Sa fie 2021!

Nu sunt genul de om care sa planifice totul pana in cel mai mic detaliu, fiindca viata mi-a aratat de prea multe ori cu ce usurinta isi rade de planurile tale. Ai impresia ca tu esti soferul si conduci plin de incredere si de tine, pana cand ea iti calca brusc frana si-ti dai seama ca nu ai nici airbag, dar cu siguranta o sa ai nevoie de o rinoplastie. Asa ca, probabil si din precautie, probabil asa mi-o fi si firea, sunt mai degraba genul care mai mult creioneaza, schiteaza in mare, trage niste linii doar, fara a intra prea adanc in detalii. Asa am procedat de fiecare data si la capitolul „planuri pentru noul an” (ca termenul „rezolutie”, atat de usor adoptat din engleza, inseamna altceva in romana). Am ramas mereu flexibila si deschisa catre nou si ce are viata chef sa-mi arunce in fata, ajustand pe parcurs, taind de pe lista sau dimpotriva adaugand.

La inceputul anului trecut, purtand inca pe umeri greutatea bagajului din 2019, nu am mai gasit in mine energia de a-mi face obisnuitele mele planuri, chiar si asa, generale si abia schitate cum sunt ele de obicei. Ba mai mult, se pare ca intuitia mea nu a dat gres nici de data asta. Am vrut liniste si pace, un an molcom, lenes, asezat si exact de asta am avut parte in 2020. Motivul il stim cu totii. Cu siguranta nu asta aveam in minte cand am scris cele de mai sus, daaaaaar nebanuite sunt caile Domnului! Si voi continua sa ma bucur de aceasta „dorinta implinita”, fiindca imediat dupa Craciun, Irlanda a intrat in al treilea lockdown, care tocmai a fost prelungit cu inca o luna, desi la inceput guvernul daduse ca data de sfarsit 4 ianuarie! Teapa, ca nu iesim din lockdown! Nu inca si nici nu stim cat va mai tine de data asta!

Prin urmare, acum sunt si mai precauta ca anul trecut. Mi-e teama, efectiv, sa-mi fac vreun plan. Mi-e teama sa-mi doresc ceva. Ma dispera situatia asta incerta, ca nu stim ce va urma, cand se va termina totul, daca se va termina vreodata si cum, ma dispera sentimentul asta ingrozitor ca sunt lipsita de control, dar plina de restrictii, carora inca incerc sa le inteleg logica si sensul, ca am pierdut un an in care as fi putut face atatea, ca mi se scurge timpul printre degete si eu am un bucket list urias si cand voi ajunge sa le fac pe toate? Daca m-as apuca sa-mi scriu aici toate frustrarile, fricile si angoasele din ultimul an doar, mi-e teama ca nu as termina pana maine… Si oricat incerc sa fiu optimista si pozitiva, luminita de la capatul tunelului nu pare deloc aproape.

Asa ca probabil si 2021 va fi un an pierdut, inca unul in care parintii mei nu-si vor vedea nepoata, inca unul in care ma rog sa nu ne imbolnavim, iar daca se intampla, macar sa fie o forma usoara, inca un an fara obisnuitele noastre calatorii, dupa care tanjim ca insetatul dupa apa, macar niste excursii de-o zi in apropierea casei de-ar fi, inca un an in care ne punem vietile pe pauza. De-am vedea niste rezultate concrete, o confirmare ca ceva-ceva tot facem bine!

Planuri pentru 2021 ioc, deci! Astept sa vad ce ne rezerva viitorul, ca nu aduce ziua, ce aduce pandemia! Hai noroc si sanatate tuturor, inclusiv la cap! Mai ales la cap! Sa fie 2021 deci!

CITATUL ZILEI:

„Viitorul are obiceiul de a sosi neanunţat.”

George Will

S-a dus și primul Crăciun în pandemie…

Si sper sa fie și ultimul, dar cine poate ști? La cat de imprevizibil a fost 2020, mi-e și teama sa mai afirm ceva, orice, cu tărie și încredere, ori măcar cu speranta. Nu mai poți fi sigur de nimic…

Sa fi fost de vina pandemia, habar n-am, dar anul asta m-a cuprins febra Craciunului inca de la sfarsitul lui octombrie. Dar rau de tot, nu asa, in gluma, superficial! Abia stransesem decorul de Halloween, ca deja aveam o pofta nebuna sa scot de la naftalina bradul si decoratiunile de Craciun si sa ma pun pe treaba! Cu greu m-am abtinut pana in 6 decembrie, dar am infrant, fratilor! Mi-am infrant vointa si am impodobit pomul de Craciun in seara de Mos Nicolae, conform traditiei noastre vechi de un deceniu! Uaa, ce mult pare cand folosesti cuvantul asta in loc sa spui simplu „10 ani”! 😀

Si a mai fost cineva cuprins de aceeasi febra si nerabdare: Fetita Atomica din dotare, bucatica rupta din mine! Miercuri, 23 decembrie, a fost ultima ei zi de gradinita si… prima noapte de nesomn! De fapt, a doua, daca stau sa ma gandesc bine! Dupa o zi incarcata, cu ore intregi de alergat prin magazine, cine citea povesti de Craciun la 2 noaptea? Una dupa alta? Ba era cat pe ce sa se intample si cea mai mare nefacuta. fiindca ghiciti ce facea subsemnata la ora aia tarzie, jos pe covor in sufragerie. in timp ce Nazdravana, proaspat trezita din somn de grija Mosului, cobora hotarata scarile? Exact, impachetam de zor la cadouri si mai-mai sa fiu prinsa asupra faptului. Am scapat ca prin urechile acului, dar nu am apucat sa termin.

In ajunul Craciunului, ciocolatelele cu numarul 24, ultimele din cele doua calendare de Advent (cu Paw Patrol si Peppa Pig) si-au dat obstescul sfarsit bucurand papilele gustative ale Nazdravanei, iar Elful-spion, ochii și urechile lui Mos Crăciun în casa noastră, si-a schimbat pozitia pentru ultima data, inainte de a ne parasi, cocotandu-se pe galeria din sufragerie. Pesemne voia sa arunce o ultima privire, una de ansamblu, sa-si intimpareasca bine in minte imaginea locului care l-a gazduit timp de 24 de zile. Cine-l poate blama pe urecheatul magic? Ca doar a fost tratat regeste in fiecare zi, cu bunatati oferite din plin de preageneroasa noastra spre a-l imbuna sa-i transmita Mosului doar rapoarte pozitive, facand uitate nazdraveniile si obrazniciile ocazionale. Nu, cica nu se cheama mita, ci atentii! 😀

Anul asta, Al Meu Ca Bradul a fost „de garda” in bucatarie, in timp ce eu am stat cu odrasla si m-am jucat pana mi-a iesit pe ochi. 5 minute un joc, 5 minute altul si tot asa pana le-am epuizat pe toate. Si avem al naibii de multe, nu gluma! Dar asta e singura metoda eficienta de a ne duce la capat planurile, fiindca Nazdravana nu vrea deloc sa stea ori sa se joace singura, prin urmare nu te lasa nici pe tine sa-ti faci treburile. Asa ca ne impartim: unul sclav la stapana, celalalt la bucatarie. 😀 Si daca omul a preferat aburii oalelor, cine sunt eu sa-i contest placerile? 😛 Adevarul e ca i-au iesit toate, si sarmalele, si salata boeuf, si piftiile dupa care baleam amandoi si au fost o premiera in casa noastra, fiind prima data cand le-am făcut noi singurei (după sfaturile mamei de Mărgea și ale doamnei de la magazinul Moldova). Le-am. Noi. Ati observat ce am facut aici, da? 😀 😀 😀 Pai ce e al lui, nu e si al meu? Parca asa spune o lege a casniciei. Oricum, sa-i tina Dumnezeu obiceiul, ca tare bine e!

Apoi, asa, ca pe ultima suta de metri, am pus si noi afara doua statuete craciunistice si coronita pe usa de la intrare, iar inauntru, am imbracat scara in luminite si ghirlanda artficiala. Sub stricta supraveghere a Nazdravanei, care s-a oferit sa ne incurce ajute si neaparat pe acordurile colindelor invatate la gradinita.

Bineinteles ca nu am uitat de biscuitii si paharul cu lapte pentru Mos Crăciun, păi se poate? Nazdravana a ținut morțiș să le aleagă și să le așeze ea, cu mânuțele ei pe farfurie, lângă brad și să se și pozeze cu ele. Apoi, brusc, i s-a facut somn, ceea ce niciodata nu se intampla. A cascat zgomotos si teatral, sa fie sigura ca remarcam. „I’m so tired, mummy!”. Nici asta nu se intampla niciodata. Apoi ne-a anuntat ca trebuie neaparat sa mergem sus, in dormitor, sa ne bagam la somn. Deci clar a functionat sa-i spunem ca Mos Craciun nu vine daca nu doarme! 😀

Intre timp, Mosu’ a fost nevoit sa se culce la 5 dimineata, ca abia atunci si-a terminat treaba. Treaba care a constat in impachetat ultimele cadouri; plus carat de sus si pe varfuri, din camera single, pe celelalte ascunse acolo, sub cheie; plus aranjat toate sub brad, unde a dat de problema spatiului, ca nah, cadouri voluminoase si noua bancuta-cutie pentru depozitare incurca; plus agatat sosetele si terminat decorul la semineu; iar la final, facut curatenie in camera, strans jucarii de pe jos; si la finalul finalului, facut poze si filmari la tooooot, o tona de poze si o caruta de filmari, ca in ziua urmatoare clar ar fi fost imposibil! Si toate acestea in timp ce era cu urechile ciulite ca nu cumva sa se repete intamplarile din noptile trecute si de prea multa grija si entuziasm, Nazdravana să-și faca iar apariția pe scari!  

As fi vrut sa le pot așeza pe toate în jurul bradului, ar fi arătat mai estetic, dar cutia de lemn din stânga, pe care Nazdravana a pus tratația pentru Mos, și cutia pentru depozitare din dreapta, ambele păstrând colecția mea uriasa de papetarie, au redus considerabil spațiul, asa ca a trebuit sa ma descurc. Nu a ajutat nici faptul ca jocurile primite de Nazdravana erau voluminoase. În plus, anul asta, a crescut și numărul persoanelor care s-au gândit la noi, cadorisindu-ne cu treburi faine, de pus sub brad. Pentru prima data, desi prietenia noastră datează încă din liceu, unde am fost colege de banca, am făcut schimb de cadouri cu Rodica mea de la Cluj. A fost ideea/inițiativa ei, pe care nu contenesc sa o laud, fiindca tare bine mi-a facut, din toate punctele de vedere! ❤️ Apoi au fost și darurile de la Magda, tipa faina pe care am cunoscut-o anul asta, in septembrie, și pentru a cărei prietenie sunt mai mult decât recunoscătoare. Toate astea pe langa cele primite în mod obișnuit din tara, de la Mama de Mărgea și Livia, my sister from another mother. 😁

După atâtea dimineți in care Nazdravana întreba imediat ce deschidea ochii dacă a venit deja Mosul, uite ca a sosit și clipa mult așteptată! Nu pot descrie în cuvinte bucuria și entuziasmul ei la vederea bradului, dar mai ales la aflarea vestii ca Elful a plecat cu Mos Crăciun acasă, la Polul Nord. Cred că a răsuflat ușurată! 😂 Să mai amintesc cât e de convinsă și bucuroasă că Moșului i-a plăcut cupcake-ul cu ciocolată ales de ea? Sigur i-a plăcut, din moment ce l-a mâncat pe tot!

Inutil să mai spun că a fost foarte încântată de cele primite, cu care da, a trebuit să ne jucăm toată ziua, iar și iar, și iar, și iar! Ba a refuzat vehement să-și dea jos rochița roșie adusă de Moș Crăciun asortată la căciula si mănușile roz dăruite de Magda, așa că a dormit cu ele… două nopți la rând! Știți cum e să te pună odrasla să faci totul în locul ei fiindcă nu poate de mănuși? Eu, da! 😂

După ore întregi petrecute pe telefon, plănuind, căutând și în final cumparand toate cele necesare, ne-am dar mai ales m-am putut bucura de prima masa de Crăciun aranjata ca la carte de către subsemnata, bineinteles. Tot ce vedeți în imaginile de mai jos este nou, asa ca a necesitat ceva efort, credeți-mă, mai ales când cei din jurul tău nu dau doi bani pe ideile tale crete. 😂 Nu au nevoie de aranjament artistic, cand ei ar putea manca și din palma, foame sa fie! Dar sunt mai mult decât mandra de mine ca am reușit să-mi pun în practica ideile și ca masa mea de Craciun a ieșit exact cum o aveam în cap, dacă nu chiar mai bine!😁

A doua zi de Crăciun am petrecut-o lenevind, mancand, jucandu-ne din nou cu toate cele primite de Nazdravana de la Mosul cel (multprea)generos. Distracția zilei a fost asamblarea căsuței de turta dulce pe care noi doua am cumpărat-o din Penney’s, într-una din ieșirile noastre „ca fetele”. Ce dezastru a iesit in urma distracției, nu are rost sa pomenesc! 😂 Crezul meu e ca dacă nu ești jegos, inseamna ca nu te-ai distrat! Și-i zic asta Nazdravanei de fiecare data când pleaca din parc ca porcul sau o iau de la grădiniță pictata și scrisa din cap pana-n picioare!

Tot în a doua zi de Crăciun, am inaugurat o noua tradiție: cadouasul din șoseta. Dacă tot a fost primul an în care am agățat la semineu șosete de Crăciun, era și păcat sa nu le folosim, nu? Cea mai încântată a fost, după cum era de așteptat, Nazdravana noastră. Bine, și subsemnata, recunosc. Cui nu-i place sa primească daruri și atenție?! 😁

Nu a fost Craciunul la Viena pe care ni-l plănuisem anul trecut, dar am încercat, pe cât posibil, sa-l înfrumusețam și să-l transformam într-unul memorabil, de care sa ne amintim cu placere, în ciuda situației actuale. Și mai sper ceva: să-i creez Nazdravanei sărbători magice, cu amintiri de poveste, care să o facă, peste ani, sa se întoarcă mereu acasă. Măcar de Craciun.

Sărbători fericite în continuare, dragii mei cititori margelati! Sper ca sunteți bine sanatosi, și voi, și ai voștri!

CITATUL ZILEI:

„Craciunul este locul de pastrare al amintirii inocenței noastre.”   

 Joan Mills

O, brad frumos! – varianta 2020

Un brad de Crăciun au naturel era de mult în mintea și-n planurile mele, doar că nu prea s-au aliniat planetele ori poate că pur și simplu nu i-a fost vremea… până anul ăsta. Visam o întoarcere la natural și simplitate, fără culori țipătoare, fără sclipici, dar cu mult lemn, bumbac și ceramică, pe cât posibil cu decorațiuni lucrate manual.

Mama de Mărgea s-a oferit să mă ajute să-i dau viață, așa că ea s-a ocupat de toate: a cumpărat macrame de la merceria din oraș, a gugălit după modele și inspirație, s-a uitat la videoclipuri pe Youtube și la final, în timpul său liber, în loc de odihnă, mâinile ei pricepute au croșetat în jur de 40 de podoabe (globuri, steluțe și clopoței) pentru bradul margelat. Plus un îngeraș pentru vârf.  Apoi le-a pus la pachet și a stat cu grija lor 4 zile. Aproximativ vreo 3000 km. Până în ziua de Moș Nicolae, când au ajuns tefere și nevătămate în Irlanda cea verde și veșnic ploioasă.

Ca să putem spune că am contribuit și noi cu ceva, Al Meu Ca Bradul a umflat baloanele (și alea tot de mama pregătite) aflate în interiorul globurilor croșetate, iar subsemnata le-a tamponat cu aracet (la rândul lui trimis tot de mama). Le-am agățat pe unde am putut și le-am lăsat la uscat până în dimineața următoare, când am desfăcut ușor balonul de materialul textil întărit și l-am spart cu o foarfecă. Plus un mare poc!, spre deliciul Nazdravanei. Asta pentru cei interesați de proces, pe care tot mama mi l-a explicat pas cu pas. 😁

Așadar, anul ăsta, în afară de bradul artificial luat într-o doară din Tesco în al doilea Crăciun pe tărâm irlandez, toate podoabele sunt nou-nouțe. La fel și „fusta” bradului (treaba aia deșteaptă care acoperă suportul). De aici o rezulta probabil nerăbdarea si entuziasmul sporit, fiindcă trebuie să recunosc că visez la Crăciun încă de prin octombrie și cu greu am rezistat să nu-mi bag nasul în cutiile cu decorațiuni până la începutul lui decembrie! Se prea poate să fi contribuit la această nerăbdare și pandemia, nu zic nu! Cert e că pe lângă podoabele lucrate de mama priceputa din dotare, am mai cumpărat câteva în ton cu tema de anul asta. Le-am adunat în și din timp, de prin TK Maxx, Homebase, Tesco și Amazon. Ba am și comandat unele personalizate din țară, dar din păcate nu mai au șansa de a ajunge la timp.

Prin urmare, anul asta nu am avut brad împodobit în seara de Moș Nicolae, după cum ne e tradiția de vreo 10 ani, ci cu o zi mai târziu. Dar n-a fost cu supărare, dimpotrivă, două zile dedicate bradului au fost exact ce trebuia. Duminică după-amiaza am scos individul din cutie, l-am asamblat și am agățat decorațiunile pe care le aveam deja pregătite. Nazdravana a fost în extaz, nu am văzut-o niciodată așa, ceea ce ne-a uimit și umplut inimile de bucurie. Ne-a cerut să punem cântece de Crăciun pe telefon, specificând exact pe care, cântând și leganandu-se pe ritmul lor în timp ce atârna podoabele pe crengi. Nu l-a lăsat pe taică-său să stea deloc jos (deși împodobitul bradului chiar nu-l pasionează), ne-a supravegheat și împărțit ordine în stânga și-n dreapta. Și ca de obicei, ea a așezat vârful, îngerașul croșetat de „mama”, cum ii spune ea bunica-sii. Apoi a vrut neapărat să facem și poze lângă brad. A zâmbit larg, cu gura până la urechi și toți dinții ei mărunți la vedere, schimbându-și poziția mai ceva ca un model profesionist, lăsându-ne cu gura căscată și multe întrebări. Cred că mi-am auzit inima plesnind de drag și mierea curgând năvalnic prin vene.

A doua zi, luni, când aracetul se uscase deja, am adăugat și globulețele croșetate. Mă tot uitam la ele și nu-mi venea a crede cât de frumoase, gingașe și delicate sunt! Minuni ies din mâinile mamei de Mărgea, ADEVARATE MINUNI, nu altceva! Am mai aranjat dantela de bumbac, am mai schimbat locul decorațiunilor, am mai aruncat pe crengi și niște conuri de brad, pentru un pic de culoare și gata, misiune încheiată, habemus papam, pardon, abies! Brad, brad voiam sa zic! 😂

Un cadou întârziat, dar care m-a bucurat foarte tare. ❤️

CITATUL ZILEI:

„Bradul perfect pentru Crăciun? Toţi brazii de Crăciun sunt perfecţi!”

Charles Dickens

Dimineți de septembrie 2020 – prima ora a zilei in 60 de fotografii de toamna irlandeza

De la jumatatea lui septembrie, de cand o duc zilnic pe Nazdravana la gradinita, mi-am dat seama ca in fiecare dimineata execut, fara sa fi vrut ori planificat, cel mai fain si mai la indemana exercitiu de antrenare a atentiei la detalii… sau ceea ce se cheama in zilele noastre mindfulness.

Cele aproape 20 de minute cat dureaza drumul, de la iesirea din casa noastra pana in fata usii gradinitei, sunt momentele mele cu mine si cu tot ce ma inconjoara, legatura mea cu momentul prezent. Si asta in ciuda traficului intens specific orelor de varf care, culmea, nici nu ma deranjeaza, atat de zen sunt! Si da, pentru o fire anxioasa ca a subsemnatei, asta chiar e un lucru mare!

Daca as fi mers cu masina si nu pe picioare, cum fac in fiecare zi, toate mi-ar fi ramas straine. Cum se joaca razele soarelui printre crengile copacilor. Cum cade lumina diminetii pe un petec de iarba inrourata. Desprinderea tacuta de ram si caderea leaganata a unei frunze. Forma schimbatoare a norilor maturati cu repeziciune de vantul nervos. Stralucirea de diamant a picaturilor de ploaie. Ceata laptoasa invaluind totul in mister. Hainele copacilor luand foc in culorile toamnei. Covoarele crocante de frunze uscate. Trandafirii care se incapataneaza sa-si duca ultimele zile in acelasi roz bombonicios de peste vara. Toate astea imi dau o stare de bine, imi aduc liniste si relaxare cum foarte putine lucruri mai reusesc s-o faca. In mod paradoxal, sunt si momentele in care ma simt conectata la toate din jurul meu, ca facand parte din ceva mult mai mare decat noi toti. Ma fac sa nu ma mai simt singura.

Si contrar parerii generale, faptul ca ma opresc din drum sa fotografiez cu telefonul tot ce ma impresioneaza, nu ma scoate din starea asta de mindfulness, ci dimpotriva, ma ajuta sa o retraiesc in momentul in care vad imaginile imortalizate. Si daca tot am strans atatea, am zis sa le impartasesc si cu restul lumii, e chiar pacat s ale tin doar pentru mine. Asa ca, enjoy ! 🙂

CITATUL ZILEI:

„Frumosul este tot atât de necesar ca şi utilul.”

Victor Hugo

Prima zi din ultimul an de gradinita

Prima zi ar fi trebuit sa fie luni, 31 august, dar conducerea gradinitei ne-a cerut ca, la intoarcerea din vacanta, sa o tinem pe Nazdravana doua saptamani acasa, desi veneam dintr-o tara aflata pe lista verde si deci izolarea nu era nici obligatorie, nici necesara. Doar ca sa fim siguri! Le-am inteles punctul de vedere, asa ca ne-am conformat. Prin urmare, Galusca Nazdravana a inceput abia ieri noul an de gradinita, al doilea din viata ei si totodata ultimul, fiindca la anul va merge deja la scoala, la Junior Infants.

De data asta, emotiile subsemnatei nu au mai fost la fel de mari ca in septembrie trecut, fiindca acum stiam cat de cat la ce sa ma astept, dar tot au existat, in special din cauza faptului ca anul asta am trecut la program full time si nu eram sigura cum se va adapta Nazdravana. In teorie, poate sta acolo zilnic de luni pana vineri, de la ora 8 dimineata pana la 6 seara, cat e deschisa gradinita. In practica, o duc la 9 si o iau in jur de 17:30. Indiferent cat sta, pretul saptamanal e oricum același, adică un pic peste suta de euro. Ar fi fost dublu, dar Nazdravana a implinit vârsta la care beneficiază de schema ECCE, adică 3 ore pe zi plătite de guvernul irlandez. Da, toate sunt scumpe în Tara de Smarald!

Ieri dimineata a strambat un pic din nas ca nu vrea la „nesesi”, ci „sleep”. Cred și eu, cine s-a încăpățânat să stea trează până la miezul nopții? Apoi s-a răzgândit, mai bine la „shopping” ca să-și ia un ou de ciocolată. 😀  Inutil să mai adaug că într-un final tot la grădiniță am ajuns, moment în care i s-a luminat brusc fața și zâmbetul i s-a lărgit de la o ureche la cealaltă. Mi-a zis bye-bye și asta a fost! Dacă aș spune că nu am răsuflat ușurată, aș minți. Dacă aș spune că nu m-am și întristat puțin, iar as minți. Crește puiul meu, încet-încet se desprinde de mine. În curând nu mă va lăsa să o pup în fața colegilor fiindcă o fac de rușine, apoi îmi va striga furioasă că nu o înțeleg și nu știu nimic, iar într-un viitor mult mai apropiat decât cred sau vreau, îmi va spune că nu are nevoie de mine. Și atunci o să mă întreb, la fel ca ieri, când a crescut și s-a făcut atât de mare, unde s-a scurs tot timpul ăsta? Parcă acum o oră era cât o sticlă de cola, de nici nu-i simțeam greutatea în timp ce dormea răsfirata pe pieptul meu.

Când să o iau de la grădiniță, ea deja mă văzuse pe geam și încerca să descuie ușa, în timp ce striga entuziasmata „mami, maaami, maaaaaami”. În momentul în care mi-a sărit în brațe, a bufnit-o plânsul. Anul trecut m-ar fi încercat un teribil sentiment de vinovăție, dar acum știu că bratele mele ii oferă de fapt un loc atât de cald și sigur, încât își permite să descarce toată tensiunea și stresul acumulate pe parcursul zilei. Înțeleg ca îi e greu și ei. E într-adevăr o experienta necesara și cu beneficii de necontestat, atat pentru ea, cat și pentru mine, dar asta nu o transformă automat în ceva ușor. Și nici n-a terminat bine cu plânsul, că a început vorbăria. Mi-a arătat cum au dansat pe nu știu ce cântecel și că a făcut bubu la un deget, deci să-i pun neapărat plasture când ajungem, m-a înștiințat că nu a dormit și nici mâncat, că vrea acasă și că-i e dor de taică-su.

Vorbește din ce în ce mai bine, ca mult a vorbit întotdeauna, chiar dacă nu o înțelegea nimeni, leagă cuvinte în fraze din ce în ce mai lungi și turuie până te zăpăcește de cap… Si mult după. 😂 Ieri a zis pentru prima data „smelly” și azi „spicy”, referindu-se la mâncarea de la grădinița. Asta pe lângă „yucky”, deci clar nu a vrut sa manance nimic. Lucru la care ma așteptam, fiindca e foarte pretențioasă, iar de ceva vreme a intrat într-o fază în care nu vrea decât paste, pizza și „cane and tatu” (carne cu piure). Și bineînțeles „șochet”, adică ciocolată, dar de-asta nu primește ea atât de multă și de des pe cât cere.

Când am ajuns acasă, a mâncat și a picat ruptă de oboseală. Ba azi a adormit încă de pe drum, în cărucior. Ceea ce m-a făcut să mă întreb ce Doamne iartă-mă de activități fac educatoarele de-i obosesc în halul ăsta? Nu că m-aș plânge, să ne-ntelegem! 😂 De fapt, îmi pun toate speranțele în programul ăsta full time. Poate reușim sa ajungem la o rutina, cu trezit și culcat la aceleași ore în fiecare zi, cu nopți dormite cu adevărat, fără pavor nocturn și treziri la 3-4 ore, și cât mai puțin timp petrecut în fața ecranelor. Nu știu dacă cer prea multe sau dacă-mi fac speranțe deșarte, vom vedea pe parcurs cum evoluează lucrurile. Oricum, speranța moare ultima, nu-i așa?

CITATUL ZILEI:

„In fiecare zi a vietii noastre, facem depozite in bancile de memorie ale copiilor nostri.”

Charles R. Swindoll

Ultima zi din primul an de gradinita – ganduri si concluzii la final

Ultima zi din primul an de gradinita ar fi trebuit sa fie ieri, dar storm Ellen ne-a dat peste cap toata ziua. Da, furtuna in august! In mod normal, sezonul furtunilor incepe prin septembrie, dar 2020, turbatul asta de an, continua sa faca ravagii, in stilul caracteristic! Nimic nu ma mai mira! La ce vant batea, riscam sa ne ia pe sus si pe mine, si pe Galusca, cu tot cu carucior, asa ca am ramas acasa si am luat la rand toate jucariile cu care nu ne mai jucasem de multa vreme, iar dupa-masa, subsemnata a reusit chiar sa faca o serie de fotografii (creativitatea mea e la cote maxime in ultimul timp si Galusca a fost foarte generoasa, nestricandu-mi cadrele cum face de obicei). La ora asta inca ploua cu galeata, iar eu, in loc sa fac bagajele pentru vacanta, fiindca la 5 dimineata plecam spre aeroport, ma lupt cu Adobe Premiere Pro care nu vrea sa-mi salveze un videoclip si se blocheaza intruna! Da, prioritati! 😀

Despre acest prim an de gradinita din viata Galustei si a noastra ce as putea spune? Ca a fost greu, doldora de boli si vizite la medicul de familie, farmacie si chiar Urgente, plin de incertitudini si instabilitate, teama, frustrari, nervi, stres, oboseala, confuzie, dar si speranta, bucurie, recunostinta, crestere. Si in ciuda acestei lungi insiruiri de epitete unul mai dragut ca celalalt, tot nu cred ca am reusit sa-i fac o descriere adecvata, care sa reflecte intocmai roller-coasterul emotional prin care am trecut din septembrie 2019 pana ieri (sau ma rog, miercuri, cand Galusca a fost pentru ultima data la gradinita ori „nesesi”, cum ii spune ea). Despre cum ne-am pregatit, ce emotii am avut si ce amintiri mi-a starnit startul acestei noi etape am scris anul trecut aici.

Am inscris-o la gradinita cea mai apropiata de casa, fiindca nu avem inca masina si chiar de-am avea, subsemnata nu conduce. Oricum e un drum de doar 15-20 de minute pe jos, depinde cat de repede ma misc, iar in zilele racoroase, cu ploaie si vant, credeti-ma pe cuvant, sunt a naibii de rapida! Cand ne-a lovit cate o furtuna (adica din septembrie pana prin aprilie), nici nu m-am obosit sa ies din casa, chiar nu avea rost sa fac pe Ana lui Manole si sa ma lupt cu stihiile naturii. Am inscris-o pe data de 13 august, aceasta fiind si ziua in care am aterizasem pe Insula de Smarald, cu 3 ani in urma. Pentru unii e doar o coincidenta, dar eu nu cred in asa ceva, sunt ferm convinsa ca nimic nu e intamplator si toate sunt interconectate. Daca am fi locuit in Dublin, cu siguranta nu am fi avut nicio sansa de a gasi un loc liber cu doua saptamani inainte de inceperea anului scolar, sunt atatia care au copiii pe liste de asteptare de luni intregi, chiar un an, si nu prea au ce face in privinta asta! As vrea sa spun ca noi am fost norocosi, dar de fapt asta e avantajul locuitului intr-un oras mic (capitala de comitat, intr-adevar, dar tot un oras mic ramane, incomparabil cu Dublinul).

Am ales programul cel mai scurt – 3 ore, de la 9 la 12, lunea, miercurea si vinerea – cu gandul ca dupa ce se acomodeaza Nazdravana, sa trecem la program lung. Dar asta nu s-a mai intamplat, vezi Corona, pandemie, izolare, stim cu toti despre ce vorbesc, pe de-o parte, iar pe de-alta, m-a deranjat foarte tare o scena pe care am surprins-o intr-o zi, cand venisem sa o iau pe cea mica de la gradinita. In timp ce asteptam, alaturi de o alta familie, usa fiind deschisa si una din educatoare exact in prag, o vad pe directoare, Niamh pe numele ei, o tipa care nu mi-a transmis energie buna din ziua in care am intalnit-o, tragand-o nervoasa pe Nazdravana de brat si tarand-o pana in hol, unde pregateau copiii de plecare, in timp ce asta mica a mea plangea si urla ca din gura de sarpe. Toata treaba nu a durat mult, doua-trei secunde doar, dar imaginea aia a fost de-ajuns sa ma cuprinda un uragan de stupoare si confuzie care sa-mi inmoaie brusc genunchii si sa ma paralizeze pe loc. Parca eram un soricel muscat de-o vipera, eu care de obicei ma aprind ca focul de paie si imediat sar la cearta, atunci am ramas pe loc, muta, fara sa fiu in stare sa deschid gura si sa o sapunesc bine pe respectiva, asa cum merita.

Mi-a luat mult timp sa realizez ce-mi vazusera ochii, mi-am pus tot felul de intrebari, am analizat, intors si rasucit scena pe toate partile, pana mi s-a facut greata si am avut cosmaruri noaptea, mi-am pus sub semnul indoielii ratiunea si sentimentele, precum si calitatea de mama, m-am intrebat daca nu cumva exagerez eu si chiar i-am gasit scuze respectivei, m-am certat singura si m-am simtit vinovata ca nu am avut reactie. Inutil sa adaug ca de-atunci, Nazdravana ne-a anuntat ca nu mai vrea sa mearga la gradinita, iar noi am hotarat ca nu o mai ducem si ca din toamna o sa gasim alt loc.

Asta a fost picatura care a umplut paharul, fiindca de la bun inceput ne-am lovit de o lipsa crasa de comunicare. In secolul XXI, era tehnologiei, cand pe langa banalul apel telefonic, avem si o caruta de aplicatii menite sa inlesneasca transmiterea informatiilor, tu nu esti in stare sa ma anunti ca in data cutare gradinita e inchisa, ca sa nu ma mai deplasez inutil pana acolo.

A mai fost si faptul ca ni s-a cerut sa platim saptamanal, vinerea, in bani cash. Pentru cei interesati ce preturi se practica pe aici, am dat 63 euro pe saptamana, 9 ore in total, indiferent daca cea mica a fost prezenta ori a lipsit. Și dacă stau sa calculez, cred ca mai mult a stat acasă decât la grădinița, fiindca sub pretextul construirii imunității, a luat de acolo toate bolile care se pasează în colectivitate ca o minge mult dorita. Apoi, generoasa din fire, ni le-a dat și noua, oamenilor mari din casa. Prima care prelua leapșa a fost întotdeauna subsemnata, bineinteles, ca doar cu mine a stat mereu nas în nas, lipita ca un scai în blana oii. Mai pe scurt, am dat o groaza de bani pe… nimic. Și în casă, si cu banii luați. Adevărată afacere, nu gluma!

Neavand un bancomat in apropiere si nici masina, am avut o grija in plus, care ma stresa mai mult decat as fi crezut posibil. Cand am intrebat de cont bancar, ni s-a spus ca nu exista, ceea ce ni s-a parut cel putin bizar. Avea sa se clarifice si chestiunea asta pe 29 iunie, cand in Irlanda s-au redeschis gradinitele si am fost sunata de cealalta directoare, cu care nu interactionasem niciodata si deci nici macar nu stiam cum arata, sa ma intrebe daca Nazdravana se reintoarce si orice nelamurire am, sa o sun pe ea, si numai pe ea. Alta treaba care ni s-a parut bizara. Si cum eu sunt Mama Omida, atunci am stiut sigur ca ceva se intamplase.

La inceputul lui martie, ca sa nu mai stau cu banii in plic saptamanal, am platit pentru toata luna, iar in 12 martie, am intrat in izolare si totul s-a inchis. Practic am ramas cu doua saptamani platite in avans. Doar ca la sfarsitul lui iunie, la redeschidere, m-am trezit cu o noua directoare in locul lui Niamh, mult mai simpatica si cu un vibe mai bun, care ma anunta ca nu mai platisem gradinita din ianuarie si deci le datoram vreo cateva sute de euro bune. Mi-a cazut fata! O fotografie in momentul ala ar fi fost de nepretuit, numai buna de facut meme-uri! Iar cand m-a intrebat si cui i-am dat banii in tot acest timp, deodata mi s-a ridicat un val de pe ochi, toate s-au legat in mintea mea si am vazut clar totul: de ce nu o interesa pe Niamh sa aiba o buna relatie cu parintii, de ce nu o durea de copii, de ce ne-a spus ca nu exista cont bancar si trebuie platit cash, de ce nu mai lucreaza acolo! Singura ei grija a fost sa adune banii si sa fuga cu ei! Si cu siguranta ca planuia asta de mult timp!

Acum, cand scriu toate aceste patanii, imi par chiar amuzante, ba pe alocuri de necrezut. Pentru ca da, adevarul e ca nu m-as fi asteptat sa patim asa ceva aici! In Romania poate, dar nu aici! Asta ca vedeti ca nicaieri nu e perfect, ca oameni de rahat sunt peste tot, ca nici in Irlanda nu umbla cainii cu covrigi in coada! Mama spune mereu ca omul sfințește locul; câtă dreptate are! Dar cum totul e bine când se termina cu bine, având în vedere schimbarea managementului și mai ales faptul ca toată vara Nazdravana a plecat de la grădinița cu zâmbetul pe buze, instiintandu-ma ca „it was so much fun” si ca „Eva happy!”, am înscris-o si pentru anul următor.

CITATUL ZILEI:

„Copiii sunt ca cimentul proaspăt. Orice cade pe ei îi marchează.”

Dr. Haim Ginott

Nunta de tinichea sau 10 ani de când am spus DA

Daca e o lectie pe care chiar mi-am invatat-o si insusit-o foarte bine este aceea ca nu exista trecut sau viitor, ci doar prezent. Nu conteaza ce a fost sau ce va fi (daca va fi), important e ce este. Tot ce avem este ACUM, acest moment, aceasta clipa. Si daca doar asta avem, atunci de ce sa nu ne si bucuram de lucrul asta, singurul de care putem fi siguri – clipa prezenta?

Ceea ce am si facut in weekendul trecut, mai precis sambata, cand am sarbatorit 10 ani de casnicie (impliniti de fapt vineri, pe 31 iulie), asa cum am putut si ne-am priceput noi mai bine: cu (o tona de) mancare si bautura, tort si sampanie, muzica si voie buna. Asta dupa ce m-am stresat pana la cer si inapoi sa pregatesc totul (adica foarte multe treburi) la timp. Ca nah, ce sa vezi, old habits die hard, iar eu raman o perfectionista pana mor!

Nu stiu, zau, cand au trecut 10 ani. Parca ieri eram in focuri cu pregatirile de nunta. 10 ANI! 10! Multi sau putini, n-as putea spune, dar cu siguranta plini. Multe amintiri frumoase, altele dureroase, impliniri, dezamagiri, suisuri si coborasuri, uneori usor, alteori greu. Raman la parerea mea ca a alege sa-ti imparti viata cu o alta fiinta, zi de zi, an dupa an, de buna voie si nesilit de nimeni, este unul dintre cele mai grele lucruri din cate exista. Inca-mi aduc aminte si cu siguranta nu o sa uit niciodata, discursul profei de mate de la banchetul pe clasa dintr-a doispea. Am imaginea asta intiparita in minte cu dumneaei in picioare, la masa profesorilor, cu paharul de toast in mana, spunandu-ne ca in viata putem gresi multe, dar a alege un partener nepotrivit poate fi cea mai mare greseala, care sa ne marcheze pe viata, prin urmare, sa deshidem bine ochii inainte de casatorie. Probabil imi amintesc si acum aceste cuvinte fiindca spre deosebire de discursurile celorlalti profesori, al ei a fost foarte specific si, de la „inaltimea” si experienta celor 19 ani pe care-i aveam atunci, mi s-a parut putin cam fatalist. „Daca nu te mai intelegi cu celalat, divortezi si gata!” stiu ca mi-am zis in sine. Acum, cand am dublul varstei de atunci, ii dau perfecta dreptate. Lucrurile nu sunt niciodata atat de simple, viata are prea multe nuante si variabile pentru a putea imparti totul doar in alb sau negru.

Planuri marete de viitor nu prea avem. Cand te gandesti ce roller-coaster imprevizibil a fost 2020, parca pare ridicol si superficial sa-ti planifici urmatorii ani. Luam fiecare zi in parte, asa cum vine, ne bucuram de ea si iincercam sa o folosim cat mai bine cu putinta. Cand ai drept odrasla o Fetita Atomica, nici nu poti actiona altfel, c-ar insemna sa-ti furi singur caciula. In rest, toate bune si frumoase, cand ne-o fi mai rau, asa sa ne fie, vorba romanului.

P.S.: Ma tot intreb cui i-a venit ideea ca aniversarile casatoriei sa poarte numele astea amuzante (ca sa nu le numesc ridicole)?! Adica cineva s-a trezit intr-o dimineata si si-a zis ca implinirea a 10 ani de la casatorie e o treaba asa mareata incat ar trebui sa se numeasca „nunta de tinichea”! Iar altii, la fel de entuziasmati, au fost intrutotul de acord! 😀 Acum serios, chiar tine cineva cont de chestiile astea si face cadouri in functie de numele si simbolul fiecarei aniversari?

CITATUL ZILEI:

„Casatoria este acea relatie intre barbat si femeie in care independenta este egala, dependenta – mutuala, iar indatorirea – reciproca.”

Louis K. Anspacher

Decorul margelat pentru Paștele carantinat

Aveam articolul asta pregatit inca de dinainte de Paste, dar am vrut neaparat sa includ si videoclipul aferent, asa ca a fost nevoit sa astepte cumintel in draft pana azi, cand am terminat de editat filmuletul. De fapt, chiar in momentul asta, youtube-ul il proceseaza cu spor. Noroc ca e scurt!

Cred ca videoclipul e destul de elocvent, prin urmare nu as mai avea prea multe de adaugat. Si totusi…

Dupa cum e obiceiul, pantofarele albe (de la Ikea) de la intrarea in casa au găzduit și anul asta tradiționalul copac cu oua. Atat de mult imi place copacul asta din metal alb-auriu (cumparat din Dunnes), nici nu va inchipuiti! Ca sa mai schimb un pic treaba fata de anul trecut, de data asta nu am mai agatat in el toate ouale decorative pe care le am, ci le-am impartit pe culori: verde in living, galben afara, la intrarea in casa, iar pe cele roz le-am pastrat pentru adoratul meu. Nu stiu, zau, de unde fascinatia asta a mea pentru copacii de Paste!

Ca sa duc podoaba la un alt nivel, am adaugat (cu banda dublu-adeziva) si niste camelii artificiale, cumparate anul trecut din Homestore (sunt innebunita dupa culoarea lor), si am garnisit totul cu un felinar de la Ikea, un iepuras elegant din ceramica luat din TK Maxx cand inca nu se declarase carantina, si semnul cu „happy easter” din lemn (parte dintr-un set de 3, de culori diferite, pe care o sa le vedeti in imaginile de mai jos), gasit in Tuthills. Toate astea roz, bineinteles, fiindca de vreo cinci ani am o pasiune pentru culoarea asta, desi inainte o uram cu patima!

Anul trecut, in preajma Craciunului, cand am „salvat” de pe strada crenguta asta, nici nu ma gandeam eu ca o voi folosi luni bune, dichisind-o si de Ziua Indragostitilor, si de 1-8 Martie, si de St. Patrick’s, si de Paste. 😀 Atat de draga mi-a fost, ca mi-a venit greu sa ma despart de ea, prin urmare, am profitat la maxim de prezenta sa. Si recunosc ca, acum ca a trecut Pastele, ma tot gandesc ce i-as mai putea face, fiindca nu sunt pregatita sa o dau jos din cui si sa o arunc. Mda, e o vorba la noi, fiecare cu stolul lui! 😀

Asadar, la semineu, am vrut ca totul sa fie o combinatie de verde crud si alb, fiindca imi inspira prospetimea primaverii. M-am chinuit un pic sa conving buchetelele de flori artificiale sa nu mai cada de pe crenguta, si sa indes cuibul ala in colivie, dar pana la urma mi-a iesit totul cum am vrut.

Anul asta, am facut un aranjament pascal si pentru bucatarie, ocazie cu care am realizat ca am mare nevoie de niste naproane in diferite culori pentru masa. Pentru moment, m-am descurcat cu ce am gasit prin casa. Recunosc, fara falsa modestie, ca ma pricep sa improvizez! 😛 Spuneti voi, galbenul asta soare nu va incarca cu energie si voie buna?

Si daca tot a reparat, chituit si vopsit Al Meu Ca Bradul glaful, am adaugat si acolo doua-trei accente pascale. Asa e cand ai foarte multe obiecte pentru decorat si-ti pare rau ca nu le poti folosi pe toate!

Iepuras decoratiune lemn Lidl Paste 2020.jpeg

 

Pentru Pastele asta, in premiera, am decorat si afara, la usa. Culoarea aleasa? Galben, sa se asorteze cu toate papadiile si cu florile alea care ne-au inundat peluza si al caror nume nu-l cunosc. Dar mi se par atat de frumoase, incat de dragul lor, nu am mai tuns gazonul, lasandu-le sa-si duca traiul linistite si sa ne bucure retina. Ca tot marturiseam mai sus ca ador copacii decorati cu oua de Paste, am mai incropit unul, pe galben si un pic mai rustic de data asta, dintr-un vas cumparat din Mr. Price, la un pret de nimic, si o creanga gasita pe strada noastra. Nu sunt eu norocoasa, hmm? Clestisorii din lemn sunt din Lidl, de anul trecut si abia acum am gasit ocazia de a-i pune la treaba.

Ladita am cumparat-o toamna trecuta din Ikea, am vopsit-o si folosit-o la decorul tomnatic si cel de Halloween, prin urmare acum a trebuit sa scotocesc dupa ea in ditamai cutia cu decoratiuni gata-gata sa se reverse peste cine indraznea sa le deranjeze. Felinarul si floarea in vas galben sunt tot din Ikea, iar iepurasul din Tuthills. Aveam de gand ca anul asta sa cumpar si perechea lui feminina, dar carantina mi-a dat peste cap planurile. Semnele din lemn sunt si ele vechi si atat de mult le-a frecat Nazdravana, incat le-a rupt coada. Pe una am reusit sa o repar cu pistolul cu lipici, dar cealalta nu a mai fost de gasit. Nu pot sa-mi dau seama pe unde a sfarsit…

Coronita, luata anul trecut din Eurogiant cu un euro jumate, a fost exact ce trebuia cu iepurasul ala galben din lemn. I-am adăugat florile ca să nu mai para asa golasa și sa fie mai vizibila.

Si gata cu decorul. Dus este si Pastele… Acum sa vedeti munca la strans toate astea. Imi place cand gandesc si aranjez totul fiindca ma cuprinde febra creativa, dar sa desfac decorul si sa-l depozitez in cutii, nu ma incanta la fel de mult. 😀 La final, va las link catre articolul cu decorul de Paste de anul trecut, sa aruncati un ochi in caz ca sunteti curiosi. 😉

CITATUL ZILEI:

„Totul râde, totul cântă, primăvara este sărbătoarea infinitului.”

Victor Hugo