Copilul care voia să crească

Când eram mică, tot ce-mi doream mai mult şi mai mult era să… cresc mare, bineînţeles! Asta doar ca să scap de cicăleala şi regulile stricte ale maică-mii şi să trăiesc în schimb după ale mele, care, în naivitatea mea, îmi imaginam eu că ar fi fost de o mie de ori mai bune! Mă bătea la cap cu învăţatul şi cititul, acum aş da orice să mai am timp pentru ele! Îmi verifica drastic temele şi nu ezita să-mi rupă paginile şi să mă pună să le refac, acum aş da orice să am pe cineva care să-mi dea avânt cu câte un şut-două în fund fiindcă sunt o lepră comodă. Era super obsedată de păstrarea curăţeniei şi ochilor ei de vultur nu le scăpa nici cea mai minusculă scamă de pe covor ori cea mai infimă particulă de praf! Acum aş da orice să am pe cineva care să strângă după mine, să vin acasă şi ca prin magie, să găsesc lună! Uram să pierd din timpul preţios alocat jocului strângând masa şi spălându-mi vasele, acum aş da orice să-mi gătească cineva şi să mă aştepte cu mâncarea la botul calului, iar spălatul farfuriei să fie ultima mea grijă!

Abia acum realizez, când copilul de ieri s-a transformat în adultul de azi, câte bucurii aveam atunci, în copilărie, toate obţinute pe spinarea mamei! Şi îmi pare rău că nu am ştiut să le apreciez la adevărata valoare! Şi nici pe ea, ori sacrificiul ei!

Da, ştiu că fiecare vârstă are frumuseţea şi fericirile ei şi pe moment, nu le realizăm ori le ignorăm complet! Doar când trecem în altă etapă a vieţii conştientizăm ce am avut şi am pierdut! Probabil că la 40 de ani, voi plânge după vârsta de acum, cu tot cu grijile şi frământările ei, care mi se vor părea floare la ureche! Da, ar trebui să învăţăm să apreciem ce şi pe cine avem alături în fiecare etapă a vieţii, să ne bucurăm de fiecare moment şi să trăim fiecare clipă! Căci puf! iată ce uşor s-a dus!

childhood
Sursa foto

Pentru mine, copilăria rămâne cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea, la care privesc mereu (cu un bob de lacrimă în colţul ochiului) ori de câte ori am nevoie să-mi încarc bateriile şi să merg mai departe! E aşa, cumva, vârsta din care îmi trag seva! Ce puteri nebănuite are copilul din noi! Trebuie doar să-l hrănim cum se cuvine, cu multă iubire, să-i dăm atenţie, să-l mângâiem, să ne jucăm cu el, chiar să-l răsfăţăm un pic, şi vom fi răsplătiţi pe măsură! Dar ce nenorocire când pierdem acest copil cuibărit în sufletul nostru! De asta sunt unii atât de acri, frustraţi, plini de ură şi resentimente!

childhood quote
Sursa foto

Şi ca să o spun pe-a dreaptă, nu prea îmi place să fiu mare! Ce o fi fost în capul meu când îmi doream să cresc?

childhood
Sursa foto

La mulţi ani copiilor de lângă voi şi celor din voi! La mulţi ani Medeei mele dragi, pe care, chiar de-am fi fost unite prin sânge şi ADN, nu aş fi iubit-o atât de mult! ❤

Testul curajului

Se spune că într-un trib era obiceiul ca tinerii de o anumită vârstă să fie supuși unui ”test al curajului”, iar cei care treceau acest test puteau fi aleși mai târziu șefi de trib. Așa că într-o zi veni rândul lui Tom să fie supus testului. Bătrânii tribului au decis ca Tom să stea singur într-o pădure de la asfințitul soarelui pînă la răsăritul lui. Așa că Tom a fost lăsat singur în pădure și fiecare clipă trecea așa de greu, fiecare foșnet al frunzelor îl înfiora crezând că vreun animal sălbatic este prin apropiere. Cu greu se arătă și soarele, iar Tom auzi niște pași venind spre el și întrebă:

-Cine este?

-Sunt eu, tatăl tău. Bravo! Ai trecut testul.

Dar Tom spuse cu lacrimi în ochi:

-Tată, mi-a fost așa frică de animalele sălbatice!

Însă tatăl îi răspunse:

-Dragul meu, eu toată noaptea am fost alături de tine și am vegheat ca să nu ți se întâmple ceva rău!

Morala: Chiar dacă uneori ne simțim singuri, trebuie să știm că nu suntem părăsiți. Dumnezeu este cel care veghează asupra noastră ca nu cumva să ni se întâmple ceva rău și ne dă putere să trecem prin orice încercare!clouds love

Mulţumesc pentru povestioară Angelei! :*

Brăduleţ, brăduţul meu

MY CHRISTMAS TREE, oh christmas tree BY MARGELUTA

Aveam de gând să împodobim bradul în seara de Moş Nicolae, cum facem noi de obicei, dar cu toate cele întâmplate, nu ne-a mai ars de nimic. Mai ales mie, ştiind că nu voi avea cum să imortalizez momentul, din cauza dispariţiei subite a preţiosului meu Nicu Pixelu’ aka aparatul foto (pentru cei care aţi deschis televizoarele mai târziu 😛 ). Dar fiindcă acum am un alt preţios, adica pe Sony Boy cel proaspăt venit în casa mărgelată via Moş Nic, ei bine, nici nu bănuiţi ce rapid mi-a venit cheful de a face bradul! Şi iată ce a ieşit! Hi hi, acum stau nemişcată şi-l admir întruna, hipnotizată de luminiţele colorate şi decoraţiunile cele noi! 😉 Mi-e aşa drag de el!

Sărbătorile de iarnă sunt cele care-mi amintesc cel mai mult de copilărie, vârsta magică, fără de sfârşit… şi totuşi dusă! Gândul că decembrie nu va mai fi niciodată ca atunci, cu praf de zână plutind în aer şi bucurie nemărginită şi speranţe sincere şi fericire în stare pură, of, cât mă întristează gândul ăsta! Deplâng vremurile acelea, îmi lipsesc îngrozitor, tocmai de asta ţin morţiş la obiceiul cu împodobitul bradului, fiindcă simt cum o fărâmă din magia acelor vremuri trecute se proiectează în prezentul monoton al adultului care nu mai ştie să fie copil!

Când am crescut?

Citeam acum câteva zile nişte rânduri care m-au pus tare pe gânduri şi mi-au amintit cât de simplu şi limpede privesc copiii lumea, cum ştiu ei să ia lucrurile aşa cum sunt, fără să se plângă, ba chiar să găsească partea lor bună şi să profite la maxim de ea. Chestie pe care adulţii au uitat/nu pot/nu vor s-o facă.

childhood memoryCând eram mici, nu ne speriau 2 picături de ploaie. Dimpotrivă, făceam palmele căuş ca să strângem apa, fără să ne deranjeze câtuşi de puţin că ne făceam mânecile fleaşcă şi ni se scurgea până la coate, săream în toate băltocele pe care le întâlneam râzând amuzaţi, puneam bărcuţe de hârtie pe apă şi urmăream unde le poartă şuvoaiele, alergam fericiţi prin ploaie fără teamă că ne udăm sau ne îmbolnăvim ori (sacrilegiu!) ni se scurge machiajul, ne jucam în nămol fără să fim dezgustaţi când ne intra sub unghii sau ne murdăream. Iar dacă nu scăpam de ochiul vigilent al mamei şi nu puteam ieşi din casă, priveam pe geam cum plouă şi număram fulgerele sau secundele dintre tunet şi fulger, ca să calculăm unde e „centrul ploii.” Ţin minte că în spatele blocului, chiar lângă tomberonul de gunoi, era un teren de fotbal (cimentat tot) unde din cauza proastei contrucţii, se strângea apă ori de câte ori cădeau 2 picături de ploaie. Bucuria copiilor (mai ales a fratelui meu care e înnebunit după apă)! Eram toţi prezenţi acolo, făcând „ciobâlc-ciobâlc” cu picioarele prin apă, prinzând mormoloci şi urmărind broaştele! Şi Doamne, apa aia era infectă, toate gunoaiele din tomberonul de alături, răscolit de câini şi ţigani, ajungeau pe terenul de fotbal, direct în apa în care ne jucam noi sau în labirintul de lângă, unde ne îndeletniceam cu săriturile de pe un zid pe altul. Şi cu toate astea, niciodată nu ne-am îmbolnăvit! Ne plăcea ploaia. Nu ne plângeam! Acum nu mai există nici terenul de fotbal, nici labirintul, nici tomberonul de gunoi. Îţi sare în ochi galbenul de bloc ANL!

Când eram mici, nu ne speria iarna. Dimpotrivă, scoteam limba ca să gustăm fulgii de nea şi-apoi ne contraziceam în privinţa aromei lor, ne căţăram după ţurţuri ca să-i folosim pe post de săbii, ne tăvăleam prin zăpadă sau puneam limba pe metal ca să vedem dacă îngheaţă, ne strângeam toţi copiii de la bloc, ne împărţeam în 2 tabere şi ne întreceam cine face cel mai mare om de zăpadă. Şi ne omoram să rostogolim ditamai mingile de zăpadă prin spatele blocului, că acolo era stratul mai mare şi să le urcăm apoi una peste alta până curgeau transpiraţiile pe noi, şterpeleam de prin bucătărie morcovi şi oale, ne sărăceam mamele de nasturi şi mături, numai pentru a da omului nostru alb o înfăţişare perfectă. Ne îngheţau degetele de la picioare şi nasul, ne dureau obrajii de la frig, abia ne puteam mişca înfofoliţi în atâtea haine, dar ne plăcea iarna. Nu ne plângeam.

Uneori toate momentele astea îmi par atât de îndepartate, de parca nici nu ar fi existat vreodată în realitate, de parcă ar fi fost aievea, doar în visele mele. Alteori mi se pare că de atunci nu a trecut decât o secundă, parcă ieri a fost totul. Dar în ambele cazuri, nu pot să nu mă întreb unde s-au dus acele vremuri? Când a trecut timpul? Când am uitat să ne bucurăm de tot ceea ce este? Când am devenit adulţi? Nişte oameni mari urâcioşi, grăbiţi, care nu acceptă că nu-i poţi da ordine naturii şi care nu vor să ia lucrurile ca atare şi să găsească partea bună din ele!? Când am crescut?

Rădăcini

Mi s -au împrăştiat cuvintele prin păr, în loc să-mi curgă prin vârful degetelor pe taste. Îmi fug gândurile ca bezmeticele, cu picioarele la spinare când vreau să le aşez în ordine unul după altul, pe foaia albă sau monitorul gol. Neascultătoare şi nebune se duc şi se tot duc şi lasă-n urmă praf de amintiri.

Amintiri cu iz de fân proaspăt cosit, cu ţârâit lung de cosaşi în miez de zi cu soare arzător şi cântec de greieri trubaduri la ceas de seară răcoroasă. Cu grâu înghiţit de combinele Claas şi scuipat sub formă de baloţi pătrăţoşi, cu vapori înţepători de ţuică la cazanul din curte. Cu urme de paşi de copil întipărite în praful gros pe drumul neasfaltat, cu gâgâit de gâşte albe şi dolofane pe poteca spre apă, cu scăldat în Şasa plină de creaturi mitice cu rât de porc, blană de oaie, coadă de viţel şi ţipăt de şobolan, scormonite de bătrâni ca să ne sperie. Cu aburi fierbinţi ieşind din pâinea abia scoasă din cuptorul de pământ şi magiun gros bolborosind nervos în ceaunul de pe vatră. Cu porumb sfârâind îmbietor şi pocnindu-şi de nebun boabele pe jar, cu nunta într-un castron de pământ dintre laptele alb, sfios şi mămăliga înfierbântată.

Amintirea bunicii cu mâinile bătătorite de munca şi faţa arsă de soare şi mere pădureţe ascunse în buzunarul şorţului. Aroma prăjiturii ei cu mălai, a chisăliţei de prune, a gogoşilor grăsane şi lipiilor subţiri şi a mânătărcilor perpelite în tigaia grea de fontă.

Mă strigă toate amintirile, îmi dau ghes să le caut acolo, în locurile copilăriei. Le aud vocea în fiecare clipă a zilei, din ce în ce mai tare şi mai clar. Mă cheamă rădăcinile înapoi. Sunt atât de strâns legate de sufletul şi fiinţa mea, că nu le pot ignora de mi-aş propune. Atât de puternice, încât mă trag ca un resort înapoi, spre locurile dragi. Când întind firul prea mult şi prea departe, le simt vibrând şi smucind, ca nişte gardieni ce-şi îndeplinesc cu sfinţenie datoria. Nu-mi îngăduie să-mi uit originile şi nici dorurile. Le-am simţit chemarea când eram la mii de kilometri de casă, le aud vocea hipnotizantă şi acum. Mi-e dor, atât de dor, încât simt că mă sfârşesc.

Aşa că mi-am rezervat un bilet spre trecut pentru luna lui Cuptor, să-mi calce picioarele de adult pe urmele lăsate de tălpile de copil pe toate văile şi dealurile, prin toate pădurile şi apele. Mai rămâne doar să-mi stăpânesc nerăbdarea…

CITATUL ZILEI:

„Copacul cu rădăcini adânci nu se teme de furtună.”

Proverb românesc

Dragoste de soră

Brother BCu toate că atunci când eram mici nu ne înţelegeam de nicio culoare şi ne băteam întruna, că eu ţi-am învineţit ochiul şi tu mi-ai spart dinţii (şi astea la propriu! 😀 ), că ne călcam pe coadă în dormitorul ăla de 3/3 de la bloc pe care trebuia să-l împărţim zi de zi, că ne puneam etichete pe lucruri ca să nu ne mai reproşăm că „nu scrie numele tău pe el, deci pot să-l folosesc!”, că împărţeam milimetric, măsurând cu rigla dulciurile pe care ai noştri făceau imprudenţa de a nu le cumpăra în dublu exemplar, că-mi mânzgăleai păpuşile pe faţă cu pixul şi le smulgeai genele cu penseta mamei, iar eu îţi ascundeam maşinuţele în spatele dulapului, că eu voiam o surioară şi tu nu voiai niciun frăţior, ei bine, cu toate astea, te iubesc Borchi! Copilăria mea, viaţa mea nu ar mai fi fost la fel fără tine! Şi nu te-aş da pe nicio soră, căci fratele meu e mai valoros decat o mie de surori!

LA MULŢI ANI FERICIŢI!

P.S.: Vin acasă, pregăteşte tortul şi bagă şampania la rece! Azi ne chefuim… pe cheltuiala ta, bineînţeles! 😛

CITATUL ZILEI:

„Fratele este un prieten dăruit de natură.”

Jean Baptiste Legouve

Un fel emoţionant de a măsura dragostea de soră (copiii ştiu cel mai bine cum să-şi exprime sentimentele):