familie al șefului indian, Sealth.

“Când Marele Şef Alb din Washington îşi trimite glasul că doreşte să cumpere pământul nostru, ne cere prea mult! Cum se poate vinde sau cumpăra cerul şi căldura pământului? Aşa ceva ne este cu totul străin. Noi nu suntem proprietarii prospeţimii aerului şi limpezimii apei. Fiecare părticică a acestui pământ e sfânt÷ pentru poporul meu. Fiecare ac
strălucitor de pin, fiecare bob de nisip din vadul râului, fiecare mică negură din întunecimea pădurii sunt sfinte în gândurile şi viaţa poporului meu, suntem parte a pământului şi el e parte din noi. Ierburile mirositoare ne sunt surori.
Cerbul, armăsarul, vulturul cel mare – ne sunt fraţi. Culmile stâncoase, păşunile suculente, trupul învelit în căldură al
poney-ului şi omul, toate aparţin aceleiaşi familii. Această apă strălucitoare ce curge prin torente şi râuri, nu este numai apă, ci şi sângele strămoşilor noştri.

Dacă vă vindem pământul, trebuie să ştiţi că e sfânt. Că fiecare reflectare din lacul limpede vorbeşte despre întâmplări şi amintiri din viaţa poporului meu. Murmurul apei – e glasul tatălui-tatălui meu. Râurile ne sunt fraţi, ne sting setea. Râurile poartă canoele noastre. Ne hrănesc copiii. Dacă vă vindem pământul, trebuie să vă amintiţi şi să învăţaţi copiii voştri că râurile sunt fraţii noştri şi ai voştri. De aceea va trebui să oferiţi râului bunătatea pe care nu aţi oferit-o fratelui.

Ştim că omul alb nu ne înţelege. Pentru el un pământ e la fel ca şi oricare altul… Faţă de pământul-mamă şi fratele-cer se poartă ca faţă de lucruri care se pot cumpăra, prăda, vinde ca vitele sau podoabă strălucitoare. Lăcomia lui va distroge pământul şi va lăsa în urmă pustiu. Nu ştiu. Modul nostru de viaţă se deosebeşte de al vostru. Numai privind la oraşele voastre, pe omul roşu îl dor ochii… În oraşele omului alb nu există un colţişor de linişte. Nu există loc în care să se audă deschiderea frunzelor primăvara sau tremuratul aripii musculiţei.

Cea mai mare comoară a omului roşu este aerul… Omul alb parcă nici nu observă aerul pe care îl respiră. Ca unul care e de multă vreme muribund – e imun la duhoare. Dacă vă vindem pământul trebuie să vă amintiţi că aerul ne este preţios. Că aerul îşi împarte spiritul cu întreaga viaţă pe care o întreţine. Vîntul care i-a dat bunicului meu primul suflu va primi şi ultima lui răsuflare. Dacă vă vindem pământul trebuie să-l păziţi ca pe ceva sfânt. Ca pe un loc în care şi omul alb va putea să inspire aerul îndulcit cu mireasma florilor.

Vom examina oferta voastră de a ne cumpăra pământul. Dacă vom decide să fim de acord, vă vom pretinde să îndepliniţi următoarea condiţie: Omul alb va trebui să se poarte faţă de animalele acestui pământ, ca faţă de fraţii săi. Ce este omul, fără animale? Dacă animalele ar dispărea omul ar muri de marea însingurare a spiritului. Tot ceea ce li se întâmplă animalelor, curând i se va întâmpla şi omului. În lume totul se leagă. Va trebui să vă învăţaţi copiii că sub tălpile lor este cenuşa strămoşilor noştri. Pentru ca să respectaţi pământul, le veţi spune că pământul lor este bogat prin viaţa străbunilor noştri. Va trebui să vă învăţaţi copiii, aşa cum îi învăţăm noi pe ai noştri, că pământul ne e mamă. Ce păţeşte pământul, păţesc şi copiii lui. Dacă omul scuipă pe pământ, se scuipă pe sine însuşi. Pământul nu aparţine omului. Omul aparţine pământului!”

Ce este viata?

Intr-o frumoasa zi de vara, pe la ora pranzului, se facu mare liniste in parc. Pasarile se odihneau linistite in umbra copacilor. O vrabiuta isi scoase capul de sub aripa si intreba:

-Ce este viata?

Toti cei din jur au fost surprinsi de aceasta intrebare grea. Un trandafir tocmai inflorea, deschizandu-si petalele. El spuse:

-Viata este o deschidere!

Fluturele, care tocmai se odihnea pe una dintre petalele trandafirului dupa ce zburase de la o floare la alta, ii raspunse:

-Viata este libertate si fericire!

O papadie simti vantul atingand-o in joaca si spuse tematoare:

-Viata este risipire, da, doar risipire…

Jos, pe pamant, o furnica tragea dupa sine un pai de grau de zece ori mai mare decat ea. Cand auzi un asemenea lucru se opri, isi trase sufletul si spuse:

-Viata nu este decat truda si munca!

Poate ca ar fi inceput sa se certe daca nu ar fi venit o ploaie fina care sopti:

-Viata este formata din lacrimi, doar din lacrimi!

Deasupra ei plutea plin de maiestate un vultur care, de acolo de sus, spuse:

-Viata este o nazuinta spre inalt!

Apoi veni noaptea. Dupa un timp, un om mergea acasa pe aleile goale. Venea de la o petrecere si se gandea…

-Viata este o continua cautare a fericirii si o inlantuire de deceptii!

Dupa lunga noapte venira in sfarsit si zorii diminetii, care spusera:

-Asa cum noi suntem inceputul zilei care vine, la fel viata este inceputul vesniciei