Tarii mele si Poporului meu

Cand veti citi aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tacerii vesnice, care ramane pentru noi o mare taina…Si totusi, din marea dragoste ce ti-am purtat-o, as dori ca vocea mea sa te mai ajunga inca o data, chiar de dincolo de linistea mormantului.

Abia implinisem 17 ani cand am venit la tine. Eram tanara si nestiutoare, insa foarte mandra de tara mea de bastina si sunt si astazi mandra de a fi fost nascuta Engleza; dar cand am imbratisat o noua nationalitate m-am straduit sa devin o buna Romanca.La inceput n-a fost usor. Eram singura, intr-o tara straina, singura intre straini. Dar prea putini sunt acei care se reculeg sa cugete cat de grea este calea pe care o Principesa straina trebuie s-o parcurga ca sa devie una cu noua tara in care a fost chemata.Am devenit a voastra prin bucurie si prin durere. Privind inapoi, e greu de spus ce a fost mai mare: bucuria ori durerea? Cred ca bucuria a fost  cea mai mare, dar mai lunga a fost durerea…

Nimeni nu e judecat pe drept cat traieste. Abia dupa moarte este pomenit sau dat uitarii…Poate de mine va veti aminti, deoarece v-am iubit cu toata puterea inimii mele si dragostea mea a fost puternica, plina de avant; mai tarziu a devenit rabdatoare, foarte rabdatoare.Mi-a fost dat sa traiesc cu tine, Poporul meu, vremuri de mare restriste si vremuri de mari indepliniri. Pentru un timp mi-a fost dat sa-ti fiu calauza, sa-ti fiu inspiratoare, sa fiu aceea care a pastrat flacara vie, aceea care a devenit centrul de indarjire in zilele cele mai negre.Aceasta ti-o pot spune astazi, caci nu mai sunt in viata. In acele zile mi-ai dat un nume ce mi-a fost drag: m-ai numit „Mama tuturor” si asa vreau sa raman in amintirea ta, aceea care putea totdeauna sa fie gasita, in clipele de durere sau de pericol…

A venit mai tarziu o vreme cand m-ati negat, dar aceasta este soarta mamelor; am primit aceasta si v-am iubit mai departe, cu toate ca nu va puteam ajuta asa de mult ca in zilele cand credeati in mine. Dar aceasta e uitata.Atat timp am fost in mijlocul tau incat mi se pare abia cu putinta ca trebuie sa te parasesc; totusi, orice om ajunge la capatul drumului. Eu am ajuns la capatul drumului meu. Dar inainte de a tacea pentru vesnicie vreau sa-mi ridic pentru ultima data mainile pentru o binecuvantare…Te binecuvantez, iubita Romanie, tara bucuriilor si durerilor mele, frumoasa tara, care ai trait in inima mea si ale carei carari le-am cunoscut toate… Frumoasa tara pe care am vazut-o intregita, a carei soarta am impartasit-o atatia ani, al carei vis stramosesc l-am visat si eu si mi-a fost ingaduit sa-l vad implinit. Fii tu vesnic imbelsugata, fii tu mare si plina de cinste, sa stai vesnic falnica printre alte natiuni, sa fii cinstita, iubita si priceputa…Am credinta ca v-am priceput; n-am judecat, am iubit…Niciodata nu mi-au placut formele si formulele, nu prea luam uneori seama la cuvintele ce le rosteam. Am iubit adevarul si am visat sa traiesc in lumina soarelui, insa fiecare traieste cum poate, nu cum ar dori…Dar cand iti vei aminti de mine, Poporul meu, gandeste-te ca la una care a indragit viata si frumusetea, care a fost prea cinstita ca sa fie cu bagare de seama, prea miloasa sa fie invingatoare, prea iubitoare ca sa judece. N-am nici o avutie sa va las; ceea ce cu atata marinimie mi-ati daruit am cheltuit intre voi; am infrumusetat acele locuri unde mi-a fost dat sa traiesc. Daca toate cele frumoase iti vor aminti de mine, atunci voi fi deplin rasplatita de dragostea ce ti-am daruit-o, fiindca frumosul mi-a fost un crez. Am redesteptat la o viata noua micul castel parasit de la Bran, dar Tenha-Juvah de la Balcic a fost locul cel infaptuit, acolo mi-a fost dat sa fac din vis un adevar si fiindca aceasta a insemnat pentru mine mai mult decat  as putea talmaci vreodata am cerut fiului meu Regele Carol II ca inima mea sa fie adusa si asezata in Stella Maris, biserica pe care am cladit-o la marginea marii…Cu trupul voi odihni la Curtea de Arges langa iubitul meu sot, Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea sa fie asezata sub lespezile bisericii pe care al cladit-o. In decursul unei lungi vieti, atatia au venit la inima mea incat moarta chiar as dori sa mai poata veni la ea de-alungul potecii cu crini ce mi-a fost mandria si bucuria… Vreau sa odihnesc acolo, in mijlocul frumusetilor faurite de mine, in mijlocul florilor ce le-am sadit. Si cum acolo se gaseste inima mea, eu nu vreau sa fie un loc de jale, ci dimpotriva, de pace si de farmec, cum a fost cand eram in viata.Incredintez copiii mei inimii Poporului meu; fiind muritori, pot gresi, dar inimile lor sunt calde, asa cum a fost a mea. Iubiti-i si fiti folositori unul altuia, caci asa trebuie sa fie. Si acum, va zic ramas bun pe veci. De-acum inainte nu va voi putea trimite niciun semn. Dar mai presus de toate aminteste-ti, Poporul meu, ca te-am iubit si te binecuvantez cu ultima mea suflare.

                         Maria

Regina Maria

Povestioara gasita aici si publicata cu ocazia zilei de 24 ianuarie, la implinirea a 156 de ani de la Mica Unire.

Tot ce îmi aduc aminte

Când tata vorbea cu mine, întotdeauna începea cu “Ţi-am spus deja astăzi cât de mult te iubesc?”. Sentimentul de dragoste a fost reciproc şi, în ultimii ani, pentru că viaţa sa părea vizibil că se află în ultimă fază, am devenit şi mai apropiaţi… dacă se putea aşa ceva.

La vârsta de 82 de ani, el era gata să moară şi eu eram pregătit să-l las să plece de lângă mine, pentru a nu-i mai prelungi suferinţa. Am râs şi am plâns, ne-am ţinut de mâini şi ne-am spus unul altuia cât de mult ne iubim şi am hotărât că venise timpul. I-am spus: “Tată, după ce nu vei mai fi, să-mi dai un semn că eşti bine!”. A râs de absurditatea cererii mele. Tata nu credea în reîncarnare. Nici eu nu pot să spun că eram prea convins, dar trecusem prin mai multe situaţii care m-au făcut să cred că poţi primi nişte semne “de pe lumea cealaltă”. Eu şi tatăl meu eram atât de profund legaţi, încât am simţit atacul de inimă în propriul meu piept în momentul în care a murit. Mai tarziu am jelit la gândul că cei din spital, în înţelepciunea lor sterilă, nu m-au lăsat să-l ţin de mână atunci când şi-a dat ultima suflare.

Zi după zi mă rugam să aud ceva de la el, dar nimic nu s-a întâmplat. Noapte după noapte m-am rugat pentru un vis înainte de a adormi. Şi totuşi au trecut patru luni lungi în care nu am auzit şi nu am simţit altceva decât durere pentru pierderea suferită. Mama murise cu cinci ani înainte de boala Alzheimer, şi deşi aveam propriile mele fete, am simţit moartea ei ca pe moartea unui copil.

Într-o zi, în timp ce stăteam întins pe o masă de masaj într-o camera mică, întunecoasă, aşteptând să-mi vină rândul, m-a izbit brusc un dor de tatăl meu. Am început să mă întreb dacă nu cumva fusesem prea exagerat când îi cerusem să-mi dea un semn. Mi-am dat seama că mintea mea este într-o stare hiperacută. Capul meu era cuprins de o claritate nefamiliară, încât aş fi putut să adun coloane întregi de cifre. Am verificat să văd dacă sunt treaz şi nu visez, şi mi-am dat seama că mai treaz de atât nu se poate. Fiecare gând al meu era ca o picătură de apă care pică în mijlocul unei băltoace, şi m-am minunat de liniştea şi pacea fiecărui moment care trecea. Apoi m-am gândit: “Am încercat să controlez mesajele de pe cealaltă lume. Mă voi opri acum!”.

Brusc, mi-a apărut în faţă chipul mamei mele, aşa cum arăta el înainte ca boala Alzheimer să-i fure inteligenţa, umanitatea şi cele 60 de kilograme. Părul ei, de un argintiu splendid, îi înconjura faţa dulce. Era atât de reală şi atât de aproape, încât am avut senzaţia că, dacă întind mâna, o s-o ating. Arăta exact cum era ea cu douăzeci de ani în urmă, înainte ca declinul să o copleşească. Puteam chiar simţi aroma de Joy, parfumul ei preferat. Părea să aştepte şi nu spunea nimic. Mă întrebam cum se poate întâmpla aşa ceva, să mă gândesc la tatăl meu şi să apară mama, şi în acel moment m-am simţit puţin vinovat că nu mă gândisem şi la ea.

I-am spus: “O, mamă, îmi pare atât de rău că a trebuit să suferi de boala aceea aşa de îngrozitoare!”. Ea atunci şi-a aplecat capul puţin, ca şi când ar fi înţeles ceea ce i-am spus. Apoi a zâmbit – un zâmbet superb – şi mi-a spus foarte clar: “Singurul lucru de care îmi aduc aminte este dragostea!”. Şi a dispărut. Am inceput să tremur într-o cameră devenită rece dintr-o dată, şi am ştiut din acel moment, cu toată puterea sufletului meu, că dragostea pe care o dăm şi o primim este unicul lucru care contează şi de care ne amintim. Suferinţa dispare, dragostea rămâne. Cuvintele ei sunt cele mai importante cuvinte pe care le-am auzit vreodată, iar acel moment va rămâne pe veci în inima mea. Încă nu am auzit nimic din partea tatălui meu, dar sunt absolut sigur că într-o zi, când mă voi aştepta mai puţin, el va apărea şi îmi va spune: “Ţi-am spus astăzi că te iubesc?”.

Bobbie Probstein

mothers are like buttons

Sensul vietii

Am mai spus-o si ma repet: mijloacele de transport in comun sunt adevarate carti cu povesti ambulante. Fara sa vrei, te trezesti in viata oamenilor de langa tine si pret de cateva statii experimentezi o particica din trairile lor: adolescentii galagiosi din spate povestesc cu lux de amanunte despre cine cu cine s-a imbarligat la majoratul de sambata, pispiricii aia de juma’ de metru care au urcat cu tabletele in mana se lauda cu ultimele scoruri de la jocurile lor preferate, pustoaicele alea doua machiate strident si-n blugi din care lipsesc ditamai bucatile de material se dau experte in relatii, desi nu par a avea mai mult de 15-16 ani, mamaitele de pe scaune observa tot si blestema timpurile moderne si democratia care i s-a urcat la cap tineretului din ziua de azi, doua gospodine fac schimb de retete si apoi o pun la perpelit pe vecina lor care si-a prins barbatul cu alta in pat, doi muncitori in constructii, cu salopete murdare isi blagoslovesc patronul care si de data asta le-a oprit din bani, blatistii tupeisti se iau la harta cu controlorii. Si-n toata galagia asta, doar troleul/tramvaiul tace, asculta si merge mai departe. Daca usile, geamurile, scaunele ar putea vorbi!…

Uneori insa, in aceste cutii metalice pe roti ticsite de oameni de toate soiurile, se intampla chiar sa ai adevarate epifanii. Intalnesti si oameni frumosi, naturali, cu povesti la fel de frumoase si naturale, care nu doar iti deseneaza un zambet mare pe fata, dar iti amintesc care sunt adevarurile vietii, sensul si scopul, ceea ce conteaza cu adevarat!

Azi in 62. Urca o tanara mama si fetita ei, de vreo 2-3 anisori. Ma ridic si le ofer locul meu. Dupa ce o asaza grijulie pe cea mica pe scaun, incep sa converseze despre diverse. „Cum a fost azi la gradinita? Ce ati avut la masa?”.

-Ca cand a fost ziua lui Miruna…

-Atunci cand a fost ziua Mirunei! o corecteaza mama pe cea mica. Asa ma bucura cand parintii sunt atenti la vocabularul si exprimarea odraslelor!

-Atunci cand, repeta micuta si incepe sa povesteasca entuziasmata ca respectiva Miruna a adus mancare la gradi de ziua ei.

Intotdeauna am gasit delicioase discutiile dintre parinti si copiii mici! Desi par banale, sunt mult mai mult decat atat, orice dar nu banale: sunt adevarate lectii de comunicare!

La un moment dat, fetita refuza sa mai stea pe scaun fiindca nu e corect ca ea sa stea jos si mama ei in picioare! Cata logica/ratiune si generozitate la un pui de om atat de mic! Asa ca mama se asaza ea, punand-o pe micuta pe picioarele sale. In acel moment, cu cel mai duios si mai dulce glas posibil, copila ii spune un „te iubesc” sincer, rupt parca din insasi inimioara ei si se agata cu manutele de gatul mamei, imbratisand-o cu putere. Si chiar atunci, in acel moment mi s-au inmuiat picioarele. Am simtit cum mi se indeparteaza un val de peste ochi. Pentru asta traim, ne sacrificam si ne zbatem intreaga viata. Pentru momente ca acesta. Fiindca asta e adevarul, sensul vietii, acolo, in cel mai simplu si mai natural gest de pe pamant: imbratisarea dintre mama si pruncul ei si un „te iubesc” din suflet, cuvinte atat de mari rostite de o gurita atat de mica!

mother mama

Meseria de mamă

Într-o zi, o femeie numită Ana îşi lua carnetul de şofer. Când au întrebat-o care era profesia ei, ea a avut un dubiu. Nu ştia cum să se considere. Funcţionarul insistă:

-Ceea ce v-am întrebat este dacă aveţi un serviciu?

-Sigur că da, am un serviciu, exclamă Ana, sunt mamă!

-Noi nu considerăm ăsta un serviciu. O să consemnez casnică, spuse funcţionarul cu răceală.

O prietenă a ei, Marta, auzi cele întâmplate şi căzu pe gânduri câtva timp. Într-o zi, se află în aceeaşi situaţie. Persoana care o interoga era o funcţionară de profesie, sigură şi eficientă. Formularul părea enorm şi interminabil. Prima întrebare era: “Care este ocupaţia dvs?”. Marta se gândi puţin şi fără să ştie cum, răspunse:

-Sunt doctor în dezvoltarea infantilă şi în relaţiile umane.

Funcţionara făcu o pauză şi Marta trebui să repete cu pauze, emfatic, apăsând cuvintele mai semnificative. După ce a notat totul, tânăra vru să verifice.

-Pot să vă intreb ce înseamnă că faceţi, mai exact?

Fără pic de nelinişte în glas, cu mult calm, Marta explică:

-Desfăşor un program pe termen lung, înăuntru şi în afara casei.

Gândindu-se la familia ei, ea continuă:

-Sunt răspunzătoare de o echipă şi am primit deja patru proiecte. Muncesc în regim de dedicare exclusivă. Marea exigenţă este de 14 ore pe zi, uneori chiar până la 24 ore.

Pe măsură ce îşi descria responsabilităţile, Marta observă creşterea tonului de respect în vocea funcţionarei.

Când se întoarse acasă, Marta fu primită de echipa sa: o fetiţă de 13 ani, alta de 7 şi alta de 3. Suind spre dormitoarele casei, ea auzi pe cel mai nou proiect al ei: un bebe de 6 luni, probând o nouă tonalitate a vocii. Fericită, Marta luă pe bebe în braţe şi gândi la gloria maternităţii, cu multitudinea de responsabilităţi şi orele interminabile de dedicare.
”Mama, unde-mi sunt pantofii? Mama, mă ajuţi să-mi fac o fundă? Mama, bebe nu încetează din plâns. Mama, mă aştepţi la sfârşitul orelor? Mama, vii mâine să mă vezi dansând? Mama, mergi la cumpărături? Mama…”

Stând în pat, Marta se gândi: ”Sunt Doctor în dezvoltarea infantilă şi în relaţiile umane, dar bunicile ce or fi?”. Si apoi a descoperit un titlu pentru ele: ”Doctoriţe superioare în dezvoltarea infantilă şi în relaţiile umane”. Străbunicile sunt doctoriţe executive superioare. Mătuşile sunt doctoriţe-asistente. Si toate femeile, mamele, soţiile, prietenele şi colegele, doctoriţe în arta de a face viaţa mai bună…

Morala: Am ajuns să trăim cu toţii într-o lume atât de ocupată şi egoistă, încât uităm esenţa vieţii în sine. Şi de cele mai multe ori, uităm de cea care ne-a ajutat să primim în dar viaţa. Dar de ce se întâmplă aşa?

Povestioara gasita pe facebook.

mother mama

Cea mai bună mamă din lume…

…este a mea, bineînţeles! Cred cu tărie că suntem suflete-pereche. Am luat naştere în aceeaşi clipă, zămislite din aceeaşi lumină şi esenţele fiinţelor noastre ni s-au îngemănat întotdeauna. Deşi am trăit multe vieţi în diferite trupuri şi în diferite timpuri, destinele ni s-au împletit permanent. Am trăit înfăşurate una în jurul celeilalte, ne-am înlănţuit într-o perfectă comuniune pecetluită cu iubire pură.

Nu ştiu dacă e adevărat ce se spune, că sufletele continuă să se reîntrupeze până îşi repară greşelile şi-şi învaţă lecţiile, nu ştiu dacă sufletele noastre şi-au îndeplinit deja amândouă misiunea, dar ştiu că vom fi împreună până la final, indiferent dacă una a încheiat şi cealaltă încă nu! Vom rămâne alături până vom învăţa amândouă şi ne vom reîntoarce împreună în lumina pură din care am fost plămădite. Şi mai ştiu un lucru: că în viaţa viitoare, tot mamă şi fiică aş vrea să fim! Poate atunci am să reuşesc să fiu şi eu măcar un sfert din mama care eşti tu! Te iubesc, Mami, sufletul meu pereche! ❤

CITATUL ZILEI:

“Multe minuni sunt în univers, dar capodopera creaţiunii e tot inima unei mame.”

  E. Bersot

soulmate
Sursa foto

Dumnezeu nu a putut fi pretutindeni, aşa că a creat mamele

Ştiţi poveştile alea incredibile cu mame care, fără să le dea cineva de veste, pur şi simplu ştiu când copilul lor, aflat peste mări şi ţări, a păţit ceva rău? Ei bine, eu cred cu tărie în ele pentru că o astfel de relaţie specială, permiteţi-mi chiar s-o numesc telepatică, există între mine şi mama mea! Simte când mă doare inima, oricât ma prefac eu că e totul în ordine, ca să n-o mai încarc şi pe ea cu tristeţile mele, şi telefonul ei pică întotdeauna exact la ţanc! De cele mai multe ori ne sunăm reciproc fix în aceeaşi clipă, semn că şi gândurile noastre se suprapun.

La fel s-a întâmplat şi acum zece ani, într-o seară de vineri, când mi-a zvâcnit brusc inima de nelinişte şi prima imagine care mi-a venit în minte a fost chipul mamei mele. Şi oricât încercam eu să-mi îndrept gândurile în altă parte, la fel cum faci cu un ţânţar care te bâzâie întruna, era în zadar, presimţirile sumbre nu voiau să-mi dea pace! Am ştiut atunci că i se întâmplase ceva, şi nu de bine, asta era sigur! Mi-a confirmat tata în dimineaţa următoare că neatenţia medicilor îmi băgase fiinţa cea mai dragă de pe pământul ăsta în comă. Iar ultimul ei gând, înainte de a nu mai şti de sine, a fost „Doamne, Maica Domnului, lasă-mă să-mi cresc copiii!”, avea să-mi mărturisească mai târziu mama. Iar eu nici măcar nu vreau să-mi imaginez cum ar fi fost acum ca-n loc să vorbesc cu ea la telefon, să-i duc o floare la mormânt!

Aşa că da, nu sunt poveşti de adormit copiii şi nici nu ţin de paranormal! Cred cu tărie că legătura dintre mamă şi pruncul său nu se încheie o dată cu tăierea cordonului ombilical, ci continuă pe tot parcursul vieţii! Şi la 50 de ani, tot „puiul mamei” eşti! 😀

Şi uite aşa, în virtutea celor povestite anterior, a ştiut ea, mama de Mărgea, cu superputerile ei mămiceşti, că în ultimul timp preţioasa ei fiică nu se scaldă deloc în ape limpezi şi cristaline! Ca să-i înlăture amărăciunea şi să-i aştearnă pe buze un zâmbet laaaaarg, uite ce surpriză i-a pregătit:

Happy Funny EggsE lesne de închipuit că atunci când am desfăcut pachetul de acasă şi am găsit minunăţia de mai sus, m-a bufnit instantaneu râsul! Toate grijile s-au spulberat ca prin minune! Obiectiv atins, mami! 😀 Cum ştii tu totul, cum mă simţi tu pe mine şi cât de mult te iubesc eu pe tine!

Marele Cinci

Un cinci important şi pe alocuri înspăimântător chiar, nu prin existenţa lui individuală, cât mai ales prin sentimentul dat de alipriea sa la un zero. Un cinci şi un zero, mână în mână. 50. Atâtea ierni au văzut ochii mari şi verzi ai mamei mele. 50 de ani pentru a crea amintiri, încropi o familie, plămădi doi copii, construi un cămin şi creşte relaţii. O viaţă de om. 50 de ani de bucurii şi tristeţi, lacrimi de fericire ori dezamăgire, lupte şi sacrificii. Şi dragoste, mai ales dragoste, multă dragoste, pentru că aşa e mama, lasă bucăţele de suflet în tot ceea ce face şi încă nu a epuizat stocul. Atât de mare e sufletul ei!

Şi mai ştiu că uneori, doar uneori, conştientizarea efemerităţii omului şi gândul că de acum încolo nu i se vor mai aşterne mulţi ani în cale, îi dau fiori reci. O sperie neantul ce va urma. Dar eu văd soarele ce arde incandescent şi necontenit în tine revărsându-se în tot ceea ce ating degetele tale lungi şi inima ta mare! Nu vezi mamă, că-n tine şi din tine se naşte nemurirea?

La mulţi ani, suflet tânăr! Îmi doresc să fiu măcar un sfert din mama care eşti tu! Te iubesc! ❤

CITATUL ZILEI:

“Mama este începutul tuturor începuturilor.”

Grigore Vieru

God couldn't be everywhere that's why he created mothers
Sursa foto