Viata de imprumut

Sunt ani de când tot plec de-acasă
Și-ndes în suflet plâns, amar și foc,
Îmi iau cu mine vise și amintiri frumoase,
Ca să-mi ajungă până mă întorc.

Îmi iau iubirea celor dragi cu mine
Și toată fericirea avută în trecut,
Le-mpart și eu iubirea ce le-o port în suflet
Și plec… la viața mea de împrumut.

Îmi pun în geamantan fotografia mamei,
Că a plecat, sărmana, demult la veșnicie,
Rugându-se fierbinte până în ceasul morții,
Copilul din străini, la căpătâi să-i vie.

Și-mi strâng la piept copiii-nlăcrimați
Ce nu s-ar dezlipi nicicum de mine,
Îi mângâi și le spun ca azi e-așa de rău,
Ca mâine-n viața lor să fie loc de bine.

Apoi sărut bărbatul vieții mele,
C-o viață-ntreagă am împărțit, ca și acum,
Tot ce destinul ne-a așternut în cale
Și binele, și răul, și lacrima din drum.

De-aș aduna atâtea lacrimi care
Au umezit în ani privirea nostră
Și dorul ce ne-a curs amar prin suflet,
Aș face-un fluviu cât Dunarea albastră.

De câte ori am tot plecat de-acasă
Sufletul tot acasă mi-a rămas,
Căram doar geamantanul și trupul după mine
Cu lacrima în ochi și neputința-n pas.

În lumea mea străină, de-mprumut,
Uit cum mai e sărutul și cum e-o mângâiere,
Doar lacrima-mi brăzdează adânc pe chip
Urme de bătrânețe, de dor și de durere.

Muncesc de dimineață până-n noapte,
Nu am odihnă, pace și nici somn,
Că-n toiul nopții gândurile toate
Mă năvălesc și nu mai pot s-adorm.

Dar nu mă plâng de greutăți și muncă,
N-am auzit pe nimeni de muncă a muri,
Dar aș trăi cu drag la mine-acasă,
Numai să știu că am cu ce trăi.

Sunt o pribeagă prin lumea asta mare,
La fel ca mine, sigur, mai sunt mii,
Ce-și lasă acasă viața-n așteptare
Să poată face viața mai bună la copii.

Da-n țara noastră nimănui nu-i pasă
Și chiar de așteptăm de mult un început,
Ne pierdem tinerețea prin țările străine
Și tot mai mulți trăim… o viață de-mprumut.

                                      Liliana Burac

Poezie gasita pe Facebook.

Decorul margelat pentru Paștele carantinat

Aveam articolul asta pregatit inca de dinainte de Paste, dar am vrut neaparat sa includ si videoclipul aferent, asa ca a fost nevoit sa astepte cumintel in draft pana azi, cand am terminat de editat filmuletul. De fapt, chiar in momentul asta, youtube-ul il proceseaza cu spor. Noroc ca e scurt!

Cred ca videoclipul e destul de elocvent, prin urmare nu as mai avea prea multe de adaugat. Si totusi…

Dupa cum e obiceiul, pantofarele albe (de la Ikea) de la intrarea in casa au găzduit și anul asta tradiționalul copac cu oua. Atat de mult imi place copacul asta din metal alb-auriu (cumparat din Dunnes), nici nu va inchipuiti! Ca sa mai schimb un pic treaba fata de anul trecut, de data asta nu am mai agatat in el toate ouale decorative pe care le am, ci le-am impartit pe culori: verde in living, galben afara, la intrarea in casa, iar pe cele roz le-am pastrat pentru adoratul meu. Nu stiu, zau, de unde fascinatia asta a mea pentru copacii de Paste!

Ca sa duc podoaba la un alt nivel, am adaugat (cu banda dublu-adeziva) si niste camelii artificiale, cumparate anul trecut din Homestore (sunt innebunita dupa culoarea lor), si am garnisit totul cu un felinar de la Ikea, un iepuras elegant din ceramica luat din TK Maxx cand inca nu se declarase carantina, si semnul cu „happy easter” din lemn (parte dintr-un set de 3, de culori diferite, pe care o sa le vedeti in imaginile de mai jos), gasit in Tuthills. Toate astea roz, bineinteles, fiindca de vreo cinci ani am o pasiune pentru culoarea asta, desi inainte o uram cu patima!

Anul trecut, in preajma Craciunului, cand am „salvat” de pe strada crenguta asta, nici nu ma gandeam eu ca o voi folosi luni bune, dichisind-o si de Ziua Indragostitilor, si de 1-8 Martie, si de St. Patrick’s, si de Paste. 😀 Atat de draga mi-a fost, ca mi-a venit greu sa ma despart de ea, prin urmare, am profitat la maxim de prezenta sa. Si recunosc ca, acum ca a trecut Pastele, ma tot gandesc ce i-as mai putea face, fiindca nu sunt pregatita sa o dau jos din cui si sa o arunc. Mda, e o vorba la noi, fiecare cu stolul lui! 😀

Asadar, la semineu, am vrut ca totul sa fie o combinatie de verde crud si alb, fiindca imi inspira prospetimea primaverii. M-am chinuit un pic sa conving buchetelele de flori artificiale sa nu mai cada de pe crenguta, si sa indes cuibul ala in colivie, dar pana la urma mi-a iesit totul cum am vrut.

Anul asta, am facut un aranjament pascal si pentru bucatarie, ocazie cu care am realizat ca am mare nevoie de niste naproane in diferite culori pentru masa. Pentru moment, m-am descurcat cu ce am gasit prin casa. Recunosc, fara falsa modestie, ca ma pricep sa improvizez! 😛 Spuneti voi, galbenul asta soare nu va incarca cu energie si voie buna?

Si daca tot a reparat, chituit si vopsit Al Meu Ca Bradul glaful, am adaugat si acolo doua-trei accente pascale. Asa e cand ai foarte multe obiecte pentru decorat si-ti pare rau ca nu le poti folosi pe toate!

Iepuras decoratiune lemn Lidl Paste 2020.jpeg

 

Pentru Pastele asta, in premiera, am decorat si afara, la usa. Culoarea aleasa? Galben, sa se asorteze cu toate papadiile si cu florile alea care ne-au inundat peluza si al caror nume nu-l cunosc. Dar mi se par atat de frumoase, incat de dragul lor, nu am mai tuns gazonul, lasandu-le sa-si duca traiul linistite si sa ne bucure retina. Ca tot marturiseam mai sus ca ador copacii decorati cu oua de Paste, am mai incropit unul, pe galben si un pic mai rustic de data asta, dintr-un vas cumparat din Mr. Price, la un pret de nimic, si o creanga gasita pe strada noastra. Nu sunt eu norocoasa, hmm? Clestisorii din lemn sunt din Lidl, de anul trecut si abia acum am gasit ocazia de a-i pune la treaba.

Ladita am cumparat-o toamna trecuta din Ikea, am vopsit-o si folosit-o la decorul tomnatic si cel de Halloween, prin urmare acum a trebuit sa scotocesc dupa ea in ditamai cutia cu decoratiuni gata-gata sa se reverse peste cine indraznea sa le deranjeze. Felinarul si floarea in vas galben sunt tot din Ikea, iar iepurasul din Tuthills. Aveam de gand ca anul asta sa cumpar si perechea lui feminina, dar carantina mi-a dat peste cap planurile. Semnele din lemn sunt si ele vechi si atat de mult le-a frecat Nazdravana, incat le-a rupt coada. Pe una am reusit sa o repar cu pistolul cu lipici, dar cealalta nu a mai fost de gasit. Nu pot sa-mi dau seama pe unde a sfarsit…

Coronita, luata anul trecut din Eurogiant cu un euro jumate, a fost exact ce trebuia cu iepurasul ala galben din lemn. I-am adăugat florile ca să nu mai para asa golasa și sa fie mai vizibila.

Si gata cu decorul. Dus este si Pastele… Acum sa vedeti munca la strans toate astea. Imi place cand gandesc si aranjez totul fiindca ma cuprinde febra creativa, dar sa desfac decorul si sa-l depozitez in cutii, nu ma incanta la fel de mult. 😀 La final, va las link catre articolul cu decorul de Paste de anul trecut, sa aruncati un ochi in caz ca sunteti curiosi. 😉

CITATUL ZILEI:

„Totul râde, totul cântă, primăvara este sărbătoarea infinitului.”

Victor Hugo

Legenda macului

Legenda populară românească spune că odată, demult, o mamă văduvă şi sărmană avea şi ea pe sufletul ei un odor de fecior, la care se uita ca la lumina ochilor. Că era bun şi cuminte şi asculta de vorba maică-sii, ca de sfânta Evanghelie. Într-o zi, neavând biata femeie de nici unele la casa ei şi neştiind ce să-i dea băiatului de mâncare, a scos un ştergar, de-l avusese dar de la maică-sa pe când se măritase, şi dându-i-l împăturit frumos băiatului, îl trimise taman în alt sat, la un neam al ei, ca să-i dea pe el un căuş de mălai şi un boţ de brânză.

Dar bordeiul văduvei era la marginea satului şi ca să treci în satul celălalt, trebuia să tai o pădure mare şi întunecoasă, apoi o câmpie şi după aceea, un deal şi-o vale, pustie nevoie mare. I se strângea inima femeii de grijă, când socotea că-i atâta cale lungă pentru biet fecioru-său, care de sărăcie şi nemâncare, de abia se ţinea pe picioarele-i şubrede, dar ce era să facă? Îşi făcu o cruce, îl puse şi pe copil să se închine, să zică un „Doamne ajută” şi-l porni la drum.

Pornise băiatul cam când era soarele de două suliţi pe cer şi acu, acu sta să-nsereze şi bietul copil nu mai venea. Biata maică-sa făcea ce făcea, ieşea în prag, punea mâna streaşină la ochi şi cerceta zarea. De fecior nici gând. Dacă văzu ea că asfinţeşte soarele şi nici ţipenie de vietate nu se zăreşte cât cuprinzi cu ochiul, îşi trase ştergarul bine pe cap, înţepeni uşa bordeiului şi, mai moartă decât vie, porni să afle de urma fecioru-său. Merse ea mai întâi mai domol, trecu pădurea şi ieşi pe câmpie.

Din vreme în vreme, îşi striga feciorul pe nume, doar, doar i-o răspunde, dar pădurea tăcea ca mormântul. O cuprinse atunci o frică de moarte şi o luă la fugă peste câmpul plin de mărăcini şi unde punea piciorul, tot în mărăcini se înfunda şi-l scotea plin de sânge. Dar ea nu simţea nimic, că în sufletul ei nu era decât dorul de copilu-i rătăcit ori, fereşte Doamne, mâncat de fiarele sălbatice din pădure.

Şi alerga sărmana într-un suflet şi la tot pasul picura sângele din tălpile-i împunse de spini şi unde cădea picătura de sânge, răsărea o floare mare şi roşie, până ce se umplu câmpia toată de asemenea flori.

Taman când răcnea ea mai amar: „Ionică, Ionică”, numai ce auzi, de dincolo de deal, un glas slab de copil venit ca de la mare depărtare, care îngâna: „mamă, mamă”.

Femeia nu mai simţi nici urcuşul greu al dealului, nici valea abruptă şi într-o clipită fu lângă copil, unde căzu grămadă. După ce-şi mai veni în fire, îşi luă feciorul în braţe şi porni cu el înapoi acasă. Dar când să treacă peste câmpie, ce să vezi? Numai flori roşii, încotro vedeai cu ochii. De atunci se zice că ar fi macii pe pământ.

*****

O altă legendă spune că, în timpurile de odinioară, macul nu avea culoarea roşie, ci albă. Macul era foarte somnoros din fire. Atunci când lisus a fost răstignit pe cruce, toate florile de pe câmp plângeau. Plângea şi macul cel alb. Dar istovit de atâta frământare şi lacrimi, a adormit. A dormit astfel trei zile, fără să se trezească. Când a deschis ochii, a auzit strigând din toate părţile: „Hristos a înviat!”

– Cum? Hristos a înviat? Şi eu, somnorosul, nu ştiu nimic din ce s-a întâmplat? se tânguia macul.

Macului i s-a făcut atunci ruşine că n-a putut asista la răstignirea, îngroparea şi învierea lui lisus şi, de atâta ruşine, a simţit că sângele îi năvăleşte în obraji şi se face roşu la faţă. Din acel moment, macul cel alb a devenit roşu şi toţi macii de pe câmp s-au înroşit şi au rămas roşii până în zilele noastre.

*****

Legenda de origine greacă spune că macul a fost creat de Demetra, zeiţa agriculturii şi a roadelor pământului, pentru a putea dormi, după ce fiica sa, Persefona a fost răpită de Hades şi dusă în Infern. În mitologia romană, Demetra poartă numele de Ceres. Legenda spune că Somnus, zeul somnului, a creat macul, pentru a o ajuta pe Ceres, zeiţa recoltelor. Ceres era epuizată după ce-şi căutase fiica rătăcită, motiv pentru care nu mai avea putere să dea rod lanurilor de grâu. Macii au ajutat-o să doarmă şi după ce şi-a revenit, grâul a început să crească din nou. De aici, credinţa populară că prezenţa macilor în lanul de grâu este esenţială pentru recoltă.

Text găsit pe Facebook.

Mărțipom de 2020

Anul asta, întocmai ca în 2019, aveam de gând să leg snururile mărțișoarelor tot în pomul din fata casei. Doar ca, după cum spune o vorba din popor, socoteala de acasă nu prea se potrivește cu cea din târg. Am tot așteptat ca el sa înflorească, dar pomul nostru nu si nu, nu a vrut și pace! Prin urmare, a trebuit sa ma reorientez către unul din ciresii ornamentali care împodobesc strada vecina. Da, stiu, nu e pom fructifer, cum cere traditia, dar in perioada de pandemie, te multumesti cu ce ai. Si daca stau sa ma gandesc bine, nici in pomul din fata casei noastre nu am vazut rod anul trecut… Sa o numim, deci, adaptare. Un fel de modernizare a traditiei. Decat sa dispara de tot, e bine si asa, indoita si pliata pe vremurile noastre.

Prin urmare, intr-o dupa-amiaza, cand am iesit la o mica plimbare prin cartier (unde sa pleci zilele astea?), cu Nazdravana pe tricicleta ei roz, am legat snururile alb-rosii de-o creanga si apoi am facut cateva poze, pe repede inainte, sub rugamintile/ordinele urlate ale odraslei din dotare: „Let’s go, let’s go, mummy!”. Deh, asa e cand odorul are fitilul rabdarii scurt si mai e si un little boss. Insert eye roll emoji here. 9_9 8-|

CITATUL ZILEI:

„Tradiţia reprezintă un ghid, nu o închisoare.”

W. Somerset Maugham

Legenda lăcrămioarelor

Legenda spune că trăiau odinioară, în mijlocul unui castel din basme doi copii de rege: un băiat și o fată. La naștere, cei doi copii primiseră de la Zâna cea Bună cele mai minunate daruri: frumusețe, înțelepciune, cumințenie. Cei doi copii crescuseră împreună și își petreceau tot timpul jucându-se în grădinile castelului, grădini pline de flori.
Din păcate, atunci când copiii au împlinit 10 ani, o boală nemiloasă a cuprins ținutul în care locuiau și întregul lor regat a fost cuprins de jale. Era o boală ciudată: oamenii adormeau şi nu se mai puteau trezi.
Într-o dimineață, însăşi fiica regelui nu s-a mai putut trezi. Atunci fratele ei, sfâşiat de durere a plecat în lumea mare ca să găsească un leac pentru draga lui surioară. A colindat mări şi ţări, dar în zadar… nimeni nu ştia ceva despre leacul acestei boli.
Văzând că nu are cum să-şi ajute sora, fiul împăratului începu să plângă. Şi plânse zile şi nopţi întregi. După un timp în jurul lui au început să crească nişte plante pe care nimeni nu le mai văzuse până atunci: aveau frunzele destul de late şi nişte tulpiniţe delicate, pe care se înşirau, ca nişte mărgeluşe albe, floricele de o deosebită gingăşie. Dar ce uimea cel mai tare la aceste flori, era mirosul lor pătrunzător şi deosebit de plăcut.
Băiatul se opri din plâns, culese un bucheţel cu gând să-l ducă la căpătâiul surioarei lui.
Se apropie de pat, puse bucheţelul şi privea la chipul frumos al tinerei prinţese.
Deodată fata trase aer adânc în piept şi deschise ochii, întrebând:

– De unde vine acest miros dumnezeiesc?

Prinţul, fericit şi uimit, îi întinse bucheţelul de flori şi zise:

– Acestea sunt lacrimile mele de durere. Zâna Bună mi-a ascultat ruga neîntreruptă şi ţi-a redat firul vieţii.

De atunci acele flori s-au numit lăcrămioare. Oamenii le-au plantat în grădinile lor ca să-şi bucureasira ochii şi sufletul.

Povestioara găsită pe Facebook.

Fata cu portocale – Jostein Gaarder

CITATE DIN CARTE:

  • „Poate ca ar trebui sa ne fie interzis sa ne uitam la o caseta video cu cineva care a disparut, cu cineva care nu mai este printre noi, asa spune bunica. Nu mi se pare corect sa-i spionezi pe cei care au murit.”
  • „El a scris Fata cu portocale pentru ca eu sa o citesc cand voi destul de mare ca sa o inteleg. A scris o scrisoare cu destinatia in viitor. (…) A fost scrisa pentru un baiat numit Georg, de doisprezece-paisprezece ani, adica un baiat pe care tata nu-l intalnise inca si pe care probabil ca nici nu va avea vreodata ocazia sa-l cunoasca.”
  • „Stiu doar cine esti. Nici nu stiu cati ani ai atunci cand citesti paginile acestea. Poate ai doisprezece ani, poate ai paisprezece ani si eu, tatal tau, de mult am iesit in afara timpului.”
  • „Adevarul este ca deja ma simt ca o fantoma si trebuie sa-mi trag rasuflarea de cate ori ma gandesc la asta. Am inceput sa inteleg de ce fantomele se tanguie si suspina ca vantul pe timp de furtuna. Nu fac asta pentru a-si inspaimanta urmasii, ci pentru ca le doare cumplit sa respire intr-un alt timp decat timpul lor propriu. Noi nu avem doar un spatiu in care ni s-a dat s atraim. Avem si un timp al vietii noastre.”
  • „Deseori batranii au impresis ca au mai mult timp decat copiii care au toata viata inaintea lor.”
  • „Eu nu mai am nevoie să văd și să trăiesc mai mult decât am văzut și am trăit până acum. Îmi doresc foarte mult să pot păstra ceea ce am. Dar bantuie hotii, Georg. Musafiri nepoftiti au inceput sa-mi fure forta vitala.”
  • „Numai bolile usoare fac pacientul sa cada repede la pat. De regula, o boala rea are nevoie de mult timp inainte sa te dea peste cap si sa dea cu tine de pamant pentru totdeauna.”
  • „Asa ca exista doua timpuri in aceasta contabilitate a noastra, ori in aceasta ultima intalnire dintre noi doi. Este ca si cum am sta fiecare pe varful lui de munte invaluit in ceata si am incerca sa ne zarim unul pe celalalt. Intre noi se afla o vale a fagaduintei pe care tu tocmai ai lasat-o in spate pe drumul vietii tale, dar eu nu voi mai trai sa vad aceasta.”
  • „Mi-a zâmbit cald și acel zâmbet, Georg, putea să topească întreaga lume, căci dacă lumea l-ar fi văzut, ar fi avut puterea sa opreasca toate războaiele și toate dușmăniile de pe întreaga planetă; în orice caz s-ar fi încheiat îndelungate armistiții.”
  • „Traisem o clipa de mister savuros cu care ma puteam hrani luni de zile.”
  • „(…)Beethoven a atins atat inaltimile divinului, cat si abisurile infernului.”
  • „Totuși, unele fete nu sunt în stare să vadă Universul din cauza machiajului de la ochi. Poate și unii băieți nu sunt în stare să arunce o privire deasupra orizontului din cauza fotbalului. Este oricum o bucată bună de mers de la mica oglinda de machiaj până la oglinda unui telescop.”
  • „Sunt la originea timpului, am naufragiat la obârșia tuturor timpurilor. Îmi vine în minte un vers al poetului danez Piet Hein: Cel ce nu trăiește clipa, nu trăiește niciodată. Dar tu, tu ce faci?”
  • „In acea mana clocotea un elixir magic de senzatii agreabile.”
  • „Jocul vioi al vietii nu lasa loc pentru amintiri si reflectii, este prea ocupat de sine.”
  • „Ea nu spune nimic, ci doar imi strange mana mai afectuos si mai puternic – ca si cum am pluti impreuna in imponderabilitate prin spatiul cosmic, ca si cum am fi baut lapte galactic pe saturate si tot Universul ar fi fost al nostru.”
  • „Pot astepta pana cand inima imi va sangera de tristete. (…) Si asta ce inseamna? (…) Poate doar cinci minute.”
  • „Aerul este insa saturat de forta destinului.”
  • „Asemanarea dintre ziaristi si parinti este ca sunt la fel de curiosi, iar asemanarea intre politicieni si copii este ca tot timpul sunt asaltati cu intrebari delicate la care nu este intotdeauna usor de raspuns.”
  • „Este greu sa-ti descrii propria mama. mai ales in ceea ce priveste calitatile si defectele. (…) Daca ar fi sa descriu in doua cuvinte calitatea cea mai evidenta a mamei, as spune buna dispozitie. Dar ar trebui mentionat ca defectul ei cel mai suparator este proasta dispozitie. Nu se intampla prea des ca mama sa se situeze intre aceste doua extreme.”
  • „Intelegerea solemna dintre noi doi era extrem de simplu de inteles, dar extrem de greu de respectat. Toate poveștile au însă regulile lor proprii și poate că tocmai regulile deosebesc o poveste de alta. Nu trebuie neapărat să înțelegi aceste reguli. Trebuie doar să le respecți. În caz contrar, nu se îndeplinesc promisiunile!”
  • „Caci cine suntem noi cei care traim aici? Fiecare om din aceasta piata era ca un cufar viu de comori plin de ganduri si amintiri, visuri si nazuinte.”
  • „Daca doua persoane nu fac altceva decat sa se caute, unul pe celalalt, nu este de mirare daca se intalnesc cu totul intamplator.”
  • „Cred că două priviri care se întâlnesc statornic, pentru totdeauna, care pur și simplu refuză să se despartă, crează o intimitate specială, fără egal.”
  • „Cum aș putea recunoaște după atâta timp o micuță larvă care s-a preschimbat într-un fluture?
  • „Mi s-a părut mai greu să te prind pe tine decât să prind un fluture cu mâna. Și eu fac parte din această aventură. Bineînțeles că nu sunt doar un fluture care așteaptă ca tu să-l prinzi.”
  • „Nu este totdeauna ușor să găsești o anumită persoană într-un oraș mare, și în orice caz nu este ușor să o întâlnești așa, ca din întâmplare, dacă asta îți dorești. Uneori îți dorești exact acest lucru.”
  • „La urma urmei, nu poți controla trecutul meu, Jan Olav, și nici eu pe al tău. Întrebarea este dacă avem un viitor împreună.”
  • „Dacă tot ceea ce s-a întâmplat în istoria Universului ar fi comprimat în douăzeci și patru de ore, Pământul nu ar fi apărut decât târziu după-amiaza, dinozaurii ar fi venit câteva minute înainte de miezul nopții, iar omenirea ar fi existat doar în ultimele secunde…”
  • „Când folosim pronumele ,,noi” așezăm două persoane în spatele unei acțiuni comune ca și cum ar alcătui o singură ființă. Pentru mine folosirea noului pronume a venit ca un șoc. ,,Noi” – era ca și cum un cerc s-ar fi închis. Era ca și cum întreaga lume s-ar fi contopit într-o entitate mai înaltă.”
  • „Dar ce este omul, Georg? Cât valorează o ființă omenească? Suntem noi doar țărână luată de vânt și spulberată în cele patru zări?”
  • „Tot ceea ce există durează doar până când se sfârșește. Ceea ce ține omul pentru ultima dată este de cele mai multe ori o mână.”
  • „Aceasta este viața de zi cu zi, m-am gândit. Aceasta este realitatea. Dar ușa care duce dincolo de realitate este larg deschisă.”
  • „Ești un miracol viu. (…) Erai un înger în carne și oase, viu și strălucitor.”
  • „Uneori este mai rău pentru noi, oamenii, să pierdem ceva drag, decât să nu-l fi avut niciodată.”
  • „Refuz această excursie iute ca fulgerul, cu tema ,,să cunoaștem viața pe Pământ”.”
  • „Era un mare visător, un creator de mituri și legende…”
  • „Când mintea îți este plină de gânduri serioase, poți spune doar câteva cuvinte sau poți păstra tăcerea.”
  • ,,Suntem în lume doar o singură dată”, a scris tata. (…) Viața este scurtă pentru toți cei care reușesc să înțeleagă că într-o bună zi întreaga lume se isprăvește de tot.”
  • „Nu pierd doar lumea și nu pierd tot și toate care îmi sunt dragi. Mă pierd pe mine însumi. Una-două, am dispărut!”

Ceva ca rugaciunea

Time

Nu știu ce am,
Că nu dorm când dorm
Nu știu ce am,
Că nu sunt treaz
Când stau de veghe.

Nu știu ce am,
Că nu ajung nicăieri
Când merg.

Nu știu ce am,
Că stând pe loc
Sunt, hăt, departe.

Doamne, din ce fel de humă
M-ai luat în palmele tale calde
Și cu ce fel de salivă
Ai amestecat și-ai frământat huma-mi?

De nu știu ce am
Că exist,
Nu știu ce am
Că nu mai am nimic,
Decât pe Tine.

       Marin Sorescu