Inca doua filme de Oscar 2020: „Bombshell” si „Once Upon a Time in Hollywood”

Alte 2 filme aflate pe lista nominalizatilor la Oscarul de anul acesta (la diverse categorii) si despre care va voi vorbi azi, sunt „Bombshell” si „Once Upon a Time… in Hollywood”. Din nou, va avertizez ca urmeaza spoilere.

Bombshell

Bombshell, in regia lui Jay Roach, cu Charlize Theron, Nicole Kidman, Margot Robbie si John Lithgow, este o drama biografica bazata pe marturiile si lupta mai multor femei de la Fox News de a-l demasca pe Roger Ailes, seful faimoasei retele americane de televiziune, si a expune hartuirea sexuala la care erau supuse de catre acesta. 

Filmul are 3 nominalizari la Oscaruri (printre care Charlize Theron si Margot Robbie la categoriile „cea mai buna actrita in rol principal”, respectiv „in rol secundar”), 2 la Golden Globes, 3 la British Academy Film Awards, recenzii destul de bune din partea criticilor, dar fara sa starneasca foarte tare si curiozitatea publicului, de unde si incasarile mult sub cele estimate.

Povestea este interesanta, mai ales dupa unda de soc starnita de miscarea #metoo, dar mi se pare ca o ora jumatate nu este destul timp pentru a o prezenta in detaliu si pentru a dezvolta suficient personajele. Poate de asta filmul mi s-a parut cam dezlanat, haotic, cu goluri in poveste si actiunea grabita. Ca sa nu mai amintesc de scenariul slabut. In plus, ca sa poti aprecia povestea, trebuie sa ai totusi putin habar despre politica din SUA si ce reprezinta Fox News, ce directie urmeaza stirile prezentate de ei si cui i se adreseaza.

Personajele interpretate de Charlize Theron si Nicole Kidman, Megyn Kelly si respectiv Gretchen Carlson, nu sunt rodul imaginatiei precum cel jucat de Margot Robbie, ci persoane reale, foste prezentatoare la Fox News. In timp ce Theron, una din actritele mele preferate, isi joaca rolul foarte bine si convingator (aproape sa nu o recunosti fizic din cauza protezelor faciale purtate pentru a semana cat mai mult cu Megyn Kelly), despre Kidman nu prea am ce comenta, fiindca personajul ei e aproape inexistent. Asta apropo de ce ma plangeam mai sus. Cu personajul lui Margot Robbie nu am putut deloc empatiza, mi s-a parut foarte superficial si inabordabil. Nu stiu daca de vina e jocul ei actoricesc ori altceva pe care nu-l pot defini.   

Cu toate astea, nu pot spune ca regret cei 23 de euro cheltuiti la cinema si va indemn si pe voi sa vedeti filmul, nu doar pentru mesajul si povestea care sunt transmise prin marele ecran, dar si pentru cele din spatele lui. Ca femeie care am trecut prin cateva experiente legate de subiectul asta si am auzit si povestile altora asemenea, indraznesc sa afirm ca traim intr-o lume sexista si misogina, si mai avem mult pana sa ajungem sa fim privite ca egalele barbatilor. Si aici nu ma refer la feminismul prost inteles de majoritatea, ci la drepturi, mentalitate si comportamente. De ambele parti. Si inclin sa cred ca altfel ar arata lumea daca femeile ar fi mai solidare, daca s-ar sprijini una pe alta in loc de a se afla intr-o permanenta competitie.

„Bombshell is a scalding and powerful movie about what selling, in America, has become. The film is about selling sex, selling a candidate, selling yourself, selling the truth. And about how at Fox News all those things came together.” La final, le dau dreptate celor de la Variety ca „Bombshell” este despre a vinde. Pana la urma, totul este de vanzare pe lumea asta. Pentru unii, cel putin.

Daca vreti totusi sa aprofundati povestea asta, si-n plus sa aflati cum Roger Ailes a transformat Fox News intr-una dintre cele mai puternice si influente televiziuni din istoria SUA, va recomand miniseria The Loudest Voice.

Once Upon a Time in Hollywood

„Once Upon a Time in Hollywood” este o tragi-comedie scrisa si regizata de Quentin Tarantino, care a avut premiera la Festivalul de Film de la Cannes din mai, anul trecut. Filmul se lauda cu o suita intreaga de nume sonore precum Brad Pitt, Leonardo Di Caprio, Margot Robbie, Timothy Oliphant, Dakota Fanning, Luke Perry (ultimul film in care apare, actorul decedand in martie 2019). Coproductie USA-UK, este primul film al lui Tarantino in care nu au fost implicati producatorii Bob si Harvey Weinstein, regizorul rupand parteneriatul cu ei in urma acuzatiilor de abuz sexual impotriva celui din urma. Este totodata primul film dupa „The Hateful Eight” din 2015 si dupa dezvaluirile Umei Thurman despre o cascadorie din „Kill Bill” la care ar fi obligat-o regizorul.

„Once Upon a Time in Hollywood”, cel de-al noualea film al lui Tarantino, a incasat 389 de milioane de dolari, fiind bine primit si de critici. A castigat deja 3 premii Golden Globe si are 10 nominalizari la Oscaruri si tot atatea la British Academy Film Awards. 

Actiunea se petrece in anul 1969, la Los Angeles, unde starul Tv Rick Dalton, interpretat de Leonardo Di Caprio, si dublura sa, cascadorul Cliff Booth, jucat de Brad Pitt, incearca sa-si castige existenta si sa reziste in aceasta industrie aflata in continua schimbare. Filmul este un tribut adus sfarsitului epocii de aur a Hollywoodului si un melanj de fictiune si realitate, cum numai Tarantino poate realiza. Personaje reale ca Sharon Tate, Jay Sebring, Roman Polanki, Bruce Lee, Charlie Manson si fictive se impletesc pentru a reda cat mai fidel atmosfera acelei perioade de la sfarsitul anilor ’60. Drept urmare, avem parte de scene si imagini superbe, care te fac sa simti ca esti acolo. Pe de o parte, o vedem pe Sharon Tate, interpretata de Margot Robbie, ducand o viata linistita si lipsita de griji, parte care mie mi s-a parut teribil de plictisitoare, iar in paralel avem un alt fir narativ care se despica in doua: Rick Dalton luptand sa-si demonstreze siesi, dar si celorlalti, talentul actoricesc, si Cliff Booth, dublura sa, pierzandu-si timpul si cochetand cu un grup de adolescente care traiesc, alaturi de alte persoane dubioase, intr-un ranch abandonat, folosit odinioara ca platou de filmare. Grupul asta se dovedeste a fi, bineinteles, familia Manson.

Filmul e lung ca o zi de post, are peste doua ore jumate, 2h 40m, mai exact, iar pana in ultimele 20 de minute, nu se intampla nimic spectaculos. Tot astepti, si astepti niste scene a la Tarantino, cu cafteala si sange tasnind din toate partile, in cel mai artistic mod posibil, bineinteles, si nimic frate, nimic! Doar scene dupa scene din viata cotidiana a anilor ’60, de parca regizorul e atat de fascinat de cum decurge banalul trai, incat uita sa mai si treaca la actiune. Te intrebi chiar daca nu cumva ai gresit sala de cinema?! Pana cand atingem pragul de 2 ore si 20 de minute din film si zbang!, in sfarsit apar si obisnuitele scene sangeroase si duse la extrem, care „urla” a Tarantino. Din punctul asta de vedere, cred ca asta e cel mai soft film al lui, ori poate omul a imbatranit si el si s-a mai calmat putin!

Daca nu ar juca (magistral, chiar!) Di Caprio si Brad Pitt in filmul asta, nu as fi asteptat finalul. Si daca nu ar fi fost scris de Tarantino, probabil ca n-ar fi avut sansa de a vedea lumina zilei. Da, daca vrei sa ai parte de imagini retro impecabile, si de un joc actoricesc la fel, si mai ai si rabdare de fier sa stai in scaun aproape 3 ore, atunci da, nu rata „Once Upon a Time in Hollywood”, dar eu, cu toata admiratia si dragostea mea pentru actorii principali, m-am plictisit in ultimul hal si in niciun caz nu l-as mai vedea a doua oara. Inca ma intreb despre ce s-a vrut a fi. La un moment dat, am crezut ca o sa fie un fel de punere in scena a faimoaselor crime de pe Cielo Drive, din 8 august 1969, cand famila Manson a ucis-o pe Sharon Tate, inscarcinata in luna a opta cu fiul regizorului Roman Polanski, si a prietenilor cuplului, prezenti in casa in acea noapte fatidica. Numai ca aici filmul a luat o alta intorsatura, si bine a facut! Bila alba pentru finalul neasteptat!

Di Caprio mi s-a parut alegerea perfecta pentru a-l juca pe Rick Dalton, nu as vedea pe altcineva in rolul asta. Razi si plangi cu el, il simpatizezi, ii plangi de mila, ii intelegi frustrarea si lupta de a-si dovedi calitatile actoricesti. Brad Pitt mi-a amintit cat de carismatic si sarmant poate fi. Nu l-am mai vazut de foarte multa vreme intr-un astfel de rol de barbat sexy si cool fara a depune efort, dur si amuzant, sigur pe el, dar relaxat. Sper sa mai urmeze si altele de genul asta, ca-l prind foarte bine. Mi-a placut scena cand Cliff, aflat pe platourile de filmare de la „Green Hornet”, se ia la tranta cu Bruce Lee, iar treaba nu se termina prea bine pentru ultimul. 😀 

Numarul foarte redus de replici ale lui Margot Robbie a ridicat ceva intrebari, dar dupa cum insasi actrita a precizat, personajul ei are unele dintre cele mai emotionante scene, chiar daca nu par a fi mare lucru. Sharon Tate a ramas in memoria colectiva drept actrita din „Valley of the Dolls”, sotia lui Roman Polanski, si fata care a fost ucisa de familia Manson. „Once Upon a Time in Hollywood”, prin scenele in care o arata facand lucuri normale, ca orice alt om de pe lumea asta, o umanizeaza si-i da profunzime emotionala. Asa o fi, dar mie tot nu-mi schimba parerea, aceea ca prezenta acestui personaj e doar pentru a induce in eroare spectatorul, facandu-l sa creada ca e vorba despre sfarsitul ei tragic, cand de fapt, finalul ii apartine lui Cliff, personajul lui Brad Pitt.

Acestea fiind zise, astept si parerea voastra in comentarii, in cazul in care ati vazut cele doua filme despre care mi-am cu parerea astazi.

CITATUL ZILEI:

„Filmele sunt oglinzi din loc în loc pictate.”

Ettore Scola

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.