Povestea regelui care căuta fericirea

Acum multă vreme a trăit un rege care, în ciuda stilului său de viaţă luxos, nu era nici fericit, nici împăcat cu sine însuşi. Într-o zi, regele a dat peste un servitor care cânta fericit în timp ce lucra. Acest lucru l-a făcut pe rege să se întrebe de ce el, Conducătorul Suprem al ţinutului, era nefericit şi posomorât, în timp ce un umil servitor avea atât de multă bucurie în viaţa lui?

Regele l-a întrebat pe slujitor:

-De ce eşti atât de fericit?

Omul a răspuns:

-Majestate, eu nu sunt nimic altceva decât un servitor, iar familia mea şi cu mine nu avem nevoie de prea mult – doar un acoperiş deasupra capului şi mâncare caldă pentru a ne umple stomacul.

Regele nu a fost satisfăcut cu acest răspuns. Mai târziu în cursul zilei, el a cerut sfatul sfetnicului său de încredere. După ce a ascultat problema regelui şi povestea servitorului său, sfetnicul a replicat:

-Majestate, eu cred că servitorul nu face parte din Clubul 99.

-Clubul 99? Ce anume este acesta? a întrebat regele.

Consilierul a răspuns:

-Majestate, pentru a înţelege cu adevărat ce înseamnă Clubul 99, puneţi 99 de monede de aur într-o pungă şi lăsaţi-o la uşa acestui slujitor.

Zis si facut. Când servitorul a văzut punga, a luat-o cu el în casă. Când a deschis-o, un mare strigăt de bucurie s-a auzit venind din casa lui… Atât de multe monede de aur! El a început să le numere şi, după ce le-a numărat de mai multe ori, s-a convins că erau 99 de monede. Dar o întrebare nu îi dădea pace servitorului: „Ce s-ar fi putut întâmpla cu ultima monedă de aur? Cu siguranţă, nimeni nu ar lăsa doar 99 de monede!”

A căutat peste tot, dar ultima monedă lipsea. În cele din urmă, epuizat, el a decis că trebuie să muncească mai mult decât oricând pentru a câştiga acea monedă de aur şi a întregi suma. Din acea zi, viaţa slujitorului s-a schimbat: muncea foarte mult, a devenit morocănos şi îşi critica familia pentru că nu îl ajuta să câştige acea monedă de aur. Chiar s-a oprit din cântat în timp ce lucra.

Martor al aceastei transformări drastice, regele era din ce în ce mai nedumerit. Neînţelegând ce s-a întâmplat cu slujitorul său, regele s-a îndreptat din nou către sfetnic pentru a afla un răspuns. Acesta i-a spus:

-Majestate, el a intrat acum în Clubul 99. Clubul 99 este un nume generic pentru acei oameni care au suficient pentru a fi fericiţi, dar nu sunt niciodată mulţumiţi, pentru că tânjesc mereu după mai mult şi se luptă pentru acel 1 în plus, spunându-şi în sinea lor: „Trebuie să obţin acest ultim lucru şi apoi voi fi fericit pentru toată viaţa”. Putem fi fericiţi chiar şi cu foarte puţin în viaţa noastră, dar în clipa în care primim ceva mai mare şi mai bun, începem să ne dorim si mai mult. Ne pierdem somnul, fericirea, rănim oamenii din jurul nostru. Toate acestea ca preţ pentru dorinţele şi nevoile noastre aflate mereu în creştere.

Morala: Fiti recunoscatori pentru tot ceea ce aveti in viata!

happiness-quotes
Sursa foto

Elefanţii

Un turist îşi petrecea vacanţa în Africa. Într-una din zile, pe când urmărea elefanţii cum trec, a observat, spre surprinderea lui, că aceşti giganţi puternici erau ţinuţi doar cu o funie subţire legată de un picior din faţă, deşi ar fi putut fugi oricând. Cu toate acestea, ei n-o făceau.

La un moment dat, turistul a văzut un dresor şi l-a oprit pentru a-l întreba cum e posibil ca nici un singur elefant să nu încerce să scape. Acesta i-a explicat turistului:

-S-ar putea elibera în orice moment, dar nu o fac deoarece cred că este imposibil!

Uneori oamenii se comportă asemeni elefanţilor, renunţând după primele încercări. Aminteşte-ţi că aceste eşecuri sunt părţi ale unor învăţături. Dacă vrem să reuşim trebuie să nu renunţăm niciodată, ci să încercăm încă o dată, şi încă o dată, şi încă o dată…

elephant wisdom
Sursă foto

Video killed the radio stars

Radioul ocupă un loc special în inima mea. Unele dintre cele mai dragi amintiri sunt cele cu cei doi bunici ai mei ascultând Radio Oltenia Craiova: tataie Liuţă la difuzorul micuţ agăţat afară, lângă uşa de la intrare, să se audă şi-n curte, şi tataie Lică la cutia pătrăţoasă de culoarea cafelei, din camera cu plită. Fiindcă în acele vremuri către care privesc eu acum cu atâta nostalgie, radioul era regele, cu mult peste televizor. Asta până la „Sunset Beach”, pentru care babele îşi abandonau sapa la jumătatea rândului de porumb! Şi de aici şi vorba „Video killed the radio stars„! 😛 (Daţi click şi ascultaţi melodia.)

Nu uit cum ne amuzam eu şi fratele meu reproducând cotele apelor, de ni se înnoda limba-n gură! Şi ce ne mai prăpădeam de râs că nu înţelegeam o iotă din ce spuneau tanti aia în franceză si nenea ăla in rusă/bulgară sau naibii ştie ce limbă o fi fost! Pentru noi oricum sunau caraghios ambele şi nici nu pricepeam cui îi foloseau toţi centimetrii ăia în scădere sau în creştere, când pentru noi treaba era destul de simplă: dacă ploua torenţial, Şasa noastră din fundul grădinii se umfla şi aducea numai crengi rupte şi nădragi, şi puteam spune adio bălăcelii, că stătea mamaie cu ochii numai pe noi, să n-o fentăm şi să fugim la baltă! Ăştia erau centimetrii în creştere. Când era secetă, nu mai găseai strop de apă, singura urmă a existenţei pârâului era nisipul fin si uscat. Iar ăştia erau centimetrii în scădere, prea în scădere, după umila noastră părere!

Apoi mai era emisiunea cu dedicaţii muzicale, numai cântece de muzică populară, bineînţeles! Cred că bileţelul cu dedicaţie specială „pentru mamaie Lenuţa, din Ţepeşti, Vâlcea, cea mai bună bunică din lume, de la nepoţii care o iubesc mult, Cristina şi Bogdan” zace uitat şi acum printr-un sertar, fără să-şi fi împlinit vreodată menirea (nu mai ţin minte de ce şi cum), iar Maria Ciobanu cu siguranţă regretă amarnic că n-a mai apucat să cânte special pentru mămăiţa mea! 😛

În liceu ne cumpărase mami un ceas electronic de masă, roşu, cu alarmă şi radio încorporat. Aşa că ne începeam ziua ascultând emisiunile matinale şi o încheiam cu urechi prinse-n portativ, pentru că fratele meu nu putea să adoarmă decât cu muzica de la radio în surdină.

Acum că tehnologia a avansat uimitor într-un timp foarte scurt, dispunem de radio chiar şi pe telefonul mobil, să nu ne plictisim în drum spre muncă sau şcoală. Cine s-ar fi gândit la aşa grozăvie pe vremea bunicilor? Are dreptate ea mamaie-cea-fără-dedicaţie-muzicală când ne zice „Mamă, aveţi de toate, coarne vă mai lipsesc!”. Personal, în fiecare dimineaţă spre muncă îmi sună în căşti Europa FM, Magic FM si Kiss FM, radiourile mele preferate. Şi de multe ori râd de una singură la glumele matinalilor, stârnind toţi pensionarii din 205 să-mi arunce priviri dezaprobatoare! Ntz, ntz, tineretul din ziua de azi! 😀

Mai nou mi s-a pus pata să-mi cumpăr un radio micuţ, în stil vintage (ca cele de aici), să-mi amintească de copilărie, vârsta după care voi tânji veşnic. Şi probabil că sufletul meu îşi doreşte să încerce din nou sentimentul ăla plăcut şi reconfortant când emisiunile radio ne fermecau serile mie şi fratelui meu, când nu era facebook şi timpul atât de contractat ca acum!

Mărgeaua e curioasă tare să afle ce amintiri legate de radio aveţi voi ceilalţi, dacă mai ascultaţi şi acum şi ce posturi?

CITATUL ZILEI:

„I like doing radio because it’s so intimate. The moment people hear your voice, you’re inside their heads, not only that, you’re in there laying eggs.”

Doug Coupland

Cacao cu lapte

Dimineţile copilăriei mele aveau o aromă atât de puternică, încât străbate cu lejeritate bariera anilor până în prezent. Mama nu ne lăsa niciodată să plecăm la şcoală fără să luăm micul dejun, chiar dacă noi am mai fi dormit. Nu ne gândeam atunci la ea, care se trezea şi mai devreme, doar ca să ne pregătească nouă masa şi în niciun caz nu ne trecea prin minte importanţa acestui obicei, pe care eu încă îl mai păstrez şi acum. De fapt, nici nu funcţionez cum trebuie, dacă nu mănânc bine dimineaţa. Atunci nu aveam cereale pe care să le savurăm cu lapte, cum fac copiii din ziua de azi, dar aveam ceaiul din flori de muşeţel sau tei, culese în vacanţa de vară împreună cu mamaie Lenuţa, bunica noastră dragă, şi o felie de pâine cu unt şi dulceaţă făcută de mama, bineînţeles. Mi-aduc aminte că mă enerva la culme untul ăla care nu voia deloc să se întindă pe pâine! Da, am eu fixul ăsta dintotdeauna, care-l exasperează pe taică-mio şi acum, de a avea felia de pâine perfect acoperită cu un strat uniform de unt, nici prea gros, nici prea subţire adică! Deh, fiecare cu ciudăţeniile lui! 😛 De asta uram eu reclama aia la margarina Wiesana, că doamna Stela Popescu mânjea de trei lei acolo, în mijloc, felia de pâine şi-l mai şi asigura pe bietul prâslea că astfel „va creşte într-un an câţi alţii în zece”! Păi cum, Doamne iartă-mă, să facă asta doar cu bobiţa aia infimă de margarină spoită la întâmplare?

Dacă nu aveam ceai la micul dejun, atunci cu siguranţă ne delectam cu o delicioasă licoare din lapte şi cacao. Pe vremea aceea, laptele chiar avea gust, nu urlau în ziare şi la tv că îngraşă sau că e cancerigen. Dacă nu luam de la mamaie lapte de capră, îl cumpăra mama de la alimentara din colţ, în sticle de sticlă, cu gura largă şi dop alb de plastic. Îl fierbea până făcea spumă şi mă bateam cu fratele meu pe pojghiţa de grăsime de deasupra. Îl amesteca apoi cu cacao şi puţin zahăr, şi-l dădea din nou în fiert. Nu voi uita niciodată aroma aceea magică ce plutea dinspre micuţa oală de email de pe aragaz şi umplea întreaga bucătarie. Mai târziu a apărut Cola Cao, într-o cutie galbenă din plastic şi cu surprize la interior: gume de şters în formă de dinozauri. Eu nimerisem un Diplodocus galben şi fratele meu un Tyranosaurus Rex verde. Adoram figurinele alea fiindcă erau frumoase rău, că oricum de şters urmele de creion nu prea erau în stare! Cu Cola Cao prepararea băuturii devenea mult mai simplă: doar amestecai praful cu laptele călduţ şi gata! Nu mai aşteptai să se topească zahărul, că era deja îndulcită şi nici să se răcească în cană, fiindcă nu mai era necesară fierberea. După ce în comunism ne lipsiseră atâtea, când în sfârşit au început să apară şi pe piaţa românească toate acele lucruri foarte comune în lumea capitalistă, ni se păreau adevărate inovaţii, menite să simplifice şi să ne uşureze viaţa, prin urmare ne bucuram din plin de ele, cuprinşi de un entuziasm nemaivăzut! Nici nu vă imaginaţi ce bucurie mare a fost când am descoperit margarina! Nu l-am crezut pe băiatul vecinilor de la doi când mi-a spus, în timp ce ne jucam „Flori, fete, filme sau băieţi” în faţa blocului, că alimentara de pe terasă vinde unt care nu îngheaţă în frigider! Aşa ceva mi se părea de domeniului fantasticului!

Aşa că poate nu pofta de cacao cu lapte m-a îndemnat azi dimineaţă să-mi pregătesc o porţie zdravănă din licoarea amintită, ci mai degrabă pofta de copilărie şi nostalgia vremurilor trecute. Imediat ce-am simţit aroma de cacao cu lapte revărsându-se în toată bucătăria, toate aceste amintiri au năvălit peste mine învolburate. Şi sentimentul de bine a fost acelaşi, deşi contextul diferă: anii de-i port pe umeri sunt mai mulţi şi-a trebuit să mi-o pregătesc singură, iar pudra de cacao acum e alcalizată, puternic colorată, aromată şi gustoasă, cumpărată la gramaj de la magazinul de mirodenii din piaţă şi laptele de la dozatorul din acelaşi loc, unde vinde o doamnă simpatică foc, guralivă şi mereu cu zâmbetul pe faţă, adevărat pansament sufletesc. Aţi observat ce rari sunt acum oamenii aceştia, care te binedispun pe loc şi te fac să uiţi pentru câteva momente de toate grijile?

hot cocoa gif

 

Rădăcini

Mi s -au împrăştiat cuvintele prin păr, în loc să-mi curgă prin vârful degetelor pe taste. Îmi fug gândurile ca bezmeticele, cu picioarele la spinare când vreau să le aşez în ordine unul după altul, pe foaia albă sau monitorul gol. Neascultătoare şi nebune se duc şi se tot duc şi lasă-n urmă praf de amintiri.

Amintiri cu iz de fân proaspăt cosit, cu ţârâit lung de cosaşi în miez de zi cu soare arzător şi cântec de greieri trubaduri la ceas de seară răcoroasă. Cu grâu înghiţit de combinele Claas şi scuipat sub formă de baloţi pătrăţoşi, cu vapori înţepători de ţuică la cazanul din curte. Cu urme de paşi de copil întipărite în praful gros pe drumul neasfaltat, cu gâgâit de gâşte albe şi dolofane pe poteca spre apă, cu scăldat în Şasa plină de creaturi mitice cu rât de porc, blană de oaie, coadă de viţel şi ţipăt de şobolan, scormonite de bătrâni ca să ne sperie. Cu aburi fierbinţi ieşind din pâinea abia scoasă din cuptorul de pământ şi magiun gros bolborosind nervos în ceaunul de pe vatră. Cu porumb sfârâind îmbietor şi pocnindu-şi de nebun boabele pe jar, cu nunta într-un castron de pământ dintre laptele alb, sfios şi mămăliga înfierbântată.

Amintirea bunicii cu mâinile bătătorite de munca şi faţa arsă de soare şi mere pădureţe ascunse în buzunarul şorţului. Aroma prăjiturii ei cu mălai, a chisăliţei de prune, a gogoşilor grăsane şi lipiilor subţiri şi a mânătărcilor perpelite în tigaia grea de fontă.

Mă strigă toate amintirile, îmi dau ghes să le caut acolo, în locurile copilăriei. Le aud vocea în fiecare clipă a zilei, din ce în ce mai tare şi mai clar. Mă cheamă rădăcinile înapoi. Sunt atât de strâns legate de sufletul şi fiinţa mea, că nu le pot ignora de mi-aş propune. Atât de puternice, încât mă trag ca un resort înapoi, spre locurile dragi. Când întind firul prea mult şi prea departe, le simt vibrând şi smucind, ca nişte gardieni ce-şi îndeplinesc cu sfinţenie datoria. Nu-mi îngăduie să-mi uit originile şi nici dorurile. Le-am simţit chemarea când eram la mii de kilometri de casă, le aud vocea hipnotizantă şi acum. Mi-e dor, atât de dor, încât simt că mă sfârşesc.

Aşa că mi-am rezervat un bilet spre trecut pentru luna lui Cuptor, să-mi calce picioarele de adult pe urmele lăsate de tălpile de copil pe toate văile şi dealurile, prin toate pădurile şi apele. Mai rămâne doar să-mi stăpânesc nerăbdarea…

CITATUL ZILEI:

„Copacul cu rădăcini adânci nu se teme de furtună.”

Proverb românesc