Cine sunt eu contează!

Ca tot suntem in apropierea inceperii scolii, iata o povestioara din care avem toti de invatat: elevi, profesori si parinti.

O profesoara din New York s-a hotarat sa-i onoreze pe toti absolventii liceului, spunandu-le insemnatatea pe care a avut-o fiecare dintre ei. Ea l-a chemat pe fiecare elev in fata clasei, pe rand. Intai, i-a spus fiecaruia ce insemnatate a avut pentru ea si pentru clasa. Apoi i-a dat fiecaruia o panglica albastra, imprimata cu litere aurii, pe care scria “Cine sunt eu conteaza (face diferenta)!”

Dupa aceea, profesoara a decis sa realizeze un proiect al clasei, sa vada ce impact ar avea recunoasterea asupra unei comunitati. I-a dat fiecarui student inca trei panglici si i-a instruit sa mearga si sa continue aceasta ceremonie. Apoi trebuia ca ei sa urmareasca rezultatele, pentru a vedea cine a cinstit pe cine si sa comunice clasei peste o saptamana rezultatele.

Unul dintre baietii din clasa s-a dus la un director junior dintr-o companie din apropiere si l-a “premiat” pentru ca l-a ajutat cu planificarea carierei. I-a dat o panglica si i-a pus-o pe camasa. Apoi i-a mai dat doua panglici si i-a spus:

-Facem un proiect de clasa pe tema recunoasterii meritelor si ne-ar placea sa mergeti sa gasiti pe cineva pe care sa-l apreciati si sa-i dati o panglica albastra.

Mai tarzu in acea zi, directorul junior s-a dus la seful lui, care avea reputatia de a fi un tip morocanos. I-a spus ca il admira cu-adevarat pentru ca e un geniu creativ. Seful a parut foarte surprins. Directorul junior l-a intrebat daca ar accepta in dar panglica albastra si daca ii permite sa i-o puna in piept. Seful lui a zis:

-Ei bine, sigur!

Directorul junior a luat atunci panglica albastra si a prins-o chiar pe  sacoul sefului sau, deasupra inimii. Apoi a intrebat, oferindu-i ultima panglica:

-Vreti sa luati aceasta panglica si sa o dati altcuiva in semn de apreciere? Adolescentul care mi-a dat-o are un proiect la scoala si vrem sa ducem mai departe aceasta ceremonie a panglicilor albastre, sa vedem cum afecteaza ea oamenii.

In acea seara, seful a venit acasa si s-a asezat impreuna cu fiul sau de 14 ani. A spus:

-Cel mai incredibil lucru mi s-a intamplat astazi. Eram in biroul meu si unul dintre angajatii mei a intrat si mi-a zis ca ma admira si mi-a dat o panglica albastra pentru ca sunt un geniu creativ. Imagineaza-ti! El crede ca sunt un geniu creativ! Apoi mi-a pus in piept o panglica albastra pe care scrie „Cine sunt eu conteaza (face diferenta)!”. Mi-a dat o alta panglica si mi-a cerut sa gasesc pe altcineva pe care il apreciez. In timp ce ma intorceam acasa, am inceput sa ma gandesc pe cine as putea aprecia si cui as putea oferi aceasta panglica si m-am gandit la tine. Vreau sa stii ca te apreciez pe tine. Zilele mele sunt confuze si cand vin acasa nu prea iti dau atentie. Tip la tine pentru ca nu iei note suficient de bune la scoala si pentru dormitorul tau dezordonat. In seara asta, am vrut doar sa ma asez aici si, ei bine, doar sa te fac sa stii ca tu chiar contezi pentru mine. Alaturi de mama ta, tu esti cea mai importanta persoana din viata mea. Esti un pusti minunat si te iubesc!

Emotionat, baiatul a izbucnit in hohote de plans si nu se mai putea opri. Intregul corp ii tremura. S-a uitat la tatal sau si i-a zis printre lacrimi:

-Tata, asta-seara, mai devreme, stateam in camera mea si am scris o scrisoare pentru tine si mama, explicandu-va de ce a trebuit sa imi iau viata si va rugam sa ma iertati. Aveam de gand sa ma sinucid in noaptea asta, dupa ce voi veti fi adormit. Chiar am crezut ca nu iti pasa deloc, de nimic. Scrisoarea e sus. Nu cred ca voi mai avea nevoie de ea!

Tatal sau a urcat in camera baiatului si a gasit o scrisoare sincera plina de suferinta si durere. Seful s-a intors la lucru un om schimbat. Nu mai era un morocanos si s-a asigurat ca toti angajatii lui afla ca intr-adevar conteaza (fac diferenta).

Directorul junior a ajutat multi alti oameni in planificarea carierei, unul fiind chiar fiul sefului sau si nu a uitat sa le spuna ca fac diferenta in viata lui. In plus, tanarul si colegii sai de clasa au invatat o lectie valoroasa: “Cine esti CHIAR conteaza (face diferenta)!”

Povestioara gasita pe facebookul unei prietene.

Copilul care voia să crească

Când eram mică, tot ce-mi doream mai mult şi mai mult era să… cresc mare, bineînţeles! Asta doar ca să scap de cicăleala şi regulile stricte ale maică-mii şi să trăiesc în schimb după ale mele, care, în naivitatea mea, îmi imaginam eu că ar fi fost de o mie de ori mai bune! Mă bătea la cap cu învăţatul şi cititul, acum aş da orice să mai am timp pentru ele! Îmi verifica drastic temele şi nu ezita să-mi rupă paginile şi să mă pună să le refac, acum aş da orice să am pe cineva care să-mi dea avânt cu câte un şut-două în fund fiindcă sunt o lepră comodă. Era super obsedată de păstrarea curăţeniei şi ochilor ei de vultur nu le scăpa nici cea mai minusculă scamă de pe covor ori cea mai infimă particulă de praf! Acum aş da orice să am pe cineva care să strângă după mine, să vin acasă şi ca prin magie, să găsesc lună! Uram să pierd din timpul preţios alocat jocului strângând masa şi spălându-mi vasele, acum aş da orice să-mi gătească cineva şi să mă aştepte cu mâncarea la botul calului, iar spălatul farfuriei să fie ultima mea grijă!

Abia acum realizez, când copilul de ieri s-a transformat în adultul de azi, câte bucurii aveam atunci, în copilărie, toate obţinute pe spinarea mamei! Şi îmi pare rău că nu am ştiut să le apreciez la adevărata valoare! Şi nici pe ea, ori sacrificiul ei!

Da, ştiu că fiecare vârstă are frumuseţea şi fericirile ei şi pe moment, nu le realizăm ori le ignorăm complet! Doar când trecem în altă etapă a vieţii conştientizăm ce am avut şi am pierdut! Probabil că la 40 de ani, voi plânge după vârsta de acum, cu tot cu grijile şi frământările ei, care mi se vor părea floare la ureche! Da, ar trebui să învăţăm să apreciem ce şi pe cine avem alături în fiecare etapă a vieţii, să ne bucurăm de fiecare moment şi să trăim fiecare clipă! Căci puf! iată ce uşor s-a dus!

childhood
Sursa foto

Pentru mine, copilăria rămâne cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea, la care privesc mereu (cu un bob de lacrimă în colţul ochiului) ori de câte ori am nevoie să-mi încarc bateriile şi să merg mai departe! E aşa, cumva, vârsta din care îmi trag seva! Ce puteri nebănuite are copilul din noi! Trebuie doar să-l hrănim cum se cuvine, cu multă iubire, să-i dăm atenţie, să-l mângâiem, să ne jucăm cu el, chiar să-l răsfăţăm un pic, şi vom fi răsplătiţi pe măsură! Dar ce nenorocire când pierdem acest copil cuibărit în sufletul nostru! De asta sunt unii atât de acri, frustraţi, plini de ură şi resentimente!

childhood quote
Sursa foto

Şi ca să o spun pe-a dreaptă, nu prea îmi place să fiu mare! Ce o fi fost în capul meu când îmi doream să cresc?

childhood
Sursa foto

La mulţi ani copiilor de lângă voi şi celor din voi! La mulţi ani Medeei mele dragi, pe care, chiar de-am fi fost unite prin sânge şi ADN, nu aş fi iubit-o atât de mult! ❤

Sensul vietii

Am mai spus-o si ma repet: mijloacele de transport in comun sunt adevarate carti cu povesti ambulante. Fara sa vrei, te trezesti in viata oamenilor de langa tine si pret de cateva statii experimentezi o particica din trairile lor: adolescentii galagiosi din spate povestesc cu lux de amanunte despre cine cu cine s-a imbarligat la majoratul de sambata, pispiricii aia de juma’ de metru care au urcat cu tabletele in mana se lauda cu ultimele scoruri de la jocurile lor preferate, pustoaicele alea doua machiate strident si-n blugi din care lipsesc ditamai bucatile de material se dau experte in relatii, desi nu par a avea mai mult de 15-16 ani, mamaitele de pe scaune observa tot si blestema timpurile moderne si democratia care i s-a urcat la cap tineretului din ziua de azi, doua gospodine fac schimb de retete si apoi o pun la perpelit pe vecina lor care si-a prins barbatul cu alta in pat, doi muncitori in constructii, cu salopete murdare isi blagoslovesc patronul care si de data asta le-a oprit din bani, blatistii tupeisti se iau la harta cu controlorii. Si-n toata galagia asta, doar troleul/tramvaiul tace, asculta si merge mai departe. Daca usile, geamurile, scaunele ar putea vorbi!…

Uneori insa, in aceste cutii metalice pe roti ticsite de oameni de toate soiurile, se intampla chiar sa ai adevarate epifanii. Intalnesti si oameni frumosi, naturali, cu povesti la fel de frumoase si naturale, care nu doar iti deseneaza un zambet mare pe fata, dar iti amintesc care sunt adevarurile vietii, sensul si scopul, ceea ce conteaza cu adevarat!

Azi in 62. Urca o tanara mama si fetita ei, de vreo 2-3 anisori. Ma ridic si le ofer locul meu. Dupa ce o asaza grijulie pe cea mica pe scaun, incep sa converseze despre diverse. „Cum a fost azi la gradinita? Ce ati avut la masa?”.

-Ca cand a fost ziua lui Miruna…

-Atunci cand a fost ziua Mirunei! o corecteaza mama pe cea mica. Asa ma bucura cand parintii sunt atenti la vocabularul si exprimarea odraslelor!

-Atunci cand, repeta micuta si incepe sa povesteasca entuziasmata ca respectiva Miruna a adus mancare la gradi de ziua ei.

Intotdeauna am gasit delicioase discutiile dintre parinti si copiii mici! Desi par banale, sunt mult mai mult decat atat, orice dar nu banale: sunt adevarate lectii de comunicare!

La un moment dat, fetita refuza sa mai stea pe scaun fiindca nu e corect ca ea sa stea jos si mama ei in picioare! Cata logica/ratiune si generozitate la un pui de om atat de mic! Asa ca mama se asaza ea, punand-o pe micuta pe picioarele sale. In acel moment, cu cel mai duios si mai dulce glas posibil, copila ii spune un „te iubesc” sincer, rupt parca din insasi inimioara ei si se agata cu manutele de gatul mamei, imbratisand-o cu putere. Si chiar atunci, in acel moment mi s-au inmuiat picioarele. Am simtit cum mi se indeparteaza un val de peste ochi. Pentru asta traim, ne sacrificam si ne zbatem intreaga viata. Pentru momente ca acesta. Fiindca asta e adevarul, sensul vietii, acolo, in cel mai simplu si mai natural gest de pe pamant: imbratisarea dintre mama si pruncul ei si un „te iubesc” din suflet, cuvinte atat de mari rostite de o gurita atat de mica!

mother mama

Scrisori de la Teddy

In timp ce se afla in prima zi de scoala in fata copiilor din clasa a 5-a, Doamna Thompson le-a spus un neadevar. Ca majoritatea profesorilor, le-a zis elevilor sai ca ii iubeste pe toti la fel de mult. Totusi, acest lucru nu era posibil, deoarece in primul rand, cufundat in banca sa, era un baietel numit Teddy Stallard. Doamna Thompson il urmarise pe Teddy in anul precedent si observase ca acesta nu se juca cu ceilalti copii, hainele sale erau neingrijite si era murdar mai tot timpul. Si Teddy putea fi nesuferit. Se ajunsese pana acolo incat Doamnei Thompson ii facea placere sa scrie pe lucrarile acestuia, cu creion rosu, un X mare si ingrosat si sa ii dea note mici.

La scoala la care preda doamna Thompson, trebuiau revizuite toate caracterizarile elevilor, iar pe Teddy il lasase intentionat la urma. Totusi, cand a deschis dosarul acestuia, a ramas surprinsa sa vada ca profesoara din primul an scrisese: „Teddy e un copil istet, isi face temele cu grija, este manierat si este o placere sa fii in preajma lui”.

Profesoara din clasa a 2-a scrisese: „Teddy este un elev excelent, apreciat de colegii sai, dar este tulburat de faptul ca mama sa sufera de o boala incurabila, iar viata de acasa trebuie sa fie foarte grea!”

Profesoara din clasa a 3-a notase: „Moartea mamei sale il afecteaza ingrozitor. Se straduieste foarte mult, dar pe tatal sau nu il prea intereseaza, iar climatul de acasa isi va pune amprenta asupra sa cat de curand, daca nu se va schimba ceva!”

Profesoara dintr-a 4-a a scrisese: „Teddy este retras si nu mai este interesat de scoala. Nu are prieteni si uneori adoarme in timpul orei.”

De-acum, doamna Thompson intelesese problema si i-a fost rusine de ce facuse. S-a simtit si mai prost cand elevii ei i-au adus cadouri de Craciun, legate cu panglici frumoase si impachetate in hartie stralucitoare. Mai putin Teddy.
Cadoul acestuia era impachetat cu hartie obisnuita de culoare maro. Doamnei Thompson i-a fost greu sa il deschida in fata celorlalti. Unii dintre elevi au inceput sa rada cand a descoperit o bratara careia ii lipseau unele pietre si o sticluta de parfum pe trei sferturi goala. Ea i-a certat, adaugand ca bratara era draguta si parfumul mirosea frumos. Teddy Stallard a ramas dupa ore in acea zi doar pentru a-i spune:

-Doamna Thompson, astazi mirositi exact ca si mama!

Dupa ce copiii au plecat, a plans timp de aproape o ora. In acea zi, a incetat sa mai predea citirea, scrierea si aritmetica si a inceput sa ii invete pe elevi. Doamna Thompson i-a acordat o atentie deosebita lui Teddy. Pe masura ce lucra cu el, mintea sa a inceput sa isi revina. Cu cat il incuraja mai des, cu atat acesta reactiona mai bine. Pana la sfarsitul anului, Teddy ajunsese cel mai istet elev din casa si in ciuda promisiunii ca ii va iubi pe toti la fel, Teddy a devenit alintatul sau.

Un an mai tarziu, a gasit o scrisoare de la Teddy in care ii spunea ca e cea mai buna profesoara pe care o avusese vreodata. Au mai trecut inca sase ani pana a mai primit un semn de la Teddy. Apoi el i-a scris ca terminase liceul al treilea din clasa si ca ea ramasese cea mai buna profesoara pe care o avusese vreodata.

Patru ani mai tarziu, a mai primit o scrisoare care spunea ca va termina in curand si facultatea cu cele mai bune rezultate. Inca o data o asigura pe doamna Thompson ca fusese cea mai buna profesoara.

Apoi au mai trecut inca patru ani si a mai venit o scrisoare, cu acelasi mesaj, dar numele expeditorului era schimbat: Dr. Theodore Stallard.

Apoi o noua scrisoare in care o anunta ca se va casatori. Ii spunea ca tatal sau a murit cu cativa ani in urma si o intreba daca ar vrea sa participe la nunta si sa stea in locul in care sta de obicei mama mirelui. Bineinteles ca a acceptat. Si a purtat bratara careia ii lipseau unele pietre si a folosit acelasi parfum pe care il primise demult de la Teddy. S-au imbratisat, iar Teddy i-a soptit la ureche:

-Multumesc pentru ca ati crezut in mine. Multumesc pentru ca m-ati facut sa ma simt important si mi-ati aratat ca pot insemna ceva!

Doamna Thompson i-a soptit cu lacrimi in ochi:

-Teddy, ai inteles gresit! Tu esti cel care m-a invatat ca pot schimba ceva. Nu am stiut cum sa predau elevilor pana te-am intalnit pe tine!

MORALA: Nu poti niciodata sa stii cum poti influenta viata altora prin ceea ce faci sau prin ceea ce nu faci. Tine seama de acest lucru in aventura ta prin viata si incearca sa schimbi in bine viata celorlalti!

Si nu uita: Nimeni nu are dreptul sa priveasca o alta persoana de sus decat in momentul in care se apleaca si-i intinde o mana pentru a-l ajuta sa se ridice!

𝘛𝘩𝘳𝘦𝘦 𝘭𝘦𝘵𝘵𝘦𝘳𝘴 𝘧𝘳𝘰𝘮 𝘛𝘦𝘥𝘥𝘺 – Elisabeth Silance Ballard, 1974

Text gasit pe Facebook.

Pumnul de nisip

Un baietel de treisprezece ani se plimba pe plaja împreuna cu mama sa. Deodata, el o întreba:

-Mama, cum poti sa pastrezi un prieten o data ce l-ai gasit?

Mama reflecta câteva secunde, apoi, aplecându-se, lua doi pumni de nisip. Tinându-si palmele îndreptate în sus, strânse tare un pumn: nisipul îi scapa printre degete si, cu cât strângea mai tare pumnul, cu atât nisipul se scurgea mai mult. În acelasi timp, tinu larg deschisa cealalta mâna: nisipul tot ramase în causul palmei.

Baietelul privi uimit si apoi striga:

– Acum înteleg!

Sand on Hand
Sursa foto

Păi, nu știi prea multe, copile!

Un bărbat obișnuit să dea ordine, se grăbea să ajungă la o întâlnire importantă. S-a hotărât să o ia pe scurtătură, dar din nefericire, s-a rătăcit. Astfel, a fost pus în situatia să ceară informații de la primapersoană care i-a ieșit în cale, un copil:

– Băiete, în ce direcție trebuie să o apuc ca să ajung la Dover? a întrebat el autoritar.

– Nu știu, a răspuns copilul puțin rușnat.

– Ei bine, atunci la Brighton? a încercat din nou omul.

– Nu știu  nici  asta,  a răspuns copilul.

– Totuși, nu este nimeni pe aici care să-mi dea niște informații? a spus omul ridicând tonul.

– Nu știu, a spus din nou copilul.

Pe măsura acestor răspunsuri cu aceleași două cuvinte,întrebările omului erau adresate pe un ton din ce în ce mai nervos. În final, omul și-a pierdut cumpătul și a strigat:

– Păi, nu știi prea multe, copile!

Atunci, pentru prima dată, copilul a zâmbit. Privind în josul străzii spre o casă mică, unde lumina străbătea prin ferestre și unde frații săi se jucau în curte,băiatul a răspuns:

– Nu, dar eu nu m-am rătăcit!

Wayne Rice

Cu mii de multumiri pentru povestioara de azi Angelei! 😉

Familia si magarul

Era odata un cuplu cu un baiat de 12 ani si cu un magar. Au hotarat sa munceasca, sa calatoreasca si sa cunoasca lumea.

Astfel, plecara toti trei cu magarul lor. Trecand prin primul sat, lumea comenta: “Priveste copilul asta prost crescut: el sus pe magar si bietii parinti, in varsta, tragandu-l de frau!”.

Atunci, femeia ii spuse sotului:
-Nu vom permite ca lumea sa vorbeasca urat despre copil!
Sotul cobori copilul si se urca el.
Ajungand la urmatorul sat, lumea murmura: “Priveste acest tip nerusinat; lasa copilul si sarmana femeie sa traga magarul, in timp ce el merge foarte comod pe magar!”.

Atunci, luara hotararea sa o urce pe ea pe magar, in timp ce tatal si fiul trageau de frau.

Trecand prin al treilea sat, lumea comenta: “Saracul om. Dupa ce ca munceste toata ziua, trebuie sa duca femeia pe magar! si bietul copil, ce sa astepte de la o astfel de mama!”.

S-au pus de acord si au hotarat sa urce toti trei pe magar, pentru a incepe din nou pelerinajul lor.

Ajungand in satul urmator, au auzit locuitorii zicand: “Sunt niste bestii, mai bestii decat magarul care ii cara, ii vor distruge coloana!“.

Pana la urma, hotarara sa coboare toti trei si sa mearga alaturi de magar.

Dar, trecand prin satul urmator nu puteau sa creada ceea ce vocile spuneau surazand: “Priviti la idiotii astia trei: merg pe jos, cand au un magar care ar putea sa-i duca!”.

Ce concluzie poti trage?

Intotdeauna oamenii te vor critica si vor vorbi rau despre tine. Va fi greu sa intalnesti pe cineva care sa fie de acord cu actiunile tale. Traieste cum crezi! Fa ceea ce iti dicteaza inima! Fa ceea ce simti! O viata este o piesa de teatru care nu permite repetitii. Canta, razi, danseaza, iubeste… si traieste intens fiecare moment al vietii tale, inainte sa coboare cortina si piesa sa se termine fara aplauze!

Povestioara gasita si preluata de aici.carcotasi

M-am nascut de Martisor

…si mi-s tare mandra de asta, desi nu stiu daca eu pot sa-mi asum vreun merit! Dar mama de Margea poate, ca doar ea a fost acolo si stie perfect cum s-au intamplat lucrurile, desi au trecut 29 de ani de atunci! 😛 Normal ca-si aminteste, ca doar nu se intampla in fiecare zi sa primesti un asa martisor special, cu gura mare, piele roz, degete minuscule si trei fire de par in cap, nu? Si totusi, cand ea m-a privit pentru prima data cu ochii ei mari si verzi si plini de emotie, i-am parut atat de frumoasa, o minune de bebe, incat m-a pupat cu foc pe obrazul drept. Si dragostea ei imensa de proaspata mamica s-a lipit pentru totdeauna de pielea cruda de bebe ca o pecete. Gropita mea din obrazul drept e vizibila si acum, la 29 de ani dupa, de fiecare data cand zambesc sfios sau rad cu pofta, dovada incontestabila a legaturii profunde dintre noi doua si reminder al faptului ca mama va fi cu mine cat voi trai!

Asta a fost acum multi ani, desi vie inca in amintirile mamei de Margea, de parca s-ar fi intamplat ieri! Nici nu-i vine sa creada ca acum sunt adulta, femeie maritata, la casa mea, cu responsabilitati si obligatii! Probabil ca-n inima ei voi fi intotdeauna mogaldeata aia galagioasa care avea nevoie de ajutorul ei in permanenta! 😀

Dar gata, ajunge cu sentimentalismele! Voiam doar sa consemnez (eventual chiar sa ma laud) aici, pe Siraguri, ca ziua mea de nastere de anul asta a fost una frumoasa, cu multe flori de primavara, martisoare, cadouri, tort anticipat, felicitari de departe si telefoane de pe alte meleaguri,urari de bine si dragoste din plin! Atat! 😉

Cercei-martisor by Margeluta

Ghiocei by Margeluta

Cadou de 1 Martie by Margeluta

Martisor-camee by Margeluta

Lalele albe in Martie by Margeluta

P.S.: Baba mea a fost pe 1 Martie si daca ar fi sa dau crezare vorbei din popor, ei bine, anul asta o sa fie unul minunat, calduros si insorit, exact asa cum a fost si ziua de ieri! Sa dea Domnul! 😉

O gustare cu Dumnezeu

A fost odată un băieţel care a dorit foarte mult să îl întâlnească pe Dumnezeu şi s-a gândit el într-o zi să pornească în căutarea Lui. Ştia foarte bine că nu o să fie o simplă plimbare, aşa că înainte de a porni şi-a umplut bine, bine valiza cu dulciuri şi cu multe sticluţe cu apă, să-şi mai potolească foamea şi setea din când în când.

Când a fost la câteva blocuri depărtare de casa lui a zărit un parc mare şi umbros şi s-a gândit să-şi tragă puţin suflul înainte de a porni iar la drum. S-a aşezat pe o bancă lângă un bătrân amărât care se uita atât de plictisit la porumbeii ce scormoneau şi ei asfaltul, în speranţa că or mai găsi câte ceva de-ale gurii.

Băieţelul şi-a pus valiza în braţe şi a scos din ea o sticluţă de apă şi când să se servească a fost întrerupt de privirea bătrânului, care se uita la el cu o flămânzeală de parcă vroia să îl mănânce cu tot cu papuci. Făcându-i-se milă, baiatul i-a oferit acestuia câteva dulciuri, iar drept răsplată bătrânul i-a oferit un zâmbet.

Atât de incredibil şi de radiant a fost zâmbetul bătrânului, încât băieţelul i-a oferit şi o sticluţă cu apă doar, doar va mai primi încă un zâmbet atât de frumos. Fără nici o ezitare şi fără nici o reţinere, bătrânul i-a mai zâmbit încă o dată copilului.

Toată după-amiaza întreagă au stat acolo pe bancă, mâncând şi bând, fără să îşi spună vreun cuvânt unul celuilalt. Pe când se înnoptă, băiatul simţi prezenţa oboselii şi se hotărî să o ia către casă, cu gândul că îşi va continua călătoria în următoarea zi. Nici nu apucă bine să facă câţiva paşi că dădu fuguţa înapoi să-l îmbraţişeze pe colegul său de bancă. Bătrânul surprins de fapta copilului, tot ce i-a putut oferi înapoi a fost cel mai frumos zâmbet pe care l-a văzut copilul în acea zi.

Ajuns acasă, mama băiatului îl întâmpină. Surprinsă de expresia feţei plină de fericire a copilului ei, nu se răbdă să nu îl întrebe:

-Ce ai făcut tu azi de eşti aşa de fericit? Cine ţi-a adus această fericire?

Copilul îi răspunse:

-Am luat masa cu Dumnezeu! Şi înainte ca mama lui să apuce să îi răspundă, a mai adăugat: Ştii ceva? Are cel mai frumos zâmbet dintre toate pe care le-am văzut vreodată!

Între timp, bătrânul a ajuns şi el acasă şi copilul său, observând privirea paşnică a tatălui, nu a ezitat să nu îl întrebe:

-Tată, ce ai facut azi de eşti aşa fericit? Cine ţi-a adus această fericire?

El i-a răspuns fiului său:

-Am mâncat în parc dulciuri cu Dumnezeu!. Şi înainte ca fiul său să apuce să îi răspundă, el a adăugat: Ştii ceva? Este mult mai tânăr decât am crezut!

Judecata lui Solomon

Au venit odata la Regele Solomon doua femei care se certau si nimeni nu le putea face dreptate, caci nimeni nu putea afla adevarul. Iata ce se intamplase: erau doua tinere mame, care locuiau in aceeasi casa si care nascusera de curand fiecare cate un prunc. Regele Solomon a ascultat-o pe cea dintai:

-Marite imparat, cer dreptate, caci pruncul acestei femei a murit azi-noapte, iar ea, vicleana, l-a luat din bratele mele pe al meu, in timp ce eu dormeam si acum sustine ca este fiul ei si ca al meu ar fi murit. Nu e adevarat, pruncul acesta este al meu si vreau sa-mi dea copilul inapoi!

Solomon a ascultat-o si pe cea de-a doua femeie. Aceasta sustinea sus si tare ca ea este mama copilului adus cu ele si ca cealalta minte de fapt, doar ca sa-i ia copilul.

Regele asculta linistit si vazand cum galceava dintre cele doua femei nu contenea, si-a dat seama cum o poate descoperi pe mincinoasa. S-a ridicat deodata cu hotarare si a strigat strajerilor:

-Aduceti-mi de indata sabia sa tai acest copil pe din doua si fiecare mama sa ia jumatate, caci altfel vad ca nu se pot impaca!

Una dintre femei a ramas muta de uimire, nestiind ce sa zica, dar cealalta a strigat sfasiata de durere si plangand:

-Nu, nu omorati pruncul! Lasati sa-l ia ea, mai bine sa-l ia ea decat sa moara copilul. Nu faceti asta, mai bine renunt eu la el, dar sa traiasca, decat sa moara…

In acea clipa regele Solomon a stiut ca aceasta e femeia care spunea adevarul. A privit-o cu bunatate si i-a zis:

-Fara nicio indoiala tu esti mama pruncului, caci dragostea ta este capabila de orice sacrificiu si numai o mama adevarata ar fi in stare de orice pentru a-i salva viata copilului. Ia-ti fiul si mergeti cu pace inapoi la casa voastra.

Vestea despre cum a stiut regele Solomon sa afle adevarul si sa imparta dreptatea s-a raspandit cu repeziciune in intreg regatul si toti oamenii multumeau lui Dumnezeu ca i-a binecuvantat cu un rege drept si bun.

Printesele mele

Acum cativa ani, ai mei au schimbat mobila si pe cea veche, o vitrina compusa din 2 corpuri pline cu cartile mamei, au dus-o la tara la bunica, dupa ce in prealabil au renovat o camera din temelie. Asa ca acum avem acolo o odaie (cum ii zice mamaie) „ca acasa la Dragasani” si de cate ori ajung la tara, foarte rar in ultimii ani ce-i drept, intru in camera asta pe care bunica o pazeste ca pe ochii din cap (pentru ca sunt lucrurile noastre in ea) ca sa mai arunc un ochi peste cartile mamei sau in cutiile cu suveniruri adunate de prin calatoriile mele.

-Hai du-te-n odaie, sa vezi ce mai e pe acolo! mi-a zis razand mamaie ultima data cand am fost la tara. Imi stie bine obiceiurile babuta mea! 😛

Insa eu eram pornita sa gasesc o anumita carte de care mi-a fost foarte dor in ultima vreme, „Povestiri vanatoresti” de Ionel Pop. Nu pentru povestea din randurile ei, ci pentru cea din spatele desenelor  facute de o Margeluta cu 23-24 de ani mai tanara! Si-am gasit-o. Nici nu va puteti inchipui cat am ras la vederea lor! Si eu, si mama ne-am amuzat teribil! Insa niciuna din noi nu-si poate da seama cum am reusit eu sa pun mana pe carte si s-o decorez dupa bunul plac, pentru ca mama era foarte grijulie cu cartile ei si in niciun caz nu mi-ar fi dat-o de buna voie! Deci clar, am sustras-o cand nu era atenta!

Asadar, iata operele nemuritoare ale Margelutei la 4-5 ani:

1

Pe coperta exersam literele invatate de la mami.

2Si pentru ca mi se parea mie ca ceea ce-i lipseste cartii este un strop de culoare, am zis sa rezolv problema asta colorand toate desnele din carte. Si sa mai adau si eu cateva, sa fie mai vesela!

3

Da, aveam o obsesie pentru printese… cu parul lung si blond, pe care si soarele era invidios!

4

Tipele astea doua erau „sore” (nu surori, pentru ca degeaba imi zicea mami ca asta e pluralul corect, mie nu-mi placea deloc cuvantul)! Si ma mir ca l-am scris bine pe „S”, pentru ca de obicei il scriam pe dos, ca pe 2, pentru ca asa mi se parea mie mai logic. A se observa ce coafuri retro au patrupedele din imagine! Magarul zici ca-i Elvis!

Aveam o pasiune pentru numele „Liza”. Probabil se tragea de la papusa numita astfel pe care o primisem cadou de la nasa mea  sau din „Dumbrava minunata”, poveste care imi placea tare mult si o vedeam pe diafilm pe „repeat”.

8

Gagica asta ori e cantareata, ori e actrita, una din doua. Cert e ca cele 8 capete de jos sunt spectatori, de asta sunt sigura! Si se pare ca se foarte bucura de spectacol!

6

Din nou printese, de data asta prinse in Hora Unirii! Sau poate se duceau la cumparaturi, ca niste adevarate fashioniste ce sunt! Ori la ziua cuiva, judecand dupa buchetul de flori din mana uneia!

7

Nici coperta finala nu a scapat de spiritul meu creator! Din nou printese… in mijlocul naturii, inconjurate de flori! Ca trebuie sa se mai aeriseasca si ele, nu?

Voi ce „opere de arta” din perioada copilariei pastrati inca? Ah, si sa nu uit: daca vreti sa comandati pentru piticii vostri niste minunate carti pentru copii, o puteti face pe librarie online fara nicio grija.Eu am pus ochii pe cateva pentru nepoata-mea, pe care sper sa-si lase creatiile asa cum am facut si eu cand eram de varsta ei, ca sa aiba si ea cand va ajunge la varsta mea, de ce se amuza si povesti pe blogul sau! 😉 😛

Când am crescut?

Citeam acum câteva zile nişte rânduri care m-au pus tare pe gânduri şi mi-au amintit cât de simplu şi limpede privesc copiii lumea, cum ştiu ei să ia lucrurile aşa cum sunt, fără să se plângă, ba chiar să găsească partea lor bună şi să profite la maxim de ea. Chestie pe care adulţii au uitat/nu pot/nu vor s-o facă.

childhood memoryCând eram mici, nu ne speriau 2 picături de ploaie. Dimpotrivă, făceam palmele căuş ca să strângem apa, fără să ne deranjeze câtuşi de puţin că ne făceam mânecile fleaşcă şi ni se scurgea până la coate, săream în toate băltocele pe care le întâlneam râzând amuzaţi, puneam bărcuţe de hârtie pe apă şi urmăream unde le poartă şuvoaiele, alergam fericiţi prin ploaie fără teamă că ne udăm sau ne îmbolnăvim ori (sacrilegiu!) ni se scurge machiajul, ne jucam în nămol fără să fim dezgustaţi când ne intra sub unghii sau ne murdăream. Iar dacă nu scăpam de ochiul vigilent al mamei şi nu puteam ieşi din casă, priveam pe geam cum plouă şi număram fulgerele sau secundele dintre tunet şi fulger, ca să calculăm unde e „centrul ploii.” Ţin minte că în spatele blocului, chiar lângă tomberonul de gunoi, era un teren de fotbal (cimentat tot) unde din cauza proastei contrucţii, se strângea apă ori de câte ori cădeau 2 picături de ploaie. Bucuria copiilor (mai ales a fratelui meu care e înnebunit după apă)! Eram toţi prezenţi acolo, făcând „ciobâlc-ciobâlc” cu picioarele prin apă, prinzând mormoloci şi urmărind broaştele! Şi Doamne, apa aia era infectă, toate gunoaiele din tomberonul de alături, răscolit de câini şi ţigani, ajungeau pe terenul de fotbal, direct în apa în care ne jucam noi sau în labirintul de lângă, unde ne îndeletniceam cu săriturile de pe un zid pe altul. Şi cu toate astea, niciodată nu ne-am îmbolnăvit! Ne plăcea ploaia. Nu ne plângeam! Acum nu mai există nici terenul de fotbal, nici labirintul, nici tomberonul de gunoi. Îţi sare în ochi galbenul de bloc ANL!

Când eram mici, nu ne speria iarna. Dimpotrivă, scoteam limba ca să gustăm fulgii de nea şi-apoi ne contraziceam în privinţa aromei lor, ne căţăram după ţurţuri ca să-i folosim pe post de săbii, ne tăvăleam prin zăpadă sau puneam limba pe metal ca să vedem dacă îngheaţă, ne strângeam toţi copiii de la bloc, ne împărţeam în 2 tabere şi ne întreceam cine face cel mai mare om de zăpadă. Şi ne omoram să rostogolim ditamai mingile de zăpadă prin spatele blocului, că acolo era stratul mai mare şi să le urcăm apoi una peste alta până curgeau transpiraţiile pe noi, şterpeleam de prin bucătărie morcovi şi oale, ne sărăceam mamele de nasturi şi mături, numai pentru a da omului nostru alb o înfăţişare perfectă. Ne îngheţau degetele de la picioare şi nasul, ne dureau obrajii de la frig, abia ne puteam mişca înfofoliţi în atâtea haine, dar ne plăcea iarna. Nu ne plângeam.

Uneori toate momentele astea îmi par atât de îndepartate, de parca nici nu ar fi existat vreodată în realitate, de parcă ar fi fost aievea, doar în visele mele. Alteori mi se pare că de atunci nu a trecut decât o secundă, parcă ieri a fost totul. Dar în ambele cazuri, nu pot să nu mă întreb unde s-au dus acele vremuri? Când a trecut timpul? Când am uitat să ne bucurăm de tot ceea ce este? Când am devenit adulţi? Nişte oameni mari urâcioşi, grăbiţi, care nu acceptă că nu-i poţi da ordine naturii şi care nu vor să ia lucrurile ca atare şi să găsească partea bună din ele!? Când am crescut?