Ultima zi din primul an de gradinita – ganduri si concluzii la final

Ultima zi din primul an de gradinita ar fi trebuit sa fie ieri, dar storm Ellen ne-a dat peste cap toata ziua. Da, furtuna in august! In mod normal, sezonul furtunilor incepe prin septembrie, dar 2020, turbatul asta de an, continua sa faca ravagii, in stilul caracteristic! Nimic nu ma mai mira! La ce vant batea, riscam sa ne ia pe sus si pe mine, si pe Galusca, cu tot cu carucior, asa ca am ramas acasa si am luat la rand toate jucariile cu care nu ne mai jucasem de multa vreme, iar dupa-masa, subsemnata a reusit chiar sa faca o serie de fotografii (creativitatea mea e la cote maxime in ultimul timp si Galusca a fost foarte generoasa, nestricandu-mi cadrele cum face de obicei). La ora asta inca ploua cu galeata, iar eu, in loc sa fac bagajele pentru vacanta, fiindca la 5 dimineata plecam spre aeroport, ma lupt cu Adobe Premiere Pro care nu vrea sa-mi salveze un videoclip si se blocheaza intruna! Da, prioritati! 😀

Despre acest prim an de gradinita din viata Galustei si a noastra ce as putea spune? Ca a fost greu, doldora de boli si vizite la medicul de familie, farmacie si chiar Urgente, plin de incertitudini si instabilitate, teama, frustrari, nervi, stres, oboseala, confuzie, dar si speranta, bucurie, recunostinta, crestere. Si in ciuda acestei lungi insiruiri de epitete unul mai dragut ca celalalt, tot nu cred ca am reusit sa-i fac o descriere adecvata, care sa reflecte intocmai roller-coasterul emotional prin care am trecut din septembrie 2019 pana ieri (sau ma rog, miercuri, cand Galusca a fost pentru ultima data la gradinita ori „nesesi”, cum ii spune ea). Despre cum ne-am pregatit, ce emotii am avut si ce amintiri mi-a starnit startul acestei noi etape am scris anul trecut aici.

Am inscris-o la gradinita cea mai apropiata de casa, fiindca nu avem inca masina si chiar de-am avea, subsemnata nu conduce. Oricum e un drum de doar 15-20 de minute pe jos, depinde cat de repede ma misc, iar in zilele racoroase, cu ploaie si vant, credeti-ma pe cuvant, sunt a naibii de rapida! Cand ne-a lovit cate o furtuna (adica din septembrie pana prin aprilie), nici nu m-am obosit sa ies din casa, chiar nu avea rost sa fac pe Ana lui Manole si sa ma lupt cu stihiile naturii. Am inscris-o pe data de 13 august, aceasta fiind si ziua in care am aterizasem pe Insula de Smarald, cu 3 ani in urma. Pentru unii e doar o coincidenta, dar eu nu cred in asa ceva, sunt ferm convinsa ca nimic nu e intamplator si toate sunt interconectate. Daca am fi locuit in Dublin, cu siguranta nu am fi avut nicio sansa de a gasi un loc liber cu doua saptamani inainte de inceperea anului scolar, sunt atatia care au copiii pe liste de asteptare de luni intregi, chiar un an, si nu prea au ce face in privinta asta! As vrea sa spun ca noi am fost norocosi, dar de fapt asta e avantajul locuitului intr-un oras mic (capitala de comitat, intr-adevar, dar tot un oras mic ramane, incomparabil cu Dublinul).

Am ales programul cel mai scurt – 3 ore, de la 9 la 12, lunea, miercurea si vinerea – cu gandul ca dupa ce se acomodeaza Nazdravana, sa trecem la program lung. Dar asta nu s-a mai intamplat, vezi Corona, pandemie, izolare, stim cu toti despre ce vorbesc, pe de-o parte, iar pe de-alta, m-a deranjat foarte tare o scena pe care am surprins-o intr-o zi, cand venisem sa o iau pe cea mica de la gradinita. In timp ce asteptam, alaturi de o alta familie, usa fiind deschisa si una din educatoare exact in prag, o vad pe directoare, Niamh pe numele ei, o tipa care nu mi-a transmis energie buna din ziua in care am intalnit-o, tragand-o nervoasa pe Nazdravana de brat si tarand-o pana in hol, unde pregateau copiii de plecare, in timp ce asta mica a mea plangea si urla ca din gura de sarpe. Toata treaba nu a durat mult, doua-trei secunde doar, dar imaginea aia a fost de-ajuns sa ma cuprinda un uragan de stupoare si confuzie care sa-mi inmoaie brusc genunchii si sa ma paralizeze pe loc. Parca eram un soricel muscat de-o vipera, eu care de obicei ma aprind ca focul de paie si imediat sar la cearta, atunci am ramas pe loc, muta, fara sa fiu in stare sa deschid gura si sa o sapunesc bine pe respectiva, asa cum merita.

Mi-a luat mult timp sa realizez ce-mi vazusera ochii, mi-am pus tot felul de intrebari, am analizat, intors si rasucit scena pe toate partile, pana mi s-a facut greata si am avut cosmaruri noaptea, mi-am pus sub semnul indoielii ratiunea si sentimentele, precum si calitatea de mama, m-am intrebat daca nu cumva exagerez eu si chiar i-am gasit scuze respectivei, m-am certat singura si m-am simtit vinovata ca nu am avut reactie. Inutil sa adaug ca de-atunci, Nazdravana ne-a anuntat ca nu mai vrea sa mearga la gradinita, iar noi am hotarat ca nu o mai ducem si ca din toamna o sa gasim alt loc.

Asta a fost picatura care a umplut paharul, fiindca de la bun inceput ne-am lovit de o lipsa crasa de comunicare. In secolul XXI, era tehnologiei, cand pe langa banalul apel telefonic, avem si o caruta de aplicatii menite sa inlesneasca transmiterea informatiilor, tu nu esti in stare sa ma anunti ca in data cutare gradinita e inchisa, ca sa nu ma mai deplasez inutil pana acolo.

A mai fost si faptul ca ni s-a cerut sa platim saptamanal, vinerea, in bani cash. Pentru cei interesati ce preturi se practica pe aici, am dat 63 euro pe saptamana, 9 ore in total, indiferent daca cea mica a fost prezenta ori a lipsit. Și dacă stau sa calculez, cred ca mai mult a stat acasă decât la grădinița, fiindca sub pretextul construirii imunității, a luat de acolo toate bolile care se pasează în colectivitate ca o minge mult dorita. Apoi, generoasa din fire, ni le-a dat și noua, oamenilor mari din casa. Prima care prelua leapșa a fost întotdeauna subsemnata, bineinteles, ca doar cu mine a stat mereu nas în nas, lipita ca un scai în blana oii. Mai pe scurt, am dat o groaza de bani pe… nimic. Și în casă, si cu banii luați. Adevărată afacere, nu gluma!

Neavand un bancomat in apropiere si nici masina, am avut o grija in plus, care ma stresa mai mult decat as fi crezut posibil. Cand am intrebat de cont bancar, ni s-a spus ca nu exista, ceea ce ni s-a parut cel putin bizar. Avea sa se clarifice si chestiunea asta pe 29 iunie, cand in Irlanda s-au redeschis gradinitele si am fost sunata de cealalta directoare, cu care nu interactionasem niciodata si deci nici macar nu stiam cum arata, sa ma intrebe daca Nazdravana se reintoarce si orice nelamurire am, sa o sun pe ea, si numai pe ea. Alta treaba care ni s-a parut bizara. Si cum eu sunt Mama Omida, atunci am stiut sigur ca ceva se intamplase.

La inceputul lui martie, ca sa nu mai stau cu banii in plic saptamanal, am platit pentru toata luna, iar in 12 martie, am intrat in izolare si totul s-a inchis. Practic am ramas cu doua saptamani platite in avans. Doar ca la sfarsitul lui iunie, la redeschidere, m-am trezit cu o noua directoare in locul lui Niamh, mult mai simpatica si cu un vibe mai bun, care ma anunta ca nu mai platisem gradinita din ianuarie si deci le datoram vreo cateva sute de euro bune. Mi-a cazut fata! O fotografie in momentul ala ar fi fost de nepretuit, numai buna de facut meme-uri! Iar cand m-a intrebat si cui i-am dat banii in tot acest timp, deodata mi s-a ridicat un val de pe ochi, toate s-au legat in mintea mea si am vazut clar totul: de ce nu o interesa pe Niamh sa aiba o buna relatie cu parintii, de ce nu o durea de copii, de ce ne-a spus ca nu exista cont bancar si trebuie platit cash, de ce nu mai lucreaza acolo! Singura ei grija a fost sa adune banii si sa fuga cu ei! Si cu siguranta ca planuia asta de mult timp!

Acum, cand scriu toate aceste patanii, imi par chiar amuzante, ba pe alocuri de necrezut. Pentru ca da, adevarul e ca nu m-as fi asteptat sa patim asa ceva aici! In Romania poate, dar nu aici! Asta ca vedeti ca nicaieri nu e perfect, ca oameni de rahat sunt peste tot, ca nici in Irlanda nu umbla cainii cu covrigi in coada! Mama spune mereu ca omul sfințește locul; câtă dreptate are! Dar cum totul e bine când se termina cu bine, având în vedere schimbarea managementului și mai ales faptul ca toată vara Nazdravana a plecat de la grădinița cu zâmbetul pe buze, instiintandu-ma ca „it was so much fun” si ca „Eva happy!”, am înscris-o si pentru anul următor.

CITATUL ZILEI:

„Copiii sunt ca cimentul proaspăt. Orice cade pe ei îi marchează.”

Dr. Haim Ginott