Ce înseamnă credinţa?

Un om dormea în coliba lui, când dintr-odată, într-o noapte, camera s-a umplut de Lumină şi i-a apărut Dumnezeu. Domnul i-a cerut să facă o munca pentru El şi i-a arătat o stâncă mare din faţa colibei.  I-a explicat că va trebui să împingă piatra zilnic, cu toate puterile sale, ceea ce omul a şi făcut.

Mulţi ani a muncit din greu, de la răsăritul la apusul soarelui, împingea din toate puterile, cu umerii proptiţi pe suprafaţa masivă şi rece a stâncii de neclintit. În fiecare noapte bărbatul se întorcea trist şi istovit în coliba lui, simţind că întreaga zi a irosit-o degeaba. Tocmai când bărbatul era mai descurajat, Satana a decis să-şi facă apariţia în gândurile plictisite ale acestuia:

– De atâta timp împingi piatra şi ea nici nu s-a clintit!

Aşa încât omul a rămas cu impresia că sarcina lui este imposibil de realizat şi că toată munca lui va fi un eşec. Aceste idei l-au deprimat şi descurajat pe bărbat.

Diavolul i-a spus:

De ce te distrugi singur pentru asta? Petrece-ţi timpul făcând doar un efort minim şi te vei simţi mai bine!

Bărbatul ostenit tocmai aşa îşi propusese să facă, dar înainte de asta a decis să se roage şi să-şi spună păsul Domnului.

– Doamne, a spus, am muncit mult şi greu pentru Tine, adunându-mi toate puterile să fac ce mi-ai cerut. Acum, după atâta timp, nu am reuşit să mişc piatra nici cu jumătate de milimetru. Cu ce am greşit? De ce am eşuat?

Domnul i-a răspuns înţelegător:

– Prietene, când ti-am cerut să-mi slujeşti şi tu ai acceptat, ţi-am spus că sarcina ta era să împingi cu toate puterile în stâncă, ceea ce ai şi făcut. Niciodată nu am spus că aştept ca tu să o mişti. Sarcina ta era doar să împingi. Şi acum vii la Mine obosit spunând că ai eşuat. Dar chiar asta e realitatea??? Priveşte la tine… Braţele îţi sunt puternice şi musculoase, spatele e vânjos şi bronzat, mâinile îţi sunt bătătorite de atâta apăsare, picioarele ţi-au devenit solide şi puternice. Te-ai dezvoltat mult şi capacităţile tale sunt peste ce te-ai fi putut aştepta să ai. Adevărat, nu ai mişcat stânca. Dar vocaţia ta a fost să mă asculţi şi să împingi, ca să-ţi pui la încercare credinţa şi încrederea în înţelepciunea Mea. Ceea ce ai şi făcut. Acum Eu, prietene, voi muta stânca.

Câteodată, când auzim Cuvântul lui Dumnezeu, avem tendinţa să ne folosim gândirea pentru a descifra ce vrea El, când, de obicei, El nu ne cere decât simpla ascultare şi încredere în El. Cu toate că noi credem că prin credinţă mutăm munţii, de fapt tot Dumnezeu este cel care îi mută din loc. „Dumnezeu nu ne cere minuni. Pe acelea le face El.”  

Arsenie Boca

Povestioară preluată de aici cu acordul autoarei, căreia îi mulţumesc frumos!  😉

Califul evlavios

Un calif evlavios trăia odată în Bagdad. El avea obiceiul să se roage în fiecare dimineaţă, la o anumita ora. Se trezea şi se ruga regulat la ceasul obişnuit, dar într-o dimineaţă se scăpă cu somnul şi adormi. Era în primejdie să-şi piardă ceasul rugăciunii. Un străin întră în odaia lui de dormit şi îl trezi, grăindu-i:

-Măria Ta, scoală-te, că întîrzii de la ceasul de rugăciune!

-Şi cine eşti tu, cela ce ai venit să mă trezeşti? întrebă califul speriat.

-Sunt un om bun şi am venit să fac o faptă bună.

-Nu-mi vine a crede… Tu eşti un om cu gînduri ascunse… Şi înfăţişarea ta te arată că eşti un om rău. Nu cumva tu eşti Diavolul?

-Ba da, Măria Ta, eu sunt Diavolul, şi iată am venit să te trezesc la rugăciune. Prin asta vreau să arăt că şi Diavolul poate face ceva bun. Nu suntem noi, diavolii, aşa de negri şi de răi cum ne cred oamenii. Noi am fost odinioară îngeri buni şi iată, a mai rămas şi în noi ceva bun.

-Măi Diavole! Mie nu-mi vine a crede spusele tale. Tu eşti un ispititor: ispitirea e meseria ta. Trebuie să fi venit aici cu ceva gînd de înşelăciune. Pe numele viului Allah (Dumnezeu), te jur să-mi spui cu ce gînduri şi planuri ai venit să mă trezeşti?

-Fiindcă m-ai jurat, iată sunt silit să-ţi spun. Apoi eu am venit aici cu un gînd de înşelăciune. De 20 de ani, tu te rogi regulat în fiecare dimineaţă, la un ceas anumit. Dar noi, diavolii, nu ne prea temem de această rugăciune. Rugăciunea ţi s-a făcut o datină goală. Te rogi regulat şi păcătuieşti regulat. Din rugăciunea ta lipsesc duhul, căinţa, căldura şi lacrimile. Din rugăciunea ta lipseşte puterea. Acum, căci te scăpaseşi să dormi, noi, diavolii, ne-am zis: „Omul acesta va întîrzia ceasul rugăciunii. Cînd se va trezi, îi va părea rău. De 20 de ani nu i s-a întîmplat aşa ceva, în inima lui se va aprinde o mare părere de rău… Va începe să se roage cu duh, cu căldură şi cu lacrimi fierbinţi de căinţă, iar noi, diavolii, de o astfel de rugăciune ne temem”. Astfel judecîndu-ne – încheie Diavolul – iadul mă trimise pe mine, în fuga mare, să te trezesc la rugăciunea-ţi obişnuită, ca nu cumva să te apuci a te ruga cu putere.

Acestea zicînd, diavolul se făcu nevăzut, iar califul înţelese că trebuie să-şi schimbe felul de a se ruga.