Nu de coronavirus mi-e frica, ci de ce vine dupa

„După” însemnând sfârșitul pandemiei, cand o mai fi și asta! La ora actuala, e mult prea devreme pentru a da termene fixe. Si cred ca asta este, de fapt, cea mai mare frustrare, ca se stiu prea putine lucruri concrete despre virus – cum se transmite, cat de letal este, perioada de incubare, tratament, vaccin – si mult mai putine despre situatia asta in general. Desi la inceput lumea a luat totul in gluma (China e departe, frate, nu ajunge la noi!), acum mass media da pe dinafara de stiri alarmiste, in timp ce retelele de socializare s-au umplut de stiri false, si un lucru e sigur: nu scapam prea curand. Asta e doar inceputul. Cu cateva zile in urma, pe 9 martie, Italia a declarat lockdown, iar azi, 11 martie, OMS a ridicat epidemia de coronavirus la rang de pandemie, cu peste 118 000 de cazuri in peste 110 tari. Da, nu mai e de gluma! 

In Irlanda, azi au mai aparut inca noua cazuri de COVID-19, ajungand la 43, si de asemenea, a avut loc si primul deces. Romania are 18 noi cazuri, ridicand numarul total de imbolnaviri la 47. Italia, cea de-a doua tara afectata, dupa China, a avut azi 2 313 de cauri noi si 196 de morti, ajungand la un total de 12 462 de infectati si 827 de morti. Da, chiar nu mai e de gluma! Din pacate!

covid-19

Pana acum, am asteptat sa vedem cum evolueaza situatia si nu am anulat vacanta planuita pentru inceputul lui aprilie. Am tot sperat ca e doar un foc de paie. Dar acum nu mai e vorba de alegere, ci de impunere. Asa ca adio paste cu fructe de mare, preferatele mele, savurate pe malul Marii Ligurice, pe altadata Turnul din Pisa si Domul din Florenta! Si cand ma gandesc cat de nerabdatoare asteptam vacanta asta! Dar mai ales, cata nevoie aveam de ea!

La ora actuala, pot doar sa-mi imaginez ce va urma. Probabil ca pandemia isi va intinde tentaculele in toata Europa, vor fi zeci de mii de infectati, foarte multi morti, mai multe tari vor declara lockdown. Intr-un cuvant, toti vom fi afectati, vrand-nevrand. Panica si teama vor domni pretutindeni. Mai intai in Europa, apoi si pe celelalte continente.   

Din înghețarea economiei timp de 2-3 luni nu are cum sa iasă ceva bun. Oricât de puternica ar fi o națiune, oricâtă forță economica ar avea, efectele „paraliziei” actuale se vor resimți mult și bine. Mai cu vârf și îndesat pentru ăștia mici, mucosi, corupți și instabili precum România. Da, mie de asta mi-e teama mai mult decat de Coronavirus, de ceea ce ar putea urma: recesiune si criza economica.

CITATUL ZILEI:

„Criza – instrument financiar care provoacă îmbogăţirea celor deja bogaţi.”

David Boia

Pancake Tuesday și decorul întârziat de Dragobete

Este deja a patra iarna traita aici, pe Insula de Smarald, si cu mana pe inima spun ca este cea mai turbata si mai capricioasa dintre toate. De la inceputul anului, am avut trei furtuni, una dupa alta – Ciara, Dennis, Ellen – care ne-au adus ploaie in fiecare zi, vant puternic, zapada, inghet si frig, muuult friiiiig. De cele mai multe ori, toate intr-o singura zi, rar garnisite cu cate o raza de soare de cinci minute. Asa vreme schimbatoare nu am vazut in viata mea. Si daca la reteta asta mai adaugam si zilele scurte de iarna, intunecate de norii grei, plus gripa pe care ne-a adus-o Nazdravana de la gradinita si ne-a impartit-o, generoasa, tuturor din casa, iese un cocktail de toata frumusetea. Molotov, bineinteles! Minunat inceput de an, nu-i asa? Ba ne-am trezit si cu ditamai bazinul olimpic in curte. Plutea mingea Nazdravanei pe apa, impinsa cand gratios, cand furios de vant in toate partile, mai ceva ca un dansator pe ringul de dans.

Prin urmare, nici nu am indraznit sa ma apropii de magazie, daramite sa incerc sa intru. Si taman acolo imi tin toate cutiile cu decoratiuni. Imi luasem deci gandul de la decorul meu de Ziua Indragostitilor, cand mi-am amintit ca in camera single, pe care am transformat-o in spatiu de depozitare (adica toate aruncate acolo, sub forma de gramada 😛 ) mai aveam cate una-doua chestii din care as fi putut incropi ceva. Si exact asta am facut ieri dupa-masa, incurcata, pardon, ajutata de odrasla din dotare. Ce a iesit, vedeti in imaginile de mai jos.

Am păstrat creanga găsită pe strada noastră când am ieșit la plimbare cu Nazdravana cândva prin noiembrie, pe care am meșterit-o apoi cu spray-uri alb și auriu pentru decorul de Craciun. Acum doar am înlocuit globurile cu aceste inimioare și am adăugat niște camelii roz artificiale cumpărate din Homestore. Sfesnicul a fost și el parte din aranjamentul craciunistic, exact asa cum îl vedeti.
Restul sunt lucruri care s-au regăsit in decorul de Dragobete de anul trecut. Doar lumânările în diferite nuanțe de roz (luate din Ikea) si rama micuța, cu trandafiri albi, sunt noi.
                                                                     ∗∗∗∗
Tot ieri a fost Pancake Tuesday sau Shrove Tuesday, ultima zi de ghiftuiala înainte de postul Pastelui. Post care începe azi, Ash Wednesday fiind denumirea acestei zile de miercuri, prima zi din cele 40 ale postului (mă rog, 46 ar fi numărul corect, dar cică duminicile sunt zile de sărbătoare și nu se pun la socoteala). După cum ii spune și numele, clătitele sunt la putere.

Și cum aveam în plan sa fac oricum ceva dulce cu Nazdravana, am zis ca nu ar strica sa ne apucam de sărbătorit Pancake Tuesday. Ea a spart ouăle, a bătut cu telul, a pus (o tona) de esențe și făină (peste tot prin bucătărie, în par, pe față și haine), iar la final, după atâta trudă, ne-au ieșit niște clătite gustoase și arătoase. În ultimele am adăugat și două mere rase (ceea ce mi-a amintit de anii din București, cand făceam des și foarte des clătite cu mere). Dacă eram un pic mai iute la gând, adaugam in coca si doua-trei banane, cum fac de obicei. Dar nu am fost.

Si fiindca ne-au ieșit destul de multe, riscând sa nu fie mancate proaspete și deci sa se târască apoi prin bucătărie câteva zile pana se uscau și ajungeau în coșul de gunoi, mi-a venit ideea strălucită de a le monta într-un tort (ceea ce mi-a amintit, din nou, de anii din București, cand obișnuiam sa fac des și foarte des tort de clătite). Le-am uns cu ciocolata, am adaugat un strat de felii de banane si doua de dulceata acrisoara de coacaze negre care a calatorit 3000 de km, si-am imbracat totul in glazura amaruie de cacao. Am aruncat pe deasupra o ploaie de sprinkles si un trifoi din kiwi, et voila, tortul nostru de clatite! Precizez ca pana la ora asta si-a dat deja obstescul sfarsit! „Yummy yummy in my tummy”, cum zice mezina casei.

tort clatite cu ciocolată și dulceața.jpeg

CITATUL ZILEI:

„Gastronomia este arta de a folosi hrana pentru a crea fericirea.”

Theodore Zeldin

Pentru unii, prima zi de școală, pentru alții, pregătiri de grădiniță

În Irlanda, azi a fost prima zi de școală. Sau mă rog, pentru majoritatea elevilor, fiindcă unii -sărmanii amărâți!- au început deja de ieri, iar alții, mai norocoși, o vor face de luni. Abia acum am priceput eu de ce aseară, în parc, la rugămintea aproape înlăcrimată a uneia dintre fiicele sale, mama îi tot dădea înainte cu „nu, nu mai putem sta, Sophie are școală mâine”. Ceea ce mi s-a părut destul de ciudat. Nu sunt încă în vacanță? Școală, joia, în august? Cum adică să dai start anului școlar la mijlocul săptămânii?! În august?! Sacrilegiu! Blasfemie! Nu încep și ei de luni sau de la întâi ale lunii, cum se procedează mereu cu dietele?😜

Eh, little did I know! Abia acum încep să mă informez și să înțeleg sistemul educațional de aici. Până anul ăsta, recunosc că nu prea m-a interesat subiectul, dar Gălușca Nazdravana crește, săptămâna viitoare va începe grădinița, așa că vreau să știu ce o așteaptă sau mai bine zis, ce NE așteaptă! Culegând informații de peste tot, mai ceva ca albinuța (mărgeluța-harnicuta ha, ha! :D), am aflat că în sistemul de învățământ irlandez, școlile trebuie să fie deschise pentru un minimum de 167 de zile – cele secundare și 183 de zile – cele primare. În mod normal, noul an școlar începe în săptămâna în care cade 1 septembrie. Însă spre deosebire de vacanțele de Crăciun, Paște și mijlocul semestrului, care sunt standard, vacanța de vară nu e, așa că fiecare școală decide când se termină și începe anul școlar. Singura condiție ce trebuie respectată este să atingă acel număr minim de zile obligatoriu. În consecință, anul școlar poate să înceapă și în săptămâna anterioară datei de 1 septembrie, cum s-a și întâmplat în toamna asta. Da, toamnă, că aici numai vară nu a fost!

Eh, acum că am lămurit treaba asta, zic să trecem la oile mele. Sau mai bine zis, la mioara mea zglobie, care de luni va începe o nouă etapă din viața ei: grădinița. Încă de la jumatatea lui august, de când am înscris-o, m-am tot perpelit și frământat. Cu mâna pe inimă spun că nu a fost zi în care să nu mă gândesc la treaba asta, la cum va fi prima zi de grădiniță, cum se va adapta, dacă va plânge, ori se va simți abandonată, dacă va putea sta fără mine, după mai bine de doi ani jumate în care am fost doar noi două. Mi se strânge inima și-mi transpiră palmele de câte ori mă gândesc. Ba am și visat-o acum câteva nopti, toată plânsă, smucindu-se în brațele educatoarei, cu mâinile întinse către mine, ca apoi s-o văd alergând în spatele mașinii, țipând și strigând „mami, mami”. Gândul că luni, visul ăsta urât s-ar putea transforma în realitate e cea mai mare temere a mea. Am palpitații și lacrimi în ochi numai când îmi imaginez scena asta groaznică.

Am tot stat și rumegat și întors totul pe toate părțile (că dacă nu despic firul în patru, dacă nu analizez ca să ajung la rădăcina lucrurilor, nu sunt eu!) și mi-am amintit că scena asta a avut deja loc în realitate, doar timpul și personajele erau altele: în locul Galustei era fratele meu, pe când avea exact aceeași vârstă pe care o are ea acum, iar în locul meu era mama, cu zece ani mai tânără ca mine acum, că na, ea a dat bice și a făcut copii devreme. Mi-aduc aminte cât m-a tulburat să-l văd pe prichindelul de frate-mio alergând după mașină, cu lacrimile siroind, strigând-o pe maică-mea și pe ea plângând în scaunul din dreapta. Iar eu, pe bancheta din spate, tristă și confuză, neînțelegând de ce-l lăsăm la țară, de ce nu oprește tata mașina să-l luăm cu noi, de ce mama plânge și nu zice nimic, de ce-l abandonam așa, mic, plângând și suferind.

Probabil că unele experiențe de viață își pun amprenta pe psihicul nostru în feluri pe care nici măcar nu le bănuim sau cărora nu le dăm nicio importanță. Și se întâmplă ca, după ani întregi de zăcut neatinse și uitate sub straturile memoriei, să-ți iasă în cale ceva asemănător care le dezgroapă și ți le pune în brațe crude, reale, dure. Descurcă-te! Ai de ales?!

Azi, în Laois Shopping Centre, unde ne facem de obicei cumpărăturile, în timp ce taică-său o dădea pe Gălușcă în mașinuțele de acolo (ocazia perfectă pentru ea să-i ușureze buzunarele de un pumn de monede – 2€ turul și ea vrea în toate, de două ori, ca să fie treaba treabă), subsemnata a aruncat un ochi în Dealz, franciză a suratei Poundland din UK, cu majoritatea produselor la prețul de o liră, aici echivalat la un euro jumate. Îmi plac magazinele de genul ăsta fiindcă mereu găsești tot felul de nimicuri faine pentru toate evenimentele, iar acum aveau rafturile pline cu marfă pentru începerea școlii. Bucuria mea, mai multe produse de papetărie cu care să-mi clătesc ochii… si pe care să le salvez de la o viață inutilă și plictisitoare pe rafturi! 😁 Acum, ziceți și voi, nu sunt toate drăguțe?

În aceeași temă marină, am găsit o groază de chestii atât de simpatice, încât abia m-am abținut să nu le cumpăr pe toate! I-am luat Galustei un lunch bag cu sticlă și niște caserole din plastic, pentru grădiniță, de care a fost foarte încântată. Chiar nu mă așteptam să-i placă atât de mult! Ne-a zăpăcit în mașină cu „Wow, cool!” și bineînțeles că acasă a trebuit numaidecât să le desfacem să le încerce! Sper să fie la fel de încântată și de mersul la grădiniță!

Și uite-așa, altă amintire m-a năpădit: cea a ghiozdanelului meu din perioada grădiniței, micuț, maroniu și cu un desen în partea din față (din păcate, nu mai știu ce reprezenta desenul ala, probabil o floare). Nu se găseau pe vremea aceea atât de multe și frumoase ca acum, dar mi-a fost tare drag fiindcă era al meu. De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, era tot o gentuța, nu ghiozdan cu două bretele ca să-l poți căra în spate, ci una singură, lungă, de purtat pe diagonală, ca poștașul. Păcat că nu am o poză din acea zi, îmbrăcată în uniformă! Poză făcută dimineața, la plecare, când arătam în mare fel cu strampii mei galbeni cu buline și uniforma bine călcată, și nu la întoarcere, fiindcă atunci m-am ales cu niște semne pe care încă le mai am și care-mi vor aminti toată viata de prima mea zi de grădiniță.

Țin minte că traversam strada și m-am speriat de o Dacie gri care părea că nu încetinește, așa că am dat să fug grăbită. Numai că mama, care mă ținea strâns de mână, nu mi-a dat drumul (pericolul era, se pare, doar în mintea mea de copil), prin urmare, am căzut și mi-am julit rău genunchii. Bineînțeles că mi-am luat o ocară zdravănă și zău că m-am simțit ca ultima proastă când am ajuns în fața blocului, plânsă toată, cu genunchii plini de sânge, dar mai ales cu strampii mei galbeni făcuți praf (de ei mi-a părut cel mai rău) și toți copiii au venit la mine să mă întrebe ce am pățit. „M-am împiedicat ca proasta!” le-am zis și am fugit în casă. Mi-era atât de rușine și mă simțeam atât de vinovată că-mi distrusesem frumusețe de ștrampi. Galbeni cu buline. In prima zi de grădiniță a fiicei mele imi voi aminti ca port pe genunchi cicatricile din prima mea zi de grădiniță. Sper doar ca a ei sa fie memorabila datorita altor evenimentr, unele placute.

Ah, si pentru necunoscatori, prin partile Olteniei natale, strampii sunt doar o alta denumire pentru… dresuri. 😛

CITATUL ZILEI:

„Viata este doar sansa de a creste un suflet.”

Arthur Powell Davies

Cu canapeaua la plimbare către marea reciclare

Unul din lucrurile care m-au scos din minți atunci când ne-am mutat în noua casă a fost canapeaua din living. O chestie mai jegoasa și mai împuțită ca aia nu cred că mi-a fost dat să văd (sau oi fi văzut, dar am blocat amintirea ca să nu mă chinuiască 🤣). Îți puteai da seama de înalta ei calitate din vremurile de glorie, dar acum erau de mult apuse, moarte și-ngropate… sub multe pete și un miros greu de suportat pentru orice organ înzestrat cu nări, nu doar pentru nasu-mi fin. Nu puteam să o aruncăm fără acordul proprietarului, dar nici să o ținem în living să ne parfumeze fiecare cm cub de aer, așa că am găsit o soluție de mijloc: am exilat-o în magazie și ne-am cumpărat o canapea nouă, ieftină și închisă la culoare, pe care să nu o jelim când avea să o ia în primire Nazdravana noastră (drept vorbind, s-a dovedit o mișcare inteligentă, că deja a fost decorată cu acuarele și carioci… și câteva feluri de mâncare).

Cu vreo două săptămâni în urmă, când a venit în control proprietarul și i-am expus problema, a zis că trimite pe cineva să ne scape de ea. Doar că pe subsemnata a luat-o gura pe dinainte, asigurându-l că o vom face noi cu cea mai mare plăcere. Acum, să nu credeți că-mi dă bunătatea sufletească pe dinafară, nici vorbă, dar am văzut cu ce viteză de melc extenuat se mișcă atât agenția, cât și proprietarul, și deci bănuiam ce avea să ne aștepte. În plus, îmi place să fiu bine informată, prin urmare sunt abonata la toate paginile de Facebook ale ziarelor și organizațiilor locale și uite-așa aflasem eu de programul de luna aceasta de reciclare gratuită a saltelelor și canapelelor întocmit de Consiliul Local al comitatului nostru (Laois Free Mattress and Couch Amnesty). Exact la tanc, nu? Ce nu am luat însă în calcul, a fost perioada scurtă, de doar o săptămână, în care s-a desfășurat acțiunea în orașul nostru, și orarul imposibil pentru Al Meu Ca Bradul.

Așadar am fost nevoiți să mergem sâmbăta trecută, 24 august, ultima zi a programului de reciclare, într-un orășel aflat la vreo 10 km, sau mai bine zis, într-o parcare imensă de pe lângă el. Mare ne-a fost uimirea când am dat peste vreo două tiruri în care se îndesa de zor, saltele într-unul, canapele și fotolii în celălalt, plus vreo alte patru deja doldora, așteptând frumos să plece. Și multe grămezi din cele menționate mai sus. A trebuit chiar să stăm la coadă ca la pâine, pe vremea împușcatului, pentru a ne scăpa de încărcătură (trăiască duba de la muncă a Alui Meu Ca Bradul, că tare-i încăpătoare!).

Nu mi-am permis să fac fotografii, decât cele două de mai sus, și astea pe furiș, că na, oamenii trudeau de zor acolo și cumva, nu mi s-a părut ok.

Pe drum înapoi, am pierdut numărul mașinilor care veneau din sens opus, cocoșate de saltele și canapele pentru reciclare. Ceea ce m-a încântat teribil! Mobilizarile astea au și îmi dau o energie aparte! Și m-a făcut să mă gândesc (pentru a câtă oară?) la puterea pe care o detine social media, Facebook în particular. Uite că mai are și ținutul nasului non-stop în telefon câte un rezultat pozitiv!

CITATUL ZILEI:

„Daca planifici pentru un an, cultiva orez; daca planifici pentru un deceniu, planteaza copaci; daca planifici pentru o viata, educa oameni.”

Proverb chinezesc