Doua romane irlandeze nominalizate la Man Booker Prize

Anul acesta, Man Booker Prize for Fiction, premiu literar in valoare de 50 000 lire sterline, acordat in fiecare an celei mai bune opere de fictiune scrisa in limba engleza si publicata in UK si Irlanda, implineste o jumatate de secol. Aseara, pe 23 iulie, a fost anuntata lista lunga sau Man Booker Dozen, cu cele 13 carti alese din 171 de propuneri (cel mai mare numar din istoria de 50 de ani a premiului), publicate intre 1 octombrie 2017 si 30 septembrie 2018, pe care le puteti vedea in imaginea de mai jos.

Sursa foto

Nu v-as fi vorbit de treaba asta daca printre nominalizati, pe langa sase autori britanici, trei americani si doi canadieni, nu s-ar afla si doi autori irlandezi: Sally Rooney – „Normal People” si Donal Ryan – „From A Low And Quiet Sea”. Acesta este primul an in care au fost acceptate romane publicate în Irlanda, ca urmare a schimbarii regulamentului la inceputul lui 2018.

Sally Rooney 2018
Sally Rooney Sursa foto

Sally Rooney, in varsta de 27 de ani, a studiat engleza la Trinity College din Dublin, are un masterat in Literatura americana si este editor la revista literara „The Stinging Fly”. A debutat anul trecut cu cartea „Conversations with Friends”, foarte apreciata de critici, pe care a scris-o in timp ce studia pentru masterat. Pana si Sarah Jessica Parker a laudat-o intr-o postare pe Instagram: „This book. This book. I read it in one day. I hear I’m not alone.” Dupa acest succes rasunator, toata lumea era nerabdatoare sa vada ce urmeaza. Faptul ca „Normal People” e in Man Booker Dozen a aratat tuturor ca succesul romanului sau de debut nu a fost intamplator si ca Sally Rooney mai are multe de aratat.

Donal Ryan Sursa foto

Donal Ryan a studiat Dreptul la Universitatea din Limerick, devenind scriitor full time in 2014, fiind considerat unul dintre cei mai buni scriitori irlandezi si intr-o continua ascensiune. Ca o picanterie, primele sale doua romane, „The Spinning Heart” si „The Thing About December” au fost refuzate de 47 de ori inainte de a fi publicate. Asta da, perseverenta, nu-i asa? Ca pe urma, in 2013, „The Spinning Heart” sa ajunga pe lista lunga de la Man Booker Prize si sa mai castige si Guardian First Book Award, iar in 2016 sa fie declarata Irish Book of the Decade. Asta ca sa vedeti cum se poate intoarce roata, mai ales daca nu te dai batut! In „From a Low and Quiet Sea”, cel de-al patrulea roman al sau, Donal Ryan a incercat ceva nou, protagonistul nemaifiind irlandez, ca-n celelalte carti, ci un refugiat sirian pe nume Farouk. Si se pare ca i-a iesit de minune si de data asta!

Daca v-am starnit interesul, puteti comanda cartile de pe Amazon. Cel putin, eu asta am de gand sa fac, mai ales ca mi-am setat ca tel sa ies cumva din bula asta „romaneasca” in care sunt inchisa si sa aflu cat mai multe despre cultura, istoria si societatea irlandeza in general. Si in functie de timpul meu si dorintele voastre, ale celor care mai intrati din cand in cand pe Siraguri, o sa impartasesc toate cele invatate si experimentate aici, poate vor fi de ajutor candva, cuiva.

Acestea fiind zise, vom vedea daca cei doi autori irlandezi vor ajunge si in etapa urmatoare, pe lista scurta a Man Booker Prize. Asta o vom afla pe 20 septembrie, iar marele castigator va fi anuntat peste doua luni, pe 16 octombrie.

CITATUL ZILEI:

„Cartile sunt albinele care duc polenul insufletitor de la o minte la alta.”

James Russell Lowell

Tunelul

Tunelul de Ernesto Sabato Cu Ernesto Sabato si opera lui am facut cunostinta acum multi ani, in primul an de facultate, cand am i-am citit scrierea autobiografica „Inainte de tacere”. Si de atunci nimic. Pana ieri, cand m-am delectat pentru cateva ore cu „Tunelul”, romanul sau de debut, in varianta electronica, gasita intamplator pe scribd. In sensul ca nu cautam neaparat cartea asta. Si daca tot mi-am propus ca in 2014 sa citesc mai mult – o carte pe saptamana as vrea eu, dar sa vedem daca ma tine ritmul asta, ca deja sunt in urma – am zis sa nu ratez ocazia si sa si scriu cateva cuvinte pe Siraguri.

Asadar, aparut in 1948, dupa multe refuzuri ale editurilor, „Tunelul” este primul roman al scriitorului argentinian, fizician la origini, Ernesto Sabato. Si cu toate ca inceputul a fost mai greu, acesta i-a adus autorului faima si recunoasterea ca scriitor, precum si aprecierile elogioase ale unor mari scriitori ca Thomas Mann, Graham Greene şi Albert Camus, autorul fiind considerat un „clasic existenţialist”.

Surprinzator, romanul incepe brusc, direct cu deznodamantul: „E de ajuns sa va spun ca sunt Juan Pablo Castel, pictorul care a omorat-o pe Maria Iribarne…”. Si daca altora chestia asta le-ar fi taiat imediat pofta de a citi in continuare, mie mi-a starnit si mai mult curiozitatea, singura intrebare care-mi suna in cap fiind: „De ce? Cum s-a ajuns aici?”. Asadar, scris la persoana intai singular, romanul reprezinta confesiunea personajului principal, pictorul Juan Pablo Castel. Aflat in inchisoare, acesta asterne pe hartie evenimentele care au dus la tragicul deznodamant, nu pentru a se justifica, cum tine el insusi sa precizeze, ci pentru a gasi o persoana, macar una, care sa-l inteleaga.

Totul incepe o data cu ultima sa expozitie, cand o tanara este singura care observa si priveste cu insistenta un amanunt aparent nesemnificativ din tabloul sau si ignorat de toti ceilalti, inclusiv de criticii experimentati, pe care Castel ii desconsidera total, numindu-i sarlatani. Acest detaliu, o ferestruica din coltul picturii, in care o femeie sta singura pe plaja si priveste marea, e considerat de Castel drept un element-cheie și definitoriu pentru pictura sa, in care e concentrata intreaga lui existenta. Ferestruica este de fapt un simbol al insingurarii, ceea ce denota conditia artistului de om trist, insingurat, izolat, furios si cinic, care isi doreste pe cineva cu care sa comunice si care sa-l inteleaga.

Dupa luni intregi in care Castel construieste obsesiv in minte tot felul de scenarii si dialoguri in eventualitatea reintalnirii tinerei, intr-o buna zi, soarta i-o scoate in cale. Si de aici incepe povestea lor complicata de dragoste, plina de hibe si cu final tragic. Castel, avid dupa o dragoste absoluta, e dominat de o gelozie bolnava, obsesiva si dependenta, alimentata de comportamentul misterios al Mariei si de faptul ca e deja casatorita cu un orb. Prin urmare, pictorul are iesiri violente fata de ea si distructive fata de el insusi, imbatandu-se, frecventand bordelurile si gandindu-se chiar la sinucidere, iar banuiala constanta ca e inselat il macina ca un vierme. Astfel, dintr-un artist sensibil, talentat si apreciat, Juan Pablo Castel ajunge sa fie dominat de proprii demoni interiori si  se transforma in criminal, injunghiind-o pe Maria. Astfel el distruge si ultima punte pe care o mai avea cu lumea, si ceea ce ar fi putut fi impreunarea, contopirea a doua coridoare paralele devine confirmarea unui destin singur si trist, a unui „singur tunel, întunecos și singuratic: al meu…”.

Recunosc c-am avut destule momente cand personajele mi-au facut un car de draci, mai ales Castel, pe care l-am banuit inca de la inceput c-ar ceva probleme la mansarda. M-a enervat teribil obicieul sau de a fi mereu banuitor, de a despica firul in patru, de apela in exces la ratiune si logica. Alteori mi-a fost pur si simplu mila de el. Oricum, povestea e una pesimista si trista, poate chiar deprimanta si mi-a intarit convingerea ca: (1) linia dintre dragoste si ura e una foarte subtire si (2) sufletul de artist e poate cel mai chinuit din cate exista. M-a facut de asemenea sa reflectez la conditia umana: ne nastem singuri si tot singuri ne stingem. Si intre cele doua puncte, tot de singuratate ne lovim. E probabil o constanta ingrata a existentei noastre, conditia de baza a fiintei umane.

Va indemn sa cititi „Tunelul” pentru trairile personajului principal descrise atat de bine, incat le simti cum cresc pe parcurs in intensitate pana la explozia finala, pentru sinceritatea dura si dureroasa a confesiunii, pentru reflectiile pe care involuntar ti le starneste.

Fii demn!

fii-demn by dan puricPe Dan Puric nu l-am vazut niciodata pe scena si nici nu am citit inainte vreo carte a lui. Dar l-am vazut la tv acordand un interviu, mi-a placut cum a vorbit si atunci m-am decis sa-mi comand de pe librarie online libris.ro ultima sa carte, „Fii demn!”. Titlu care recunosc ca m-a intrigat, intrucat nu-mi puteam imagina ce s-ar putea spune despre demnitate intr-o lume in care, sa fim seriosi acum, nu prea se mai cunoaste si intelege semnificatia acestui cuvant… ori s-a dat uitarii, fiindca nu serveste intereselor de parvenire.

Desi ma asteptam la un roman, „Fii demn!” este de fapt o colectie de povestiri, anecdote, eseuri si interviuri, structurate in sase capitole. Cel mai mult si mai mult mi-a placut prima parte, cea in care autorul face portretul mamei sale (a carei fotografie se regaseste pe coperta cartii), in care vorbeste despre bunica lui si evoca cu nostalgie amintiri din copilaria  petrecuta la sat, pe Valea Siriului. Daca toata cartea ar fi tratat numai acest subiect, ar fi fost fantastic si i-as fi acordat 10 stele din 10. Mi-a placut si partea cu pilde, ca doar stiti ca-mi plac povestile cu talc. Ba chiar o sa le si public pe cateva dintre ele la rubrica Povestioara de vineri, pentru ca sunt chiar faine. Singura parte care a scartait putin este cea de-a treia, cea care trateaza subiectele serioase: patriotismul, martirii neamului si verticalitatea poporului roman. Nu spun ca nu-s de acord cu tot ce a scris autorul, pentru ca sunt, dar pur si simplu nu m-a incantat felul moralizator, parca superior si mult prea nationalist in care o face, si nici religiozitatea exagerata din discursul sau, care mi se pare ca-l zugraveste pe Dan Puric drept fanatic religios.

Trecand peste asta, recomand cu placere cartea. Se citeste usor, pentru ca este scrisa la persoana intai, cu mult umor si ironie, dand impresia ca asculti povestile unui bunic intelept, spuse la ceas de seara, la gura sobei, cu lemnele trosnind in foc. Iar mesajul este unul foarte valoros: trebuie sa ne iubim pamantul pentru care si-au dat viata inaintasii nostri, sa ne cunoastem istoria pentru a nu repeta greselile trecutului si sa invatam sa ne recapatam verticalitatea ca popor, demnitatea de a fi roman!

Povesti cu statui si fantani din Bucuresti

Stiati ca:

  • cea mai veche statuie din Bucuresti este cea a spatarului Mihai Cantacuzino, aflata in curtea Spitalului Coltea inca din anul 1869?
  • prima statuie ecvestra din capitala e cea din 1874 a lui Mihai Viteazu „calare pe Breazu”?
  • prima opera a unui sculptor roman (Ion Georgescu) este statuia lui Gheorghe Lazar, dezvelita la 1886, a treia ca aparitie in Piata Universitatii?
  • Ana Davila, nascuta Racovita, sotia doctorului Carol Davila, il avea ca bunic dinspre mama pe Dinicu Golescu?
  • obeliscul de la intrarea in localul Politehnicii dezvelit in 1912, imediat dupa ce a avut loc primul accident aviatic din tara noastra, in care pilotul Gheorghe Caranda si-a pierdut viata, este cel dintai omagiu adus de bucuresteni aviatorilor si zborului?
  • bustul doctorului Haralambie Botescu aflat in spatele Halei Matache este o replica a celui ridicat in 1920 in parcul statiunii Govora ?
  • cartierul Drumul Taberei isi datoreaza numele lui Tudor Vladimirescu, care-si instalase oamenii in corturi pe platoul din Dealul Cotrocenilor?
  • basoreliefurile de pe soclul statuii lui Spiru Haret (dezvelita in 1935), cioplite in piatra, sunt primele lucrate de Ion Jalea?
  • Kilometrul O existent azi nu este cel original, ci o reproducere facuta in atelierul de turnatorie al sculptorului Ion Bolborea, dupa fotografiile celui contruit in 1937 si distrus in 1952?
  • Monumentul Aerului, opera din 1937 a sculptorului F. L. Gove , este un omagiu adus lui Mircea Zorileanu, primul pilot roman care a trecut Carpatii cu avionul sau, inima si cenusa lui fiind ingropate sub monument?
  • cele dintai artificii de apa au fost artezienele de la capatul Podului Mogosoaiei, construite din vointa lui voda Nicolae Mavrogheni, in anii domniei sale, 1786-1790, langa biserica Mavrogheni?
  • fantana Sarindar din fata Cercului Militar isi trage denumirea din biserica aflata aici pana in 1893?

povesti cu statui si fantani din bucuresti de victoria dragu dimitriuToate aceste lucruri fascinante si mult, mult mai multe altele le-am aflat din cartea „Povesti cu statui si fantani din Bucuresti”, scrisa de Victoria Dragu Dimitriu, carte pe care mi-am comandat-o de pe librarie online. Dintr-un munte de informatii, am selectat doar cateva lucruri care am crezut eu ca v-ar putea interesa, caci daca as fi trecut aici toate cele pe care le-am aflat din cartea asta absolut superba, as fi riscat sa ma lungesc la nesfarsit si sa nu mai fi terminat postarea nici pana acum.Doar atat va mai spun: ma bucur enorm si intr-un fel, chiar sunt mandra ca acum stiu o groaza de lucruri noi despre orasul care m-a adoptat de 2 ani de zile!

Asadar, daca va pasioneaza istoria, arta si aveti nostalgie dupa Bucurestii de odinioara, „Povesti cu statui si fantani din Bucuresti” nu trebuie sa va lipseasca din biblioteca.  😉

Povesti ale domnilor din Bucuresti

„Subtire licarire in negura de iad…
Cum poate lumanarea sa arda in furtuna?
Putea cetatea milei intreaga sa ramana
Cand dobora securea si cel mai falnic brad?”

-Din poemul „Piata Victoriei” al arhitectului Mihai Papae, dedicat tatalui sau, Ion N. Papae (director la Palatul Functionarilor Publici timp de 47 de ani)

Cu cea mai mare placere si nerabdare am patruns din nou in Bucurestiul de altadata, ajutata si de aceasta data de Victoria Dragu Dimitriu si a ei carte minunata „Povesti ale domnilor din Bucuresti”. Acum a venit randul a 15 domni remarcabili sa-si evoce nostalgici aminitrile pline de farmec despre Micul Paris. Prezentate tot sub forma interviurilor, povestile zugravesc mentalitatea, obiceiurile si traiul locuitorilor capitalei de odinioara si abunda de informatii istorice, artistice si de urbanism. Am parcurs fiecare rand cu sufletul la gura, cu aviditate, dornica sa aflu din ce in ce mai multe. Cat de diferit poate fi Bucurestiul contemporan fata de cel interbelic! Unde e aerul sau boem si artstic de altadata, farmecul, decenta si onoarea lui? Cat de diferiti locuitorii de atunci si acum! Unde e dragostea si respectul bucurestenilor pentru orasul in care traiesc?

O carte superba, despre un oras minunat, cu oameni remarcabili. O carte de citit, recitit, studiat, admirat. V-o recomand din tot sufletul! O puteti comanda de pe librarie online, eventual alaturi de „Povesti ale doamnelor din Bucuresti” pentru intregirea tabloului. 😉

Poveşti ale doamnelor din Bucureşti

Plimbări cu trăsura pe Kiseleff, studii la Paris, veri petrecute la Balcic, case superbe, grădini minunate, biblioteci imense, pereţi înţesaţi de tablouri, seri dansante, baluri elegante, lume bună cu preocupări artistice, teatru, operă, concerte,  o societate de culţi, artişti şi iubitori de frumos, pictori, sculptori, poeţi, scriitori, compozitori, arhitecţi, fiecare cu contribuţia sa la înflorirea Micului Paris. Cu alte cuvinte, Bucureştii de odinioară, prin ochii unor doamne precum doctoriţa Alice Magheru (soţia poetului George Magheru), Manuela Burnea (nepoata primarului Ion Procopie Dumitrescu), Adina Arsenescu (fiica lui Victor Iamandi), pictoriţele Lili Pancu şi Magda Ghinea, Ala Jalea Popa (fiica lui Ion Jalea).

Povesti ale doamnelor din BucurestiDespre toate astea am putut citi în cartea „Poveşti ale doamnelor din Bucureşti” de Victoria Dragu Dimitriu şi sincer vă spun că demult nu m-a mai atins aşa o carte. Mi-au mers direct la inimă toate poveştile, mai ales că în ultima vreme, după ce am citit despre viaţa Reginei Maria, am prins gustul istoriei româneşti de la început de secol XX. Cartea e concepută ca o colecţie de interviuri prin care doamnele Bucureştiului de atunci descriu casele, grădinile, străzile Micului Paris, rememorează întâmplări din viaţa lor, aduc la lumină personalităţi marcante ale societăţii trecute, vorbesc despre înfloritoarea perioadă interbelică, dar şi despre venirea comuniştilor şi confiscarea averilor, despre încercările de după Revoluţie, de multe ori eşuate, de a-şi redobândi casele. Ai impresia că tu, cititorul, eşti cel care stă faţă în faţă cu toate aceste femei minunate, în locuinţele lor încărcate de istorie, sorbindu-le cuvintele şi amintirile. Cumva mi-a adus în minte emisiunea „Profesioniştii” a Eugeniei Vodă.

Cartea asta pur şi simplu explodează de informaţii, nu am parcurs o pagină fără să găsesc ceva care să-mi stârnească interesul şi să merite a fi notat. Ba chiar mi-am propus să iau la pas Bucureştiul şi să caut toate casele care încă mai sunt în picioare, să le văd cu ochii mei (chiar dacă numai în exterior), pentru că am început să privesc un pic altfel oraşul care m-a adoptat, vreau să-l descopăr, să învăţ cât mai multe despre el, să-i cunosc istoria, trecutul. Cred că încep să-l iubesc…

Cei care vor să pătrundă într-o lume apusă şi în acelaşi timp să-şi îmbogăţească cultura generală, îşi pot comanda cartea de pe librărie online. Şi desigur, aştept părerile voastre! 😉

Missy, Regina României

Dacă e ceva ce reproşez sistemului de învăţământ românesc (cel puţin ăla de pe vremea mea, fără internet, google şi wikipedia – ioi, ce babă sunt!) este faptul că se bazează mult prea mult pe teorie, pe învăţarea mecanică, în loc să fie axat pe nevoile elevului şi dezvoltarea aptitudinilor şi talentelor acestuia. În mare, mi-a plăcut istoria, mai ales cea învăţată în şcoala generală. Bine, recunosc, mi-a plăcut mai mult proful. Domnul Dumitrescu (Dumnezeu să-l odihneacă!) era un bărbat înalt, bine făcut, cu statură impozantă şi o voce pătrunzătoare, care îşi păstrase trăsăturile frumoase din tinereţe şi care-i admonesta pe gălăgioşii din ultima bancă cu apelativul „spirite rele”. Ca să vedeţi ce coincidenţa, fusese şi profesorul de istorie al mamei mele. Mi-l amintesc ca pe un om calm, care nu a ridicat niciodată vocea la noi şi nici nu ne-a jignit, cum făceau alţi profesori (mai ales cea de matematică- „Parazitul” o poreclisem 😛 ). Era un om cult şi se vedea cu ochiul liber că-şi iubea materia şi meseria. Îmi plăcea că ne scria schiţele lecţiilor pe tablă, în timp ce le povestea. Eu întotdeauna am învăţat mai uşor după schiţe, cred că de asta încă îmi mai aduc aminte destul de multe date istorice.

Missy, Regina Romaniei- Guy GauthierCu toate astea, mi-ar fi plăcut ca lecţiile să fi fost mai interactive, mai atractive. Şi asta la toate materiile, nu doar la istorie. Să ni se fi cerut să ne expunem părerea despre cele învăţate, să argumentăm şi să comentăm, să fim ajutaţi să ne dezvoltăm o gândire logică şi simţul practic. Poate aşa aş fi aflat şi eu mult mai multe despre Regina Maria a României încă din şcoală, în loc să o descopăr pe această femeie minunată abia acum, la maturitate. După ce am văzut Balcicul, am simţit imboldul de a afla tot despre ea. Drept urmare, faptul că mi-am comandat „Missy, Regina României” de Guy Gauthier de pe librărie online a venit ca ceva normal. Mi-a fost teamă ca nu cumva cartea să fie doar o înşiruire de date istorice, dar imediat ce m-am apucat de citit, teama asta mi-a fost risipită. Într-adevăr, trebuie să recunosc că sunt destul de multe date, dar ele sunt absolut necesare pentru a înţelege desfăşurarea vieţii Reginei Maria, pentru a aşeza cumva, într-o ordine cronologică firească, toate cele trăite de aceasta. Şi credeţi-mă, multe a mai trăit femeia asta! Ce viaţă fantastică a avut, ce evenimente importante a trăit!

Cartea m-a ajutat să înţeleg foarte multe din istoria românilor, să fac legătura între frânturile pe care mi le aminteam eu, să aflu despre diverse nume sonore din politica acelor vremuri şi despre ce le-a determinat să acţioneze într-un anume fel sau altul. Tocmai de asta mi-a plăcut atât de mult, că nu se vorbeşte doar despre Regină, ci şi despre persoanele din anturajul ei, despre situaţiile politice. Ar ieşi un film minunat!

Abia acum, după ce am citit această carte, am înţeles de ce este considerată una din cele mai seducătoare personalităţi ale secolului al XX-lea, de ce a iubit-o poporul român atât de mult pe această nepoată a Reginei Victoria a Marii Britanii (ea a fost cea care a poreclit-o Missy)  şi cât de multe a făcut ea de fapt pentru români (deşi multe merite nu i-au fost recunoscute), ce rol a jucat în formarea României Mari. În plus, mi se pare că totul e scris în mod obiectiv, fără a o preaslăvi şi recunoscându-i-se greşelile, căci da, a avut şi din astea, că doar om a fost şi ea, nu? În concluzie, am făcut bine că am citit cartea asta înainte să mă apuc de „Capitole târzii din viaţa mea” şi vi le recomand cu căldură pe ambele (să ştiţi că au şi poze)! 😉

Capitole târzii din viaţa mea

Aş putea spune că vinovată de proaspăta mea pasiune pentru Familia Regală a României şi în special pentru Regina Maria, o poartă naşa mea. Nu o arăt cu degetul pentru a o ocărî, ci dimpotrivă, pentru a-i mulţumi. Dacă nu ar fi fost ea (şi campania vALLuntar), nu m-aş fi delectat cu o lectură atât, dar atât de plăcută: „Regina Maria a României. Capitole târzii din viaţa mea – memorii redescoperite” – Diana Mandache. Poate ar fi trebuit să încep cu începutul, pentru că volumul de faţă este cel de-al patrulea, o continuare a seriei „Povestea vieţii mele” publicataă în anii ’30, cea care a consacrat-o ca scriitoare pe Regina Maria. Dar asta nu m-a deranjat cu nimic şi nu m-a împiedicat să înţeleg povestea, deşi cred că m-a ajutat şi faptul că citisem deja înainte o altă carte despre viaţa ei, „Missy. Regina României” – Guy Gauthier. Trebuie totuşi să recunosc că e cu mult mai fascinant să afli gândurile şi simţămintele reginei descrise de ea însăşi, decât povestite de altcineva.

Cartea se citeşte uşor, datorită scriiturii calde, de suflet şi-de ce nu?-sincere. Şi mai ales fără aere princiare. Îţi dă impresia că stai la taclale cu o veche prietenă care-ţi povesteşte ce s-a mai petrecut în viaţa ei în ultima vreme, eventual cu un ceai în faţă, în grădinile de la Balcic (cel puţin eu asta mi-am imaginat). În plus, Regina ţine să precizeze încă de la început că „relatările vor avea goluri, vor fi anumite omisiuni, anumite tăceri şi discreţii”, ceea ce denotă respect pentru cititor, nu-i aşa? Per total, ca să nu mă lungesc prea mult, în acest ultim volum al memoriilor sale, Regina Maria descrie pe larg consecinţele Primului Război Mondial, relatează diferite evenimente şi vizite oficiale, vorbeşte despre înfăptuirea României Mari şi noul context politico-social aferent acestei realizări, portretizează membrii familiei şi diverşi oameni politici. Şi toate astea cu un adevărat talent de povestitoare care te încântă pur şi simplu.

„Capitole târzii din viaţa mea” este una din acele cărţi care nu se povestesc, ci se citesc.  Nu vă cer să mă credeţi pe cuvânt, vă recomand însă din inimă cartea dacă vreţi să descoperiţi o altă lume, una demult apusă şi să aflaţi o regină care şi-a presărat în cuvinte sufletul şi dragostea pentru poporul român.

Acest articol face parte din campania vALLuntar iniţiată de Grupul Editorial ALL. Pentru fiecare postare scrisă, echipa ALL va lucra 15 minute pentru un centru ales de bloggeri, iar pentru fiecare comentariu referitor la carte şi la campanie se mai adaugă încă 3 minute de voluntariat.

Aşadar dragilor, vă rog, nu vă sfiiţi la comentat! Să-i punem la muncă pe cei de la All! 😉

Leapşa ca la carte

Draga mea Cris-Mary mi-a pasat o leapşă cu parfum livresc şi ca să-mi spăl păcatele (pentru că mai am câteva lepşe de la ea la care nu am răspuns) şi să cresc în ochii ei, am rezolvat-o repede-repede.

1. Care este ultima carte pe care aţi citit-o (sau pe care o citiţi încă)?

Încă citesc, deşi trebuia să o fi terminat cu mult timp în urmă, „Missy. Regina României” de Guy Gauthier. M-a ajutat să risipesc ceaţa deasă din mintea mea în legătură cu familia regală a ţării noastre.

2. Una dintre ultimele cărţi citite pe care o recomandaţi?

Nu vă recomand doar o carte, ci o întreagă saga, şi anume  „Cântec de gheaţă şi foc” a lui George R. R. Martin pentru că are de toate: intrigă, fantezie, dragoste, luptă pentru putere, personaje foarte bine realizate. Daca va simtiti in stare, puteti citi toate cele 5 carti in engleza (deocamdata atatea au aparut pana acum), pe care le puteti comanda de pe librarie online.

Şi pentru o după-amiază plăcută, „Oscar şi tanti Roz” de Eric-Emmanuel Schmitt pentru că e prea frumoasă şi te face să-ţi pui anumite întrebări. Eu am plâns de mama focului când am citit-o.

3. Care este următoarea carte pe care vă gândiţi s-o citiţi?

Am ditamai lista cu cărţi de citit, sincer nici nu ştiu cu care să încep (sau dacă voi ajunge vreodată să o finalizez, întrucât tot adaug). Aş vrea să mă apuc de „Jurnalul” Oanei Pellea, dar mai vedem ce idei mă trăznesc până atunci (sunt o Mărgeluţă mai schimbătoare ca vremea)!

Şi asta a fost. Ce-mi plac lepşele scurte! 😛 Voi ce cărţi aţi mai citit în ultimul timp?

De veghe în lanul de secară

salinger-de veghe in lanul de secara 1951Pentru mine anul ăsta se anunţă a fi unul fructuos din punct de vedere livresc. Mi-a revenit pofta de citit, şi chiar mai aprigă decât mă aşteptam. Iar lucrul ăsta nu poate decât să mă bucure. Dacă tot nu dorm nopţile, ar fi chiar păcat să nu folosesc acest timp în folosul meu, nu?

Ei bine, în week-end am terminat faimoasa carte a scriitorului american J. D. Salinger „De veghe în lanul de secară”, apărută în 1951. La vremea aceea, a iscat mari controverse din cauza limbajului vulgar folosit de personajul principal, a părerilor liber exprimate despre sex şi a comportamentului său antisocial. Şi cu toate astea, sau poate tocmai datorită lor, romanul i-a adus autorului consacrarea, continuând să fie foarte popular şi-n zilele noastre (unii chiar îl consideră cartea de căpătâi a oricărui adolescent).

Acţiunea propriu-zisă a cărţii se desfăşoară pe parcursul a numai două-trei zile şi este relatată la persoana întâi de către personajul principal, un adolescent de 17 ani pe nume Holden Caulfield, care povesteşte cele întâmplate cu un an în urmă. Deşi nu e clar specificat, înţelegem că in momentul povestirii, acesta se află într-un sanatoriu pentru tratarea tuberculozei de lângă Hollywood. Adresându-se direct cititorului, Holden redă „întâmplările demente pe care le-a trăit în preajma Crăciunului, înainte să ajungă la capătul puterilor şi să fie nevoit să vină aici să se potolească”, amintindu-şi în acelaşi timp şi alte întâmplări din viaţa sa. Dacă nu mă înşel, e ceea ce se cheamă povestire în ramă sau povestire în povestire (parcă aşa ne învăţase profa de română din generală).

Exmatriculat din nou, de data aceasta de la Pencey Prep, o şcoală cu pretenţii din Pennsylvania, pentru că picase la patru din cele cinci materii, Holden decide sâmbătă seara să ia trenul spre New York şi să stea la hotel până miercuri, când începea de drept vacanţa şi părinţii îl aşteptau acasă. Şi-n tot acest timp, umblă aiurea, întâlneşte diverse persoane, îşi face tot felul de planuri, îşi imaginează scenarii şi se hotărăşte să fugă în lume pentru a nu-şi înfrunta părinţii.

Au fost momente când m-a enervat teribil Holden ăsta. E un veşnic nemulţumit, totul îl plictiseşte, nimic nu-i convine, nimeni nu e pe placul lui, nu-i scapă niciun defect al celorlalţi, bea exagerat, fumează întruna, se gândeşte numai la sex, are un limbaj trivial (în vocabularul său abundă cuvinte ca „infect”, „împuţit”, „păcătos”, „cretin”, „nenorocit”), atitudinea lui faţă de cei din jur lasă mult de dorit, e mincinos, cinic şi misogin. Au fost şi momente când chiar m-au amuzat scenariile create de imaginaţia sa debordantă (ba chiar mi-au amintit de mine la adolescenţă), m-au încântat replicile sale sarcastice, modul simplu, direct şi sincer de a povesti, precum şi momente când m-a înduioşat prin generozitatea de care dă dovadă, prin dragostea imensa pe care i-o poartă surorii sale mai mici, Phoebe şi căldura şi respectul cu care vorbeşte de fratele său Allie, mort de leucemie.

Dar cel mai mult şi mai mult mi-a stârnit compasiune. E doar un puşti debusolat, prins între două lumi, vârsta inocentă a copilăriei şi cea dificilă a maturităţii, de unde şi frustrarea şi inadaptarea lui. Pendulează între extreme, e incapabil să relaţioneze cu ceilalţi, dar simte constant nevoia de a avea prieteni cu care să discute; urăşte snobismul şi prefăcătoria, dar el însuşi se declară „cel mai mare mincinos”; îşi aminteşte cu melancolie de copilărie, dar se consideră matur; e inteligent, dar pică la aproape toate materiile; e raţional, dar acţionează la primul impuls; e obsedat de sex, dar e incapabil să întreţină relaţii sexuale cu prostituata de la hotel; nu comunică bine cu părinţii, dar nici nu vrea să-i vadă dezamăgiţi; e pueril când tot încearcă să afle ce se întâmplă cu raţele din Central Park când îngheaţă apa, dar denotă responsabilitate când are grijă de surioara sa. Ea e cea care îl convinge să se întoarcă acasă, să dea ochii cu părinţii şi să-şi asume răspunderea pentru eşecul scolar. Holden devine conştient că plecarea lui, mai ales după ce pierduse deja un frate, o va afecta teribil pe Phoebe şi dă astfel dovadă de maturitate. Iar pe mine m-a făcut să-l îndrăgesc.

Părerea mea e că Holden e un inadaptat cu inima mare şi suflet chinuit. El cu gura lui spune întruna că se simte „îngrozitor de singur şi trist”. Şi mai cred că moartea fratelui său Allie l-a afectat mult mai mult decât lasă el să se vadă, de unde şi psihicul său labil. Nu degeaba fantezia lui e să stea de veghe într-un lan de secară, la marginea unei prăpastii ameţitoare şi să prindă copiii, ca să nu cadă în ea. Asta spune totul. Şi acum v-aţi prins de unde vine titlul cărţii! 🙂

În concluzie, cartea mi-a plăcut cât de cât, dar nu m-a dat pe spate, mai ales că nu suport finalurile bruşte, tăiate ca din topor. Îmi pare rău însă că nu am citit-o în adolescenţă, sunt curioasă cu ce ochi l-aş fi privit atunci pe Holden?! Poate m-ar fi încântat mai mult, poate m-aş fi regăsit mai mult în trăirile sale.

Dacă ce v-am povestit v-a convins să o citiţi, puteţi comanda „De veghe în lanul de secară” de pe librarie online. Eu zic că nu trebuie ratată, cred că e una din acele cărţi ce merită a fi citite într-o viaţă de om!

Martorii patimilor

Cand am fost la bunica de sarbatori, am aruncat un ochi si-n bibiloteca, asa cum fac de fiecare data cand ajung la tara. Mi-e drag sa privesc cartile frumos aranjate pe rafturi, sa le rasfoiesc, sa mai citesc cate un paragraf, in timp ce mirosul lor imi inunda narile. Imi aduce aminte de vremurile frumoase ale copilariei.

giovanni papini - martorii patimilorDe data asta am plecat cu un brat de carti. Pe majoritatea le-am citit cand eram mai mica, dar acum m-a lovit dorul de ele, asa ca le-am facut buletin de Bucuresti. 😛 Printre ele si Martorii patimilor a lui Papini. Scena rastignirii lui Iisus de pe coperta m-a facut sa o ignor multi ani, crezand ca este o carte mult prea religioasa pentru gustul meu. Dar de data asta, nu am mai ocolit-o.

Cartea a fost publicata pentru prima data in Italia in anul 1937 (conform Wikipedia italiana)  sub titlul „I testimoni della passione – sette legende evangeliche”, fiind tradusa la noi in 1941. E o carte subtirica, ce se citeste foarte usor, deci in mai putin de 2 ore ai si terminat-o (daca nu ai factori perturbatori cum am avut eu).

Bazandu-se pe adevarul biblic, Papini construieste in jurul acestuia 7 povestiri concentrate pe faptele si trairile martorilor reali sau imaginari ai patimilor lui Iisus, descriind felul in care acestia au fost afectati de intalnirea cu Fiul lui Dumnezeu. Intr-o ordine care mie mi s-a parut a fi cronologica, aflam prin ce siretlicuri il convinge diavolul pe Iuda Iscarioteanul sa-l vanda pe Mantuitor pe 30 de arginti („Ispitirea lui Iuda”); apoi citim despre Barabba, criminalul care a fost crutat de Pilat („Fiul Tatalui”); in a treia povestire gasim episodul cu taierea urechii lui Malco de catre apostolul Petru in momentul in care Iisus este capturat in Gradina Ghetsimani („Urechea lui Malco”); citim apoi in cea de-a patra legenda despre Simon din Cirene, cel care a carat crucea pe Golgota in locul Mantuitorului („Cirenianul”); in „Razbunarea lui Caiafa” suntem martori la momentul in care acesta, intr-un acces de grandomanie, recunoaste cat de mandru e ca el, un simplu om, a omorat un Dumnezeu; „Nebunia lui Pilat” ne arata un om obsedat sa descopere ce inseamna adevarul si chinuit de vina de a fi macelarit iudeii; iar in cea de-a saptea si ultima povestire, facem cunostinta cu doua personaje inventate de Papini: Papa Celestin VI si rabinul Sabbatai ben Shalom („Legenda marelui rabin”).

Contrar asteptarilor mele, mi-a placut cartea. Chiar mult, as spune. Si asta pentru ca Papini are o scriitura foarte vizuala, plina de imagini care ti se perinda prin fata ochilor ca un film. Ofera multe amanunte, dar nu exagerat, astfel incat nu ti se apleaca pofta de citit sub greutatea lor. Accentul este pus nu pe actiune (pe care o cunoastem prea bine de la orele de religie din scoala), ci pe personaje. Ele sunt cele importante, trairile lor, zbuciumul launtric, atat de bine si detaliat descris de autor. Exact ceea ce-i trebuie unei carti sa ma cucereasca. Bine, mi-as fi dorit ca autorul sa nu fie atat de sarcastic, cinic si chiar pesimist as spune, si sa crute macar unul dintre cele 7 personaje (chit ca al saptelea nu moare fizic, poate doar sufleteste). Prea le-a pedepsit si le-a osandit la tragice sfarsituri. Macar unul sa fi invatat din greselile sale si sa aleaga calea cea dreapta. Tocmai de asta nu pot sa nu ma intreb daca nu cumva faptul ca sunt 7 legende e o trimitere indirecta la cele 7 pacate capitale?

In concluzie, ma bucur tare mult ca de data asta nu am mai ocolit „Martorii patimilor”, iar cei interesati si-o pot comanda de pe librarie online fara nicio ezitare.

Inclestarea regilor de George R. R. Martin

Inclestarea regilor” (titlul original ‘A Clash of Kings’) este cel de-al doilea volum (din cele 7 promise de autor) din saga fantasy „Cantec de gheata si foc”. Publicata pentru prima data in noiembrie 1998 in Marea Britanie, cartea continua povestea inceputa in „Urzeala tronurilor”. Astfel, lupta celor 7 Regate din Westeros pentru Tronul de Fier devine mai acerba si mai complexa acum (de unde si titlul cartii), dar se mai adauga o  noua amenintare: cea de dincolo de Zid careia trebuie sa-i faca fata in primul rand Rondul de Noapte. Ca sa nu mai amintesc si de vremea rea.

Ca o mica paranteza, fratii Rondului de Noapte apără regatul şi sunt legati prin jurământ să nu ia parte la nici un război civil şi la luptele pentru tron. În mod tradiţional, în vremuri de rebeliune, onorează toţi regii şi nu se supun nici unuia. Vedeti, de asta imi plac mie hartile de la inceputul cartii si listele cu Case de la final! Intregesc tabloul si-ti ofera explicatii pentru a intelege mai bine povestea! 😛

Sa ma apuc sa va povestesc in amanunt tot ce se intampla in carte, credeti-ma, nu are niciun rost! Si asta pentru ca:

1. actiunea e foarte complexa, plina de intrigi si schimbari de situatie si se desfasoara pe mai multe planuri (chestie care uneori m-a zapacit un pic); personajele sunt multe, dar foarte bine conturate, evoluand in acest volum. Imi place foarte mult felul in care G.R.R.M. isi zugraveste personajele, sunt atat de umane incat te regasesti in trairile lor! Acum le iubesti si le aprobi actiunile, acum le detesti si le contesti faptele, suferi cand moare vreunul de parca ar fi fost o persoana reala, te bucuri cand le merge bine! Sa va povestesc cat ii urasc pe Lannisteri, mai ales pe Cersei si Jaime? Nu si pe Tyrion, el ramane in continuare preferatul meu! 😛

2. stiu cu siguranta ca fratele meu imi citeste blogul si nu as vrea sa afle ce se intampla in carte, pentru ca urmeaza sa termine sesiunea si sa se apuce s-o citeasca, deci nu vreau sa-i stric surpriza! Si nici voua, celor care inca n-ati citit-o!

In concluzie, „Inclestarea regilor” e parca mai stufoasa, mai complexa si mai complicata, mai violenta si mai sangeroasa decat „Urzeala tronurilor”, dar la fel de captivanta si interesanta. Chiar te prinde. Eu una abia astept sa citesc volumul al treilea, „Iuresul sabiilor” (pe care-l voi comanda de la aceeasi librarie online ca si pe celelalte doua), fiindca sunt convinsa ca nu voi fi dezamagita. Dar nu ma pot abtine sa nu ma intreb din nou, cum a reusit George R. R. Martin sa creeze o poveste atat de complexa si cuprinzatoare, in care detaliile abunda mai ceva ca zapada din iarna asta? Trebuie sa fie ceva geniu omul asta, zau asa!