Doar atât

O groaznică secetă cuprinse pământul. Iarba mai întâi se îngălbenise și apoi se ofilise cu totul. Tufișurile se uscaseră și copacii își pierduseră seva. Nu cădea din cer nici un strop de ploaie și diminețile veneau una după alta, fără să-i aducă pământului măcar trecătoarea prospețime a rouăi. Vietuițoarele mai mici sau mai mari mureau cu miile. Puține erau acelea care aveau forța de a fugi din acel deșert care înghițea totul.

Seceta era tot mai grea, zi dupa zi. Până și rădăcinile adânc înfipte în pământ își pierduseră frunzele. Toate fântânile și toate izvoarele secaseră. Apa pâraielor și a râurilor scăzuse de tot. Doar o singură floare rămăsese vie, deoarece un izvoraș mai dădea câțiva stropi de apă. Izvorul însă era disperat și spunea:

-Totul este arid, secat și pe moarte. Și eu nu pot să fac nimic. Ce noimă au cei doi stropi de apă pe care îi dau?

Prin apropiere era însă un bătrân copac puternic. El ascultă plânsetul izvorașului și, înainte de a pieri și el, îi spuse acestuia:

-Nimeni nu așteaptă ca tu să înverzești iarăși acest întreg deșert. Datoria ta este să ții în viață acea floare. Atâta doar!

Morala: Cu toții suntem responsabili pentru câte o floare. Uităm însă prea adesea de ea și ne plângem de tot ceea ce nu izbutim să facem.

flower

Trandafirul albastru

În vremuri îndepărtate, trăia în China un împărat bătrân. El avea o fiică foarte frumoasă, căreia i se dusese vestea peste mări şi ţări. Cel mai mult îi plăcea să se plimbe prin grădinile împărăteşti şi să se ocupe ea însăşi de multitudinea de flori. Desigur că şi grădinarii curţii împărăteşti aveau grijă de grădini, însă ei îi plăcea să le îngrijească cu mâna ei, mai ales trandafirii. Avea un colţ al grădinii în care plantase ea singură mai multe soiuri de trandafiri de toate culorile şi mărimile.

Într-o dimineaţă răcoroasă de mai, în sala tronului, se adunară toţi sfetnicii împăratului ca să discute despre viitorul ţării. Toţi erau foarte îngrijoraţi că împăratul nu are un fiu sau un nepot moştenitor. Aşa că hotărâră cu toţii că fiica împăratului trebuie să se căsătorească degrabă, în cel mult o lună, pentru a avea un fiu moştenitor. Împăratului nu-i plăcu această veste, dar se duse să vorbească cu fiica sa. Prinţesa fu de acord cu o căsătorie făcută în grabă, atâta timp cât viitorul ei soţ îi va aduce un trandafir în dar, dar nu unul oarecare, ci un trandafir albastru.

blue rose
Sursă foto

Zis şi făcut. Sfetnicii împăratului au dat sfoară-n ţară şi în câteva zile au început să se perinde pe la curtea împăratului fel de fel de pretendenţi pentru prinţesă, tineri şi bătrâni, bogaţi şi săraci, de viţă nobilă sau simpli ţărani. Primul dintre ei i-a adus un trandafir minunat, din safire şi smaralde, de un albastru transparent, de-ţi lua ochii. Prinţesa însă îl luă, îl admiră şi îl înapoie tânărului spunându-i simplu: „Acesta este într-adevăr un minunat trandafir albastru, dar nu miroase.”

Următorul i-a adus o sticluţă de cristal, albastră, plină cu parfum de trandafiri. Prinţesa o deschise, o mirosi şi-i spuse şi acestuia: „Într-adevăr miroase minunat, ca o grădină plină de trandafiri şi este de un albastru minunat, însă nu are forma trandafirului, iar parfumul se va termina într-o zi şi atunci va fi doar o sticluţă goală.”

Tânărul următor era ceva mai şmecher decât cei dinaintea lui şi-i dărui prinţesei un trandafir albastru din cel mai fin porţelan chinezesc, iar între petale a ascuns o sticluţă cu parfum de trandafiri, astfel că şi mirosea. I-l dădu şi aşteptă răspunsul prinţesei, foarte mândru că el a reuşit. Ea îl luă, îl admiră şi pe-acesta şi-i spuse: „Acest trandafir este chiar încântător, culoarea este minunată, iar parfumul este îmbătător, dar acest trandafir nu se cere iubit şi îngrijit.”

Şi tot aşa. Se perindară mulţi pe la curtea împăratului, însă în van. Termenul de o lună se apropia de sfârşit. În ultima seară, prinţesa se plimba prin grădină, printre trandafirii ei. Deodată, la lumina lunii, ea îl observă pe grădinarul cel nou, pe care împăratul îl aduse ca s-o ajute pe prinţesă la mica ei grădină de trandafiri. Tinerii se priviră şi se îndragostiră pe loc unul de altul. Îşi petrecură toată noaptea împreună, sub clar de lună, printre trandafiri. Prinţesa îi spuse toată povestea cu căsătoria în grabă şi cu trandafirul albastru. Tânărul îi promise că a doua zi va veni la curte cu cel mai frumos trandafir albastru şi-i va cere mâna în faţa împăratului.

A doua zi cerul era senin, de-un albastru profund, iar cireşii erau în floare. Toţi de la curtea împăratului se adunară însă în sala tronului ca să vadă cu cine se va căsători prinţesa. Uşile grele se dădură la o parte şi intră tânărul grădinar. Când ajunse lângă prinţesă, îngenunche în faţa ei şi scoase de sub pelerină un minunat trandafir… alb! În sala tronului se auzi un murmur de mirare. Atunci prinţesa luă trandafirul şi exclamă: „Ce frumos! Şi ce parfum încântător! Iar nuanţa aceasta de albastru e cea mai frumoasă pe care am văzut-o vreodată!”

Concluzia o trageţi voi singuri, cei care citiţi această povestioară de vineri. 😉

Principiul Narcisei Galbene

Fiica mea mi-a telefonat de mai multe ori sa-mi spuna:

-Mama, trebuie sa vii sa vezi narcisele galbene inainte ca vremea lor sa treaca!

Eu doream acest lucru, dar era un drum de doua ore cu masina de la Laguna la lacul Varful Sagetii. Cand fiica mea a sunat a treia oara, i-am promis ca voi merge joia viitoare. In acea zi insa timpul s-a racit dintr-odata si a plouat. Dar promisesem, asa ca am mers acolo. Cand in sfarsit am pasit in casa lui Carolyn si i-am salutat si imbratisat pe ea si pe nepotii mei am spus:

-Carolyn, lasa narcisele galbene. Timpul este nefaborabil,sunt nori si ceata, asa ca nu exista nimic in lumea aceasta care sa ma faca sa mai conduc cativa kilometri!

Fiica mea a zimbit si, cu mult calm, a spus:

-Noi conducem pe vremea asta, mama.

-Ei bine, nu merg nicaieri pina nu se face timp frumos! am spus crezand ca am fost destul de convingatoare.

-Sper insa ca ma vei duce la service ca sa-mi ridic masina, a spus fiica mea.

-Cat de departe trebuie sa mergem?narcisa galbena

-Cateva strazi. O sa conduc eu, sunt obisnuita cu asta.

Dupa cateva minute, am intrebat-o:

-Unde mergem? Asta nu e drumul spre service.

-Mergem spre narcisele galbene, a raspuns Carolyn zambind.

-Carolyn, am spus eu cu asprime in glas, te rog sa intorci!

-Linisteste-te, mama! Nu-ti vei ierta niciodata daca pierzi aceasta experienta.

Dupa aproximativ 20 de minute, am intrat pe o straduta pietruita si am vazut o mica biserica. Mai incolo, pe partea bisericii, am vazut scris cu litere de mana: “Gradina narciselor galbene”. Am coborat din masina si am mers in urma lui Carolyn, in jos pe carare. Apoi cararea a cotit si cand am ridicat privirea am ramas muta de uimire. Inaintea mea se afla cea mai minunata imagine. Arata de parca cineva luase un butoi urias de aur si il revarsase peste piscul si versantii muntelui. Florile au fost plantate in maiestuoase vartejuri, minunate fasii si randuri portocaliu inchis, albe, galben ca lamaia, roz-portocaliu, galben ca sofranul si galben ca untul. Fiecare varietate de flori a fost plantata ca un grup, asa ca s-au involburat si au inflorit ca niste rauri cu tonalitati cromatice unice. Erau 5 acri de flori.

-Dar cine a facut asta?, am intrebat-o pe Carolyn.

-O femeie. Ea locuieste aici pe proprietate. Aceea este casa ei.

Carolyn mi-a indicat o casa mica si modesta in mijlocul acelui tinut. Am mers catre casa. Pe un zid am vazut un afis. “Raspunsuri la intrebarile pe care stiu ca ti le pui” era titlul. Primul raspuns a fost un simplu: “50.000 bulbi.”
Al doilea raspuns a fost: “Unul, pus pe rand, de catre o singura femeie. A fost nevoie de doua miini, doua picioare si putin creier.” Al treilea raspuns a fost: “Am inceput in 1958″.

Am descoperit atunci Principiul Narcisei Galbene. Pentru mine, acel moment a fost o experienta care mi-a schimbat viata. M-am gindit la aceasta femeie pe care eu nu am intalnit-o niciodata si care, cu mai mult de 40 de ani in urma, a inceput cu un bulb, creand in timp propria sa viziune asupra frumusetii si bucuriei si impodobind varful unui munte obscur. Plantand pe rand cate un bulb de narcisa, an dupa an, ea a schimbat pentru totdeauna lumea in care traia. A creat ceva nespus de magnific, de frumos, de inspirat. Principiul pe care ni-l arata gradina ei de narcise galbene este unul din cele mai marete principii ale cresterii si evolutiei. Este lectia care ne invata sa inaintam spre scopurile si dorintele noastre, pas cu pas – adesea facand doar un pas mic, de copil – si sa invatam sa iubim ceea ce facem, sa invatam sa folosim acumularea in timp. Cand multiplicam momentele scurte de timp in care producem ceva mic, prin efort zilnic, vom constata ca putem realiza lucruri magnifice. Putem schimba lumea.

-Treaba asta ma intristeaza, intr-un fel, am recunoscut eu. Cate as fi putut realiza, daca mi-as fi stabilit un scop minunat acum 35 ori 40 de ani si as fi muncit in toti acesti ani sa-l ating, plantand cate un singur bulb o data… Gandeste-te ce-as fi fost in stare sa realizez!

Fiica mea mi-a spus raspuns in stilul ei direct:

-Incepe de maine! Nu mai are nici un rost sa te gandesti la timpul pierdut.

Modul de a face dintr-o “lectie” o bucurie si o cale de evolutie, in loc de un motiv de regret, este sa te intrebi: “Cum pot folosi azi ceea ce tocmai am invatat?”. Ne convingem pe noi insine ca viata va fi mai frumoasa dupa ce ne vom casatori, dupa ce vom avea un copil, apoi altul. Dupa care suntem frustrati ca nu sunt copiii destul de mari si speram ca vom fi mai multumiti atunci cind ei vor creste. Apoi suntem frustrati ca sunt adolescenti si se poarta ca atare. Suntem siguri ca vom fi fericiti cand ei se vor maturiza… Ne spunem ca viata noastra va fi completa cand ei se vor casatori, cand vom avea o masina noua, cand vom putea avea o vacanta placuta, sau cand ne vom pensiona.

Adevarul este ca nu exista un moment mai bun pentru a fi fericit decat cel prezent. Daca nu acum, atunci cand? Viata noastra va fi intotdeauna plina de schimbari. Este cel mai bine sa accepti asta in sinea ta si sa decizi sa fii fericit oricum. Fericirea este calea. Asa ca, bucura-te si pretuieste fiecare moment pe care il ai si pretuieste-l si mai mult, pentru ca te bucuri de el impreuna cu cineva apropiat, cineva suficient de special ca sa-ti petreci timpul cu el/ea… si aminteste-ti ca timpul nu asteapta pe nimeni.

Asa ca INCETEAZA sa mai astepti…
-pana cand masina ori casa este platita,
-pana cand iti iei o masina sau casa noua,
-pana cand copiii pleaca de acasa,
-pana cand iti termini studiile,
-pana cand slabesti 10 kg,
-pana cand te ingrasi 10 kg,
-pana cand te casatoresti,
-pana cand ai copii,
-pana cand te pensionezi,
-pana la vara,
-pana la primavara,
-pana la iarna,
-pana la toamna,
-pana cand mori…

Nu exista un moment mai bun ca cel de acum ca sa fii fericit. Fericirea este o calatorie, nu o destinatie! Si poate ca astazi este cea mai buna zi ca sa plantezi primul bulb al propriei tale gradini de narcise… tu stii cel mai bine!

Sursa: damaideparte.ro

Defectul de fabricatie al femeii

Mariposa a la flor de Octavio OcampoCand Dumnezeu a facut femeia, deja era in a sasea zi de munca si facea ore suplimentare. Atunci, aparu un inger si-l intreba:

– De de iti pierzi atata timp cu asta ?

Si Domnul raspunse:

– Ai vazut cartea tehnica? Trebuie sa fie lavabila in totalitate, dar sa nu fie de plastic; sa aiba mai mult de 200 de piese mobile si sa fie capabila sa functioneze fiind alimentata cu orice, chiar si cu resturi; in poala ei, sa stea comod pana la patru copii in acelasi timp, sa aiba un sarut care sa poata vindeca de la un genunchi julit pana la o inima ranita si sa faca totul cu numai doua maini.

Ingerul se minuna de cerinte.

– Cu doar doua maini….. Imposibil!

– Si asta e doar modelul standard!

– E prea multa munca pentru o singura zi…asteapta pana maine ca sa o termini.

– Nu, n-am s-o las pe maine, protesta Domnul. Sunt pe punctul de a termina aceasta creatie care este favorita inimii mele: ea se vindeca singura cand e bolnava si poate munci pana la 18 ore pe zi.

Ingerul se apropie si atinse femeia.

– Dar ai facut-o atat de delicata…

– Este delicata, spuse Domnul, dar in acelasi timp, atat de puternica. Nu-ti poti inchipui cat e de rezistenta si de ce reusite e in stare.

– O sa fie in stare sa gandeasca? intreba ingerul.

Dumnezeu raspunse:

– Nu numai ca o sa fie capabila sa gandeasca, ci si sa negocieze.

Atunci, ingerul vazu ceva si, intinzand, mana atinse obrazul femeii…

– Doamne, mi se pare ca modelul asta pierde lichid! Ti-am spus ca incerci sa pui prea multe lucruri in ea!

– Nu pierde lichid, e o lacrima, il corecta Domnul.

– Pentru ce e lacrima? intreba ingerul…

Si Domnul spuse:

– Lacrimile sunt felul ei de a-si exprima jalea, dragostea, singuratatea, tradarea, suferinta si orgoliul.

Asta il misca mult pe inger:

– Esti un geniu, Doamne, te-ai gandit la toate! Femeia este intr-adevar minunata.

– Este! Femeia are puteri ce-i uimesc pe barbati: trece prin dificultati, face fata greutatilor, dar este fericita si indragostita. Surade cand vrea sa tipe. Canta cand vrea sa planga. Plange cand e fericita si rade cand e nervoasa. Lupta pentru a-si apara valorile. Infrunta nedreptatile. Nu accepta un “nu” ca raspuns, daca ea crede ca exista o solutie mai buna. Isi rupe de la gura pentru ca familia ei sa aiba cele necesare. Merge la medic cu o prietena careia ii este frica sa mearga singura. Iubeste fara sa ceara nimic in schimb. Plange cand fiii ei reusesc in viata si se bucura cand prietenii obtin premii. Este fericita cand aude de o nunta sau de nasterea unui copil. I se frange inima cand moare o prietena. Sufera cand pierde pe cineva drag, in schimb se dovedeste a fi puternica atunci cand crezi ca a epuizat toate fortele. Stie ca poate vindeca suferinta cu un sarut si o imbratisare.

Si, totusi, femeia are un defect: nu isi cunoaste adevarata valoare…