Preţul iubirii

Se zice că un tânăr mergea într-o zi printr-un sat cu o colivie de păsări în mână. Erau nişte păsări amărâte fără pene frumos colorate, fără glasuri de privighetoare. Şi se întalneşte cu un bătrânel. Acesta văzându-l îi zice:

-Ce ai acolo tinere?

-Uite, nişte păsări de camp.

-Dar ce vrei sa faci cu ele?

-Mă duc să mă joc cu ele şi să le chinuiesc.

-Dar după ce le chinuieşti, ce faci cu ele?

-Le smulg penele şi apoi le dau la pisică să le mănânce.

-Nu le vinzi? zice bătrânelul cu milă uitandu-se la păsări.

-Ei na, nu valoarează nimic! zice copilul râzând. Sunt bătrâne, urâte şi oricum vor muri curând.

-Cât vrei pe ele? insistă bătrânelul.

-O sută de lei, zice copilul încercându-şi norocul.

Bătrânelul nu zice nimic, scoate banii, plăteşte şi ia colivia. Tânărul dispare repede, ca nu cumva să se răzgândească bătrânelul şi să-i ceară banii înapoi. Acesta din urma merge până la marginea unui câmp şi deschide colivia. Păsările însă nu vroiau să iasă. Încet, încet, cu multă răbdare şi grijă, le convinge să iasă din colivie şi să-şi ia zborul.

Morala: Omul se obişnuieşte cu orice, chiar şi cu răul! Dar orice învăţ, are şi dezvăţ!

bird-flying-out-the-cage
Sursă foto

Povestioară găsită pe facebook, marele dătător de înţelepciune.

Pelerinul şi maestrul

La poarta unei mănăstiri de la poalele Himalayei bătu un pelerin:

-Doresc să vorbesc cu cel mai mare om din acest așezământ, fură primele lui cuvinte, în loc de bună ziua.

Călugării îl măsurară din cap până-n picioare fără să spună un cuvânt și-l duseră la maestrul lor, care era adâncit în citirea unor scrieri. Fără să-și ridice ochii îl întrebă:

-Cu ce te pot ajuta?

-Vreau să-ți fiu discipol, maestre, să devin un om mare așa cum ești tu! Şi preț de o jumătate de oră îi vorbi despre dorințele sale.

Maestrul îl ascultă și după ce termină îi spuse:

-Fiule, tăcerea îți va ascuți auzul și-ți va înfrumuseța cuvintele. Vorbele multe îți cheltuiesc energia… atunci când nu spun nimic. Vrei să-mi fii discipol?

-Da!

-In curtea interioară, lângă fântână, este o piatră mare; te rog să mi-o aduci, căci vreau să-mi fac un altar din ea.

Pelerinul se uită spre curte și văzu un bolovan foarte mare.

-Glumesti? Nici zece oameni nu o pot ridica… dar eu…

Maestrul plecase deja, târându-și papucii pe lespezile de piatră. Pelerinul rămase trist. Se așeză dezamăgit pe scările templului.. “Niciodată nu voi putea să fiu discipolul acestui mare om” își zise în gând. Oftând, cu capul plecat, începu să se gândească cum ar putea să ridice minunea de piatră mare cât un munte. Ochii îi căzură pe o furnică ce se oprise din drumul ei chiar în faţa piciorului său. Căra după ea o greutate de două ori mai mare. Se oprise în fața obstacolului și nu știa ce să facă. O privi curios și văzu că, după o mică ezitare, furnica împreună cu greutatea sa se urcă pe picior și-l traversă de-a latul, continuându-și drumul. “Ar fi putut să-mi ocolească piciorul, dar ea nu, nu s-a dat înapoi din calea obstacolului. Cu îndrăzneală l-a depăşit… câtă putere la o furnică!” gândi uimit pelerinul și se adânci și mai mult în tristețe.

Treceau zilele și pelerinul își făcuse obicei să urmărească cum acționează fiecare vietate în fața obstacolului – adică a piciorului său – și niciuna nu avea curajul furnicii. Și mai observă că toate greutăţile cărate de furnică depășeau cu mult mărimea trupului ei firav.

Într-o zi, maestrul îl văzu plângând. Se așeză lângă el și-l întrebă cu blândețe:

-S-a întâmplat ceva, dragul meu?

-Maestre, și furnica este mai mare decât mine. Sunt atât de mic!!!

-Mă bucur să te aud spunând asta. Ești pe drumul cel bun!

Înainte de a apuca să mai spună ceva, maestrul era deja departe. Pelerinul se gândi zile la rând cum să facă să ridice piatra și în același timp se gândea și la furnică, la puterea ei. “Voi reuși… voi reuși pentru că îmi doresc din tot sufletul să fiu discipolul maestrului!”. Și-n același timp își dori să fie furnică, să aibă curajul și forța ei.

Într-o zi se duse în faţa pietrei, o privi cu atenţie câteva secunde, respiră profund de trei ori, se interioriză preţ de câteva clipe, desprinse brațele încet, încet, ca și când ar zbura și îmbrățișând-o, ridică piatra și o așeză în fața camerei maestrului.

Văzând toate acestea, maestrul râse cu poftă și-i spuse:

-Ai învățat?

-Da, maestre, am aflat multe observând. În primul rând am aflat că maestru poate să-ți fie oricine, chiar și o furnică, dacă ești capabil să înțelegi lecția oferită. În al doilea rând, să nu-ți fie teamă de nici un obstacol, acceptă-l, “intră în el”, fii una cu el; conștientizându-l, îl poţi trece cu bine. În al treilea rând, puterea unei ființe nu stă în forța mușchilor ei, ci în Sine; concentrându-mă asupra Sinelui, devenind una cu el, greutatea pietrei nu a mai fost un obstacol pentru mine; am putut s-o ridic, deși era de două ori mai grea decât mine. În al patrulea rând, să nu judeci pe nimeni după “mărimea” lui, ci după fapta lui; furnica este o vietate atât de mică, dar foarte puternică. Şi-n al cincilea rând, să crezi, să crezi în Dumnezeul din tine și atunci puterea ta va fi fără limite! Dar toate acestea nu aș fi putut să le învăţ dacă nu aveam o motivaţie, un scop al vieții: să fiu precum maestrul meu.

-Daca vei reuşi să fii mereu ca și furnica, atunci ai înţeles unul dintre secretele vieții: nu există obstacol pe care să nu-l învingi atât timp cât ești cu sufletul curat și centrat în Inimă. Forța din tine poate muta și munții, iar credința ta îți va fi călăuză. Bine ai venit printre discipolii mei!

ants

Povestea jocului de şah

chess playerSe povesteşte în legendele vechi cum, într-o zi când regele Vishtaspa se întorcea victorios dintr-o campanie, a întâlnit un grup de oameni stând în cerc sub un copac şi ascultând cu mare atenţie un bătrân venerabil aşezat în mijlocul lor. Regele, care era în acea vreme un om tânăr, a fost curios să afle cine era bătrânul, aşa că a trimis un servitor să afle.

Acesta s-a apropiat de cercul de oameni, care i-au făcut loc şi a aflat că bătrânul om era marele învăţător Zarathushtra, iar oamenii aşezaţi în cerc în jurul lui erau discipolii săi. Toate acestea i-au fost aduse la cunoştinţa regelui Vishtaspa care, se spune că a cerut ca înţeleptul să fie adus în faţa lui.

-Mi s-a spus că numele tău este Zarathushtra, a zis regele când învăţătorul s-a aflat în faţa lui, şi de asemenea mi s-a spus că eşti cel mai înţelept om din lume. Dacă este adevărat, îţi cer, în calitate de rege, imediat să mă instruieşti şi să îmi explici legile naturii şi ale vieţii. Dar te rog să fii explicit, pentru că mă grăbesc să mă întorc la palat, unde sunt multe chestiuni de stat care mă aşteaptă!

Zarathushtra s-a uitat gânditor pentru un moment la rege şi apoi s-a aplecat şi a ridicat de pe jos un bob de grâu. Ţinându-l cu respect între degetul mare şi arătător, s-a înclinat adânc în faţa regelui şi i-a oferit grăuntele. Regele l-a luat în mână, iar marele înţelept a explicat:

-Majestatea Ta, toate legile care guvernează Raiul şi Pământul pot fi citite în ceea ce ţii tu acum în mână. Forţele binelui şi răului sunt acolo şi toate întrebările tale îşi găsesc răspuns discutând asupra acestui bob de grâu. Îţi ofer această carte pe care o poţi lua cu tine şi citi în voie.

Dar regele Vishtaspa, văzând zâmbetele de pe feţele discipolilor, s-a gândit că Zarathushtra râdea de el. A aruncat grăuntele de grâu pe jos şi s-a urcat mândru în şa.

-Am venit cu respect şi ţi-am cerut sfatul pentru că mi s-a spus că eşti cel mai înţelept om de pe pământ. Îmi dau seama acum că nu eşti nimic mai mult decât un ţăran care nu a învăţat bunele purtări. Îţi ascunzi ignoranţa în spatele unor exagerări. Am fost prost că mi-am pierdut timpul aici!

Aşa a grăit regele. Apoi şi-a întors armăsarul şi a pornit înapoi.

În timp ce regele şi suita sa se îndepărtau, Zarathushtra a îngenuncheat şi a ridicat bobul de grâu:

-O să păstrez acest bob, şi-a spus el, pentru o zi când regele va avea nevoie de el şi bobul îi va fi profesor.

Mulţi ani au trecut şi faima lui Zarathushtra a crescut cu fiecare an. La fel şi faima regelui Vishtaspa: întotdeauna victorios în bătălii, devenind tot mai bogat cu fiecare alianţă, îşi petrecea zilele în lux şi abundenţă. Dar nopţile i-au devenit tot mai lipsite de somn cu creşterea faimei şi a averii.

-Trăiesc în lux, gândea el, şi totuşi cine îmi poate garanta că va fi întotdeauna aşa? Într-un an recolta fermierilor este bogată, iar în anul următor furtuni cumplite distrug tot. Oare voi fi întotdeauna binecuvântat cu victorii? Căderea mea va fi mai mare pe măsură ce îmi sporeşte faima şi averea? Sigur, legile care guvernează săracii, guvernează şi pe cei bogaţi, şi cine este El cel care face aceste legi? Cum am să înţeleg voinţa lui Dumnezeu, să îmi pot aprecia faima şi să ştiu numărul zilelor ce mi-au fost date?

Noapte după noapte, întrebările acestea şi altele ocupau mintea regelui Vishtaspa şi îi tulburau somnul. Până la urmă, gândindu-se la întâlnirea avută cu Marele Înţelept cu ani în urmă, a decis să-i ceară din nou sfatul, de această dată în condiţii diferite de cele pe care le impusese din şaua calului în vremea când era tânăr.

-Mare Învăţător, vin umil în faţa ta, i-a scris el lui Zarathushtra. Regret profund mândria şi ignoranţa tinereţii şi văd acum cât de prostesc a fost să cer răspunsuri la asemenea întrebari majore într-un timp atât de scurt. Te rog acceptă regretele mele şi fă-mi onoarea unei vizite, poate aş putea învăţa de la tine, sau măcar trimite unul dintre discipoli să mă înveţe.

Apoi a învelit scrisoarea împreună cu o piatră preţioasă de mare valoare, într-o pânza fină de in şi le-a trimis învăţătorului. Dupa câteva zile, mesagerul s-a întros de la Zarathushtra aducând răspunsul pentru rege:

-Majestatea Ta este foarte bun, dar un grădinar nu are trebuinţă de o piatră preţioasă, aşa că ţi-o trimit înapoi. Pânza o voi păstra, va fi utilă pentru a-mi proteja unele plante împotriva frigului iernii!

Împreună cu scrisoarea, învelit într-o frunză, se găsea bobul de grâu.

-Sunt prea bătrân pentru a pleca departe de grădina mea, îşi continuă înţeleptul scrisoarea, dar regele este prea nobil pentru a primi pe unul dintre discipoli în locul meu. Aşa că nu trimit un discipol, ci chiar pe profesorul meu, cel care m-a învăţat tot ce ştiu despre univers.

Prin această legendă persană, vechea Artă a Asha este legată de ceea ce cunoaştem în ziua de azi sub denumirea de ŞAH, menţionat în istorie ca „Jocul regilor şi regele jocurilor”. Dar în timp ce azi şahul este un simplu joc, vechea Artă Asha nu este un joc, ci un microcosmos complex întreţesut cu macrocosmosul Vieţii – un univers complet prin el însuşi.

Viata ca un fluture albastru

A fost odata un barbat caruia i-a murit sotia, astfel incat el locuia impreuna cu cele doua fete ale sale, care erau din fire foarte curioase si inteligente. Fetele ii puneau mereu multe intrebari. La unele stia sa le raspunda, la altele nu.

Tatal lor isi dorea sa le ofere cea mai buna educatie, de aceea intr-o zi si-a trimis fetele sa petreaca o perioada de timp in casa unui batran intelept. Acesta stia intotdeauna sa le raspunda la intebarile pe care ele le puneau. La un moment dat una dintre ele a a adus un fluture albastru pe care planuia sa il foloseasca pentru a insela inteleptul.blue_butterfly

-Ce vei face? o intreba sora ei.

-O sa ascund fluturele in mainile mele si o sa intreb inteleptul daca e viu sau mort. Daca va zice ca e mort, imi voi deschide mainile si il voi lasa sa zboare. Daca va zice ca e viu, il voi strange si il voi strivi. Si astfel orice raspuns va avea, se va insela!

Cele doua fete au mers intr-o clipa la intelept si l-au gasit meditand.

-Am aici un fluture albastru. Spune-mi, inteleptule, e viu sau mort?

Foarte calm, inteleptul surase si ii zise:

-Depinde de tine… fiindca e in mainile tale!

Asa este si viata noastra, prezentul si viitorul nostru. Nu trebuie sa invinovatim pe nimeni cand ceva nu merge: noi suntem responsabili pentru ceea ce dobandim sau nu. Viata noastra e in mainile noastre, ca si fluturele albastru. De noi depinde sa alegem ce vom face cu ea.

Mentorul chinez

Un tânăr luptător în vechea şi îndepărtata China îşi pierduse toată încrederea în sine în urma încercărilor vieţii şi a războaielor la care a participat.

Era supărat tot timpul. Când se afla în public avea manifestări arogante şi era iute la mânie chiar şi în preajma prietenilor săi care încercau să-l consoleze. O frică nemărturisită îi pătrunsese în oase. Tot felul de întrebări despre viaţă şi moarte îl bântuiau.

Într-una din acele zile negre din viaţa lui, prietenii săi l-au îndemnat să meargă la un mare maestru care locuia în munţi şi să îi pună lui acele întrebări la care ei nu-i puteau răspunde. Războinicul a plecat.

Când a ajuns la coliba maestrului, a văzut că acesta era de fapt un bătrânel uscăţiv şi cu privirea blândă. Tânărul i-a spus pe un ton aspru:

-Bătrâne, am auzit că eşti înţelept şi ai răspuns la orice întrebare. Vreau să ştiu care este diferenţa dintre Iad şi Rai.

Pe acelaşi ton, maestrul i-a răspuns:

-Ţi-ai petrecut toată viaţa luptând. Eşti prea prost ca să faci diferenţa dintre cele două.

Iute la mânie, războinicul a scos sabia şi învartind-o prin aer, s-a repezit către bătrânul care stătea nemişcat. Lama tăioasă s-a oprit la două degete de gâtul maestrului… Apoi s-a retras. Bătrânul a ramas în continuare neclintit. Apoi a spus:

-Ăsta este iadul!

Luptătorul a făcut ochii mari şi cu voce tremurândă a zis:

-Ţi-ai riscat viaţa ca să-mi arăţi ce înseamnă Iadul??? Erai la un pas de moarte şi nici măcar nu ai clipit…

-Iar acesta este Raiul! i-a răspuns maestrul.

Povestioara gasita pe facebook.