Sensul vietii

Am mai spus-o si ma repet: mijloacele de transport in comun sunt adevarate carti cu povesti ambulante. Fara sa vrei, te trezesti in viata oamenilor de langa tine si pret de cateva statii experimentezi o particica din trairile lor: adolescentii galagiosi din spate povestesc cu lux de amanunte despre cine cu cine s-a imbarligat la majoratul de sambata, pispiricii aia de juma’ de metru care au urcat cu tabletele in mana se lauda cu ultimele scoruri de la jocurile lor preferate, pustoaicele alea doua machiate strident si-n blugi din care lipsesc ditamai bucatile de material se dau experte in relatii, desi nu par a avea mai mult de 15-16 ani, mamaitele de pe scaune observa tot si blestema timpurile moderne si democratia care i s-a urcat la cap tineretului din ziua de azi, doua gospodine fac schimb de retete si apoi o pun la perpelit pe vecina lor care si-a prins barbatul cu alta in pat, doi muncitori in constructii, cu salopete murdare isi blagoslovesc patronul care si de data asta le-a oprit din bani, blatistii tupeisti se iau la harta cu controlorii. Si-n toata galagia asta, doar troleul/tramvaiul tace, asculta si merge mai departe. Daca usile, geamurile, scaunele ar putea vorbi!…

Uneori insa, in aceste cutii metalice pe roti ticsite de oameni de toate soiurile, se intampla chiar sa ai adevarate epifanii. Intalnesti si oameni frumosi, naturali, cu povesti la fel de frumoase si naturale, care nu doar iti deseneaza un zambet mare pe fata, dar iti amintesc care sunt adevarurile vietii, sensul si scopul, ceea ce conteaza cu adevarat!

Azi in 62. Urca o tanara mama si fetita ei, de vreo 2-3 anisori. Ma ridic si le ofer locul meu. Dupa ce o asaza grijulie pe cea mica pe scaun, incep sa converseze despre diverse. „Cum a fost azi la gradinita? Ce ati avut la masa?”.

-Ca cand a fost ziua lui Miruna…

-Atunci cand a fost ziua Mirunei! o corecteaza mama pe cea mica. Asa ma bucura cand parintii sunt atenti la vocabularul si exprimarea odraslelor!

-Atunci cand, repeta micuta si incepe sa povesteasca entuziasmata ca respectiva Miruna a adus mancare la gradi de ziua ei.

Intotdeauna am gasit delicioase discutiile dintre parinti si copiii mici! Desi par banale, sunt mult mai mult decat atat, orice dar nu banale: sunt adevarate lectii de comunicare!

La un moment dat, fetita refuza sa mai stea pe scaun fiindca nu e corect ca ea sa stea jos si mama ei in picioare! Cata logica/ratiune si generozitate la un pui de om atat de mic! Asa ca mama se asaza ea, punand-o pe micuta pe picioarele sale. In acel moment, cu cel mai duios si mai dulce glas posibil, copila ii spune un „te iubesc” sincer, rupt parca din insasi inimioara ei si se agata cu manutele de gatul mamei, imbratisand-o cu putere. Si chiar atunci, in acel moment mi s-au inmuiat picioarele. Am simtit cum mi se indeparteaza un val de peste ochi. Pentru asta traim, ne sacrificam si ne zbatem intreaga viata. Pentru momente ca acesta. Fiindca asta e adevarul, sensul vietii, acolo, in cel mai simplu si mai natural gest de pe pamant: imbratisarea dintre mama si pruncul ei si un „te iubesc” din suflet, cuvinte atat de mari rostite de o gurita atat de mica!

mother mama

Festivalul Turcesc si Noaptea Muzeelor – la pachet, va rog!

Week-endul asta se anunta unul plin, mai ales pentru bucuresteni, care se pot bucura pe de o parte de cultura si bucataria turceasca la Festivalul Turcesc (16-18 mai in Parcul Herastrau, intrarea Charles de Gaulle – programul complet aici), iar pe de alta parte de Noaptea Muzeelor (sambata, 17 mai – detalii aici). Ma mira si ma intristeaza in acelasi timp, ca pe lista cu orasele participante la acest eveniment nu apare si iubitul meu Ramnicu-Valcea. Prin urmare, nici nu mai pomenesc de Dragasani, oraselul meu natal cu un singur muzeu, cel al Viei si Vinului. Trist!

In capitala in schimb, va fi iar o noapte nebuna, cu aglomeratie, forfota, agitatie, cozi imense, multi curiosi, multe fotografii, cine a mai participat in anii trecuti stie despre ce vorbesc. Personal, de cand m-am mutat in Bucuresti, nu am ratat nicio editie si in niciun caz nu o voi rata pe cea de anul asta, editia cu numarul 10, desi recunosc ca entuziasmul nu mai este cel de la inceput. Este intr-adevar o noapte obositoare, care se lasa cu dureri groaznice de picioare si uneori de cap, asa ca incaltati-va comod si mai ales, inarmati-va cu muuuulta, foaaaarte multa rabdare! De asta o sa trec eu mai intai pe la Festivalul Turcesc, sa-mi fac plinul de energie cu niste baclavale! 😀 Apoi planul ar fi ajung la Muzeul National al Hartilor si Cartii Vechi, la Foisorul de Foc si la ora 22:00 la Cimitirul Bellu. Iar dupa… om mai vedea!

Oricum, maine o sa va povestesc in detaliu cum a fost si unde am reusit sa ajung intr-un final! Ca doar stiti ca planul de acasa nu se potriveste niciodata cu cel de la fata locului! Asadar, va astept cu impresii maine, asta seara facem pe turistii! 😉

Walk this way

ralph emerson walk quote
Sursa foto

E uimitor cat de multe lucruri pierzi atunci cand mergi cu masina, fie ea cea personala sau proprietate a RATB-ului! Chiar daca pe cateva le vezi zilnic pe geam in drumul spre serviciu si inapoi spre casa, luni, chiar ani la rand, ochiul tau nu le mai da atentie fiindca au devenit ceva mult prea obisnuit. Pe altele insa nu ai cum sa le observi decat daca o iei la pas. Da, in mod cert, situatia se schimba radical atunci cand mergi pe jos! Esti aruncat intr-un vortex de experiente noi. Un melanj de imagini, mirosuri, zgomote si… multe detalii.  Ai astfel ocazia sa dai nas in nas cu o groaza de minunatii. Par exampl, iata ce a constatat Margeaua in saptamana asta, de cand se intoarce de la munca pe picioare:

-sa intalnesti pomi infloriti la tot pasul e ceva de vis! De asta ador eu primavara! Chestia cu natura ce revine la viata, verde crud, prospetime si tot tacamul, stiti voi la ce ma refer! Acum a venit randul gutuilor si de cate ori vad unul, imi amintesc pe loc de batranul gutui din fata casei bunicilor in care imi placea sa ma catar cu fratele meu cand eram mici!

-magazinele apar si dispar ca prin minune. Pana ieri aici era unul cu haine, acum e inlocuit de un butic cu de toate sau… un Mega Image! Apropo, ati vazut cate Mega Imageuri s-au deschis in ultimul timp? Ca ciupercile dupa ploaie, nu alta!

-desi (ma hazardez) sa spun ca de anul trecut maidanezii s-au imputinat vizibil, rahatii de caine NU! Nu poti face doi pasi fara sa risti a calca intr-unul! Da’ cica aduce noroc, asa ca poate ar fi cazul sa ma pun pe treaba, ca material am din plin!

-de parCA CAhurile parfumate nu ar fi de ajuns, cand ploua, trotuarele sunt invadate de alte scarbosenii: rame. Da, ati citit bine, rame! Si mici, si lungi, si groase, si strivite de incaltarile trecatorilor! Mersul pe jos e o adevarata cursa cu obstacole! Cine stie, in curand poate ca se transforma in 100 m garduri! Din cauza lor a ramelor, mi-am ratat eu vocatia de pescar, fiindca nu am putut niciodata nici macar sa le ating, dar sa le mai si infig in ac? Bleah!

-suntem un popor de bolnavi, judecand dupa numarul mare de farmacii! Mergi putin, hop o farmacie; mai faci un pas-doi, hei, ia te uita, o alta farmacie; mai mergi si ce sa vezi? nu-mi spune, lasa-ma sa ghicesc: o faaarmaaciiieee! Lasa bre’, nu tre’ sa mance si burta lor? Si-apoi cine-i de vina ca sunt clienti cu gramada? Astia nu tre’ si ei tratati? Pai vedeti, win-win situation! Eu n-am mai calcat intr-o farmacie de… ieri! 😀

-suntem si-un popor de tristi, daca judecam dupa fetele lungi ale oamenilor de pe strada! Va spun cu mana pe inima ca nu am aflat seninatate pe niciun chip intalnit in calea mea, ci doar frunti incretite, capete in pamant, oameni cazuti pe ganduri! Dupa cum merg treburile in tara asta in ultimii ani, fratilor, chiar inteleg de ce!

-daca esti la dieta (si cred ca-n perioada asta mai toate femeile sunt), vointa iti este greu incercata. Da ce spun ei aici, „greu” e un cuvant mult prea usor, „tortura” cred ca ar fi mai potrivit! Fiindca narile-ti sunt permanent violate (da, violate, pentru ca nu ai cum sa tragi obloanele si sa nu mai intre nimic) de mirosurile divine ce plutesc dinspre patiserii/gogoserii/covrigarii. Alerta, cod rosu, cod rosu, nu exista scapare, cuptoarele aburinde au pus stapanire pe Bucuresti! Prin urmare, trebuie sa te lupti cu stoicism cu propriul stomac si sa-ti biciuiesti poftele pacatoase ca pe caii de curse la tot pasul! Da’ cica asa iti intaresti caracterul, deci tot raul spre bine! Pana acum am iesit victorioasa, asa ca lasati-ma sa ma simt un mic Leonida! E dreptul meu! Ah, si aici trebuie neaparat sa deviez de la subiect si sa va spun cat de mult mi-a placut „300 Rise of an Empire”. Da’ poate sa-mi spuna careva povestea, ca eu am fost putin distrasa de… muuuuuuschi!? Asta e tot ce-mi amintesc din film! 😛

Acestea fiind zise, va reamintesc (deja) clasicul indemn: pentru sanatatea dumneavoastra faceti miscare cel putin 30 de minute zilnic!

quote walk
Sursa foto

Mărţipom de 3 ori

Acum, dacă tot am schimbat prefixul, am zis că anul ăsta vreau să fie unul special. Şi cum faci asta, Mărgeauo? Începând cu lucrurile mici, dar care au o însemnătate pentru tine, nu? Ei bine, am trâmbiţat mereu în stânga şi-n dreapta cât iubesc Mărţişorul, aşa că anul ăsta, în virtutea hotărârii de a avea o primăvară specială, am hotărât să am 3 Mărţipomi în loc de unul singur, câte unul pentru fiecare deceniu de viaţă trăit. Deh, fiecare cu stolul lui! Data trecută vi l-am arătat pe primul aici, acum a venit timpul să vi-i prezint şi pe ceilalţi doi.

Mărţipomul cu numărul 2 este undeva pe lângă Podul Grant, staţia Ceahlău. Era atât de plin de flori, o minune!

martisor in pom inflorit

martisor in pom inflorit

Şi Mărţipomul cu numărul 3, undeva prin parcul din faţa Ministerului Transporturilor:

martisor

martisor

Aşadar, cei trei mărţipomi de anul ăsta reprezintă una din cele #30depremierepentru30de ani, un fel de provocare pe care s-o duc la capăt în anul ăsta special pentru mine. Numiţi-o proiect personal, dacă vreţi, dar mai ales ţineţi-mi pumnii să reuşesc! 😉 Cu siguranţă va fi interesant şi mă va ajuta să mă autodepăşesc, să ies din zona mea de confort!

CITATUL ZILEI:

„Tradiţia reprezintă un ghid, nu o închisoare.”

W. Somerset Maugham

Apus de soare pe Lacul Morii

Intotdeauna am avut o stare de bine in preajma apei si de asta Lacul Morii (Ciurel) este una din zonele mele preferate din intreg Bucurestiul. De fiecare data cand ma plimb pe malul sau, furtunile mele interioare se calmeaza si ma incarc cu energie. Asa ca de cate ori am ocazia, dau o fuga aici si dupa cum puteti vedea din imagini, ochii mei au cu ce se desfata!

lacul morii

lacul morii

lacul morii

lacul morii

lacul morii

lacul morii

lacul morii

lacul morii

lacul morii

lacul morii

lacul morii

lacul morii

lacul morii

lacul morii

lacul morii

lacul morii

lacul morii

lacul morii

lacul morii

lacul morii

Paradă militară de 1 Decembrie 2013

Când eram mică, cea mai mare plăcere a mea de 1 Decembrie era să văd parada militară la tv şi să visez că atunci când voi fi mare, voi vedea cu ochii mei soldaţii mărşăluind pe sub Arcul de Triumf în capitală (deh, am avut dintotdeauna o pasiune pentru uniforme 😛 ). S-a întâmplat şi asta, (abia) în 2011. Şi ca să nu uit niciodată măreţul eveniment, m-am ales cu buletinul pierdut! Anul trecut, am ratat parada, întrucât eram pe baricade, la serviciu, dar cum vă puteţi imagina şi singuri, activitatea era pe zero, aşa că am reuşit totuşi să văd defilarea la tv. Tot a fost ceva, decât deloc, nu?Anul ăsta, spre norocul meu, 1 Decembrie a căzut duminica. Să fi fost cu o zi înainte, o ratam din nou, fiindcă am lucrat sâmbăta asta. Aşa că, entuziasmată şi bucuroasă nevoie mare şi cu fundiţă tricoloră în piept, la 9:40 eram deja pe Kiseleff, căutând un loc bun şi înfruntând frigul tăios împreună cu prietena mea Inuţa, care m-a însoţit acum doi ani la prima defilare, şi în premieră, Al Meu Ca Bradul. Asta pentru că, din nu ştiu ce motiv, blonda de mine trăia cu impresia că parada ar începe la ora 10, şi nu la 11, cum era de fapt programat! Chiar mă minunam eu că e prea puţină lume la ora aia târzie şi nu ştiam de ce! 😀

Parada de anul acesta, care am înţeles că ar fi cea mai mare din ultimii 23 de ani, a început ca de obicei cu intonarea imnului naţional şi 21 de salve de tun şi s-a încheiat cu Orchestra Reprezentativă a Ministerului Apărării Naţionale şi Muzicii Militare a Regimentului 30 Gardă „Mihai Viteazul”, preferaţii mei dintotdeauna. În plus, au fost şi câteva noutăţi: participarea a 140 de soldaţi străini-francezi, polonezi, turci şi americani, plus o replică a aparatului de zbor al lui Aurel Vlaicu, întrucât anul ăsta, la împlinirea a 100 de ani de când pionierul aviaţiei româneşti s-a prăbuşit la Băneşti, se sărbătoreşte centenarul Aurel Vlaicu. Am observat că şi-n acest an, părinţii şi-au adus copiii la defilare în număr foarte mare chiar, şi asta mă bucură tare, tare mult. E minunat să-i vezi fluturând tricolorul în mânuţele lor în timp ce strigă din inimă „Hai România!”, să le auzi sunetele de uimire şi comentariile sincere, să le vezi încântarea şi bucuria pe chip. Asta mi-a plăcut cel mai mult, cu asta o să rămân după defilarea din acest an.

În 2011, când am văzut pentru prima dată parada militară de 1 Decembrie, mi-a dispărut buletinul. Un an mai târziu, în 2012, de Moş Nicolae, am rămas din nou fără buletin (plus permis, aparat foto şi alte lucruri) când mi-a fost furată geanta. Se pare că începutul ultimei luni a anului se soldează mereu cu dispariţia prematură a bucăţicii ăleia de plastic ce-mi atestă identitatea. Mai are rost să vă spun că acum, în 2013, suntem din nou la început de decembrie şi că eu nu-mi găsesc buletinul? 😀

null

Tombe la neige

Mărgeluţa astă-seară, la căldură, în scara blocului cu-n zâmbet laaarg: „Vaaai, ce frumos ninge! Ca-n basme!” (deh, am avut o rătăcire de moment).
Mărgeluţa în secunda următoare, afară, în frig, cu-n zâmbet crispat: „Brrrrrrr!!!” (clănţănind dinţii şi revenind brusc la realitate).

Alea 5 minute pe care le fac de obicei până în staţia lui 282/205 când ies de la muncă, în seara asta, ca niciodată,  mi s-au părut 5 ore. Sau poate chiar mai mult, fiindcă am îngheţat ca un rahat şi-am tremurat ca o piftie! Pur şi simplu mi se părea că drumul se tot lungea, şi lungea, şi lungea, încât pentru o secundă chiar am avut impresia că nu mai ajung în nenorocita aia de staţie. Am înfruntat stihiile naturii întocmai ca Ana lui Manole. Vântul tăios sufla atât de tare, încât îmi arunca toată zăpada în faţă şi abia am văzut culoarea verde la semafor. Deci am scăpat nespoită pe asfalt, yeeey! Ca să nu mai spun că la un moment dat am crezut că mă transform într-un fel de Dorothy în Ţara lui Chiliman (pentru necunoscători, ăsta e primarul sectorului 1) şi o să fiu luată pe sus. Şi credeţi-mă, sunt orice, numai cantitate neglijabilă nu! 😛

În concluzie, cam aşa a trăit Mărgeaua voastră prima ninsoare din iarna asta. Pe la prânz m-a plouat de am ajuns ciuciulete la muncă, pe seară m-a nins şi bătut vântul de am ajuns ciuciulete acasă! Acelaşi rezultat, cauze diferite. Cert e că mi-am amintit cu vârf şi îndesat cum arată şi se simte un dârdâit zdravăn! După cum puteţi să vă daţi şi singuri seama, sunt EXTREM DE ÎNCÂNTATĂ că a venit iarna, anotimpul meu preferat! Da, vezi să nu!

P.S.: cam aşa se vede de la fereastra mea prima zăpadă a acestei ierni! Oare nu am putea să facem o petiţie, o grevă, un protest ceva, ca după Crăciun să intrăm direct în vară? Cam prin iunie, aşa….

let it snow

Rugby Romania-Fiji 7-26

De fooooaaaarte multa vreme, atat de multa incat nici nu mai stiu cata, imi doream cu ardoare sa vad live (si nu doar la tv) un meci de rugby. Si in virtutea principiului conform caruia atunci cand iti doresti foarte tare un lucru, tot universul lucreaza la indeplinirea dorintei tale, iata ca azi mi s-a ivit ocazia sa bifez si chestia asta din lista margelata cu „things to do in life”. Asa ca, dupa ce am ratat celelalte doua meciuri ale Romaniei, cu Tonga si Canada, asta seara la ora 18:30 eram deja pe Stadionul Arcul de Triumf impreuna cu Al Meu Ca Bradul. Se pare ca am incheiat un fel de intelegere tacita: el ma cara pe mine la meciurile de fotbal (in special ale Stelei), eu pe el la cele de rugby! Familia perfecta! 😛

Despre meciul din seara asta, Romania-Fiji, subsemnata nu poate vorbi decat cu mare incantare in suflet si luminite in priviri, cu toate ca Stejarii nostri au pierdut cu 7-26. Si asta fiindca a reprezentat o premiera pentru mine si o dorinta implinita. Nici macar frigul crancen nu m-a impiedicat sa ma bucur din plin de meci! Si ce fain a fost! In afara de arbitraj, care i-a umplut de draci pe toti, mi-a placut totul: faptul ca nu s-a stat mult la coada la bilete si ca ne-am gasit niste locuri bune, fanfara care a cantat imnurile, buciumasii din Bucovina care au anuntat inceputul meciului, chiar si gratarele cu mici sfaraind de la intrarea pe stadion (desi prima data cand vad asa ceva!). Am stat cu sufletul la gura si pumnii stransi tot meciul, pentru c-am sperat la victorie pana la final, am strigat „Hai, hai, baieti!” si „Oleeee!” pana am ragusit, am facut si cateva poze drept dovada si amintire de la primul meu meci de rugby.

In concluzie, mi-a placut la nebunie si cu siguranta va mai fi si o data urmatoare, mai multe de fapt, pentru ca abia m-am invatat, abia am prins gustul! Si da, imi place mult mai mult rugbyul decat fotbalul! Acum pe bune fetelor, dupa ce v-au innebunit baietii vostri cu meciurile de fotbal (care a inceput sa mi se para overrated mai ales din cauza supraexpunerii in mass-media), va indemn sa mergeti si la un meci de rugby, ca sa aveti termen de comparatie! Sa vedeti aici barbati adevarati, forta si masculinitate! Ma rog, e si asta un motiv de a merge pe stadion, nu? 😀

Mai multe imagini gasiti aici

Atotputernicul RATB

De doi ani de zile, Mărgeluţa a uitat cum mai arată o cartelă de metrou fiindcă se bazează exclusiv pe serviciile RATB pentru a înfrunta infernalul trafic bucureştean. Prin urmare, în timpul ăsta a adunat tot felul de poveşti, care mai de care mai ciudate, mai amuzante sau mai (ales) cauzatoare de nervi şi stres. Câteva dintre ele v-au fost aduse la cunoştinţă şi vouă, chiar aici, pe blogul mărgelat -vă puteţi delecta cu ele la rubrica „Olteanca în capitală”– pentru că nu-i aşa, scrisul poate fi cumva o alternativă mult mai ieftină a mersului la psiholog. 😛 Sau mă rog, o descărcare ceva mai paşnică decât datul cu pumnul!

gara de nord 1964
Sursa foto

Ei bine, povestea de azi face parte tot din ciclul „minunile RATB”, în speţă din categoria celor de albit părul. De parcă nu l-ar avea Mărgeluţa şi-aşa destul de cărunt! Dar cu siguranţă azi i-au mai apărut vreo trei fire pe la tâmple din cauza celor 30 de minute de aşteptat şi degerat în staţia de la Policlinica CFR! Cum stătea ea şi se uita luuuung după autobuz (pardon „maşină”, că aşa se vorbeşte la capitală), cu Kiss Fm sunându-i în căşti, după ce şoferul de pe 205 îi închisese în mod parşiv uşile-n nas, vede 282-ul trecând fain frumos pe lângă staţie şi cotind la stânga, pe Griviţei. „Ce naiba? Era gol, probabil avea vreo defecţiune şi se întorcea la autobază!” îşi dă ea singură explicaţii. După câteva minute, alt 282, aceeaşi poveste. „Mă, aici e ceva putred! Şi-o fi schimbat traseul oare?”. Dar pe tăbliţa metalică încă era trecut, semn că nu avusese loc nicio schimbare şi ar fi trebuit deci să oprească, aşa cum se întâmpla de obicei. Toţi călătorii, la fel de intrigaţi şi nedumeriţi ca Mărgeluţa. Nimeni nu ştia ce se întâmplă, aşa că se duce ea la ghişeul de bilete, să ceară explicaţii doamnei de acolo, în speranţa că, fiind angajata RATB, aceasta va lămuri pe loc situaţia. Numai că, surprize-surprize, sărmana femeie suferea de vreo boală ceva, că prea ridica obsesiv-compulsiv din umeri! Era total pe lângă subiect, iar Mărgeaua îngheţată şi plină de draci când a trecut şi al treilea 282 şi normal, povestea s-a repetat! Abia într-un târziu, cam după jumătate de ora de dârdâit cu spor în staţie, a venit şi salvarea sub forma unui 205, care după cum îi este obceiul, îşi face apariţia din joi în paşte.

Seara, când m-am întors de la muncă, am intrat pe site-ul RATB şi am văzut anunţul, postat cu doar o zi în urmă, conform căruia linia 282 va reveni pe traseul de bază, începând cu data de azi. Şi totuşi nu, nu e de ajuns! Nici pe departe! Câţi dintre călători deschid zilnic site-ul RATB ca să se asigure că nu le scapă ceva? Da, parcă-i şi văd pe baba şi moşul cutărică holbându-se cu ochelarii pe nas într-un monitor, dând scroll şi sorbind cu nesaţ fiecare cuvânţel din anunţurile atotputernicei regii de transport! Nu era oare mai simplu să afişeze în staţii, în văzul tuturor, o banală coală de hârtie cu toate informaţiile necesare? Şi oare nu era normal ca angajaţii RATB să fie înştiinţaţi de schimbări ca să poată da mai departe informaţia către călători? Că doar ei sunt primii afectaţi de miserupismul ăsta total, clasic românesc, cei care plătesc nişte servicii şi sunt trataţi cu fundul! Asta e bătaie de joc! Aşa că, fie-mi cu iertare, dragă RATB, but you suck! Big time! Adică eşti de rahat! Punct!

Mă, voi sunteţi tâmpiţi?

Astă-seară, pe când se întorcea Mărgeluţa de la muncă şi îşi căuta în buzunar căştile de la telefon să asculte radio pe drumul spre casă, zbbbbrrrrrr! o chestie galbenă îi trece razant prin faţă şi i se opreşte la picioare. „Ce mama naibii?” îşi zice ea nedumerită. Eh, aici ar trebui să fac un poll şi să vă las pe voi să ghiciţi obiectul zburător neidentificat! Dar cum sufăr de lipsă cronică de… timp, vă destăinui eu identitatea chestiei care era cât pe ce să-mi producă un infarct: un cotor, doamnelor şi domnilor, un amărât de cotor de pară!!! Aşa că scuzaţi-mi limbajul, dar nu mă pot abţine să nu întreb pe exemplarul umanoid care a găsit de cuviinţă să arunce resturile menajere pe geam şi nu la coşul de gunoi: „Mă, tu eşti tâmpit?”. Că needucat cu siguranţă eşti! Maică-mea ne-a învăţat să ţinem în buzunar orice ambalaj, cât de mic, până acasă, dacă nu găseam coşuri de gunoi în drumul nostru. Şi tu-l arunci în capul oamenilor, pe stradă?

Vara trecută era să iau foc de la un muc de ţigară nestins, care mi-a ratat milimetric pleata oxigenată şi garnisită cu mult fixativ. Să fi văzut atunci Mărgeluţa în flăcări, urlând „My head is on fire! My head is on fire!” ca Dee Dee din „Laboratorul lui Dexter”. Şi atunci, la fel ca azi, aceeaşi întrebare mi-a bântuit capul de pe umeri, dovedind că încă-l mai am: „Mă, tu eşti tâmpit?”. Tata, fumător înrăit, nu suporta să împută cu miros de tutun toată casa, aşa că fuma pe balcon, cu scrumiera lângă el, unde-şi arunca apoi chiştocul de ţigară. Şi tu-l arunci în capul oamenilor, pe stradă?

Acum două ierni, chiar de Crăciun, pe când ne întorceam din Cişmigiu, unde o dusesem pe mama de Mărgea, fană înrăită Direcţia 5, să-l vadă în carne şi oase pe Cristi Enache, ne găsim maşina decorată cu o coşcogeamite varza murată. Deh, tot era sezonul sarmalelor! Şi-n timp ce ne chinuiam să o dăm jos de pe plafon, nu-mi suna în cap decât: „Mă, tu eşti tâmpită?” pentru că simţeam eu că o mândră reprezentantă a sexului gătitor de sarmale ne cadorisise în halul ăla! Mama şi-a făcut cruce, căci era prima dată în viaţa ei când vedea aşa ceva! Trebuia să ajungă la capitală pentru aşa minune! Eh, acum poate spune că n-a trăit degeaba!

În schimb, prima dată când Mărgeaua a văzut cu ochii ei specia asta de gunoi zburător, a fost cu câţiva ani în urmă, pe când locuia la Craiova, la buna sa prietenă, Cori. În timp ce stăteau ele două pe balcon, la o cafea şi o mică bârfă ca fetele, admirând tipii bine făcuţi care veneau la sala de forţă de la parter, buuuum! se loveşte cu putere şi se sparge de asfalt o ditamai punga de gunoi. Coji de legume, cutii de conserve, tampoane folosite, hârtie, pahare de unică folosinţă şi tot felul de alte lucruri scârboase şi urât mirositoare de care se descotoroseşte în general tot omul, se împrăştie instantaneu în parcarea blocului. Nu cred că vă puteţi imagina ce faţă a făcut Mărgeaua, care nu mai pomenise aşa ceva în viaţa ei! „Mă, tu eşti tâmpit?” s-a întrebat ea atunci pentru prima dată. Cum să arunci gunoiul de la balcon, în capul oamenilor, pe stradă? Câta putoarea de om trebuie să fii ca să faci asta? Mai ales când blocul are tobogan de gunoi, deci e totul la botul calului!?

Şi când te gândeşti că Mărgeluţa considera că povestea Bradului consort cu vecina lui de la doi, care arunca uleiul din tigaie direct pe maşinile parcate în spatele blocului, era exagerată!

Aşa că nu pot să nu şi mai ales să întreb: MĂ, VOI SUNTEŢI TÂMPIŢI CU TOŢII? Ce mare osteneală, fraţilor, să arunci gunoiul acolo unde trebuie aruncat? Unde vă este bunul simţ, educaţia, buna creştere? E chiar aşa de greu să fim puţin civilizaţi? Puţin, măcar puţin, cât să nu ajungem să ne înghită mizeria şi să ne ducem existenţa într-o mare groapă de gunoi? Nu mă, nu sunteţi doar needucaţi şi nesimţiţi, ci mai sunteţi şi proşti pe deasupra! Că doar prostul nu e prost destul, dacă nu e şi fudul! Trebuie să mai şi semnalizeze că e prost! Aşa că asta meritaţi zilnic, până învăţaţi să nu mai aruncaţi gunoiul în capul oamenilor, pe stradă:ass kickingŞi sper să doară! Rău!