Ne naștem singuri, murim singuri

In primii ani de locuit în București, am stat cu chirie într-o garsoniera proprietate a familiei Topescu. Al Meu Ca Bradul a fost cel care a tratat cu ei, eu personal nu i-am întâlnit niciodată, nici pe domnul Cristian Topescu, nici pe Cristina, fiica acestuia. Și dacă as fi făcut-o, cu siguranta as fi paralizat de emoție și nu as fi fost în stare sa scot doua cuvinte pe gura. Fiindcă ii știam de mic copil de la televizor, si-n mintea mea de atunci, cei care apăreau la televizor erau adevărate vedete, supraoameni, nepământeni, pur și simplu nu aveai cum sa respiri același aer cu ei, dar sa îndrăznești să-i privești timid în ochi ori sa le strângi tremurand mana?!

În seara asta, când mi-a apărut pe Facebook știrea cu trecerea în neființă a Cristinei Topescu, prima reacție a fost sa o consider fake news. Apoi m-am uitat mai bine și am văzut ca era distribuita de pe pagina TVR, asa ca am deschis și articolul. Ce m-a tulburat teribil, pana la lacrimi chiar, au fost împrejurările în care și-a aflat sfârșitul și modul în care i s-a găsit trupul: de o vecina care, îngrijorată că nu o mai văzuse de trei săptămâni (cam de pe la Crăciun), a sesizat politia orașului Otopeni. Un om (foarte cunoscut chiar, persoana publica) a murit singur în casă și nimeni nu a știut timp de trei săptămâni. Va dați seama cum suna asta? Nu vreau sa fiu una din oile internetului, care jelesc, bocesc și se dau atat de afectate, scriu RIP-uri, „regrete eterne” și „Dumnezeu s-o ierte” in comentarii, de parca erau prieteni de-o viata, desi nu o știau decât de pe micul ecran. Haideți sa nu fim ipocriți, deja o fac toate vedetele autohtone care au și postat poze și povesti emoționante cu si despre raposata. Brusc, toți și-au amintit de ea, tuturor le va lipsi și le va fi dor de ea. Acum aflam ca era prietena bună cu tot showbizul, ba chiar cu tot internetul, care o plânge cu lacrimi amare. Dar a murit singura în casă, de Crăciun, și timp de trei săptămâni, nimeni, absolut nimeni nu a stiut.

M-a tulburat știrea asta fiindcă ultima luna a anului tocmai încheiat nu a fost una dintre cele mai bune pentru subsemnata, psihic vorbind. Iar cuvântul „singurătate” a fost laitmotivul perioadei, ocupandu-mi gândurile, ricosand dintr-unul într-altul, crescând și ocupând tot spațiul din mintea-mi și-asa obosita de un 2019 solicitant. Depresia e fiara parșivă, iar dacă nu i-ai simțit niciodată colții înfipți în tine, bravo ție, sper să nici n-o faci vreodată! Dar dacă porți urmele mușcăturii sale, atunci înțelegi despre ce voi vorbi în continuare. Înainte de sărbătorile de iarna, am avut parte (desi nu țineam neapărat) de un moment cu adevărat edificator și dureros chiar, un fel de revelație profunda: momentul conștientizării propriei singurătăți. Care s-a simțit ca și cum mi-ar fi căzut cerul în cap, cu toată greutatea lui, copleșindu-ma teribil, doborându-ma la pământ, tintuintu-ma acolo, apăsându-ma, sufocandu-ma. De parca mi s-a luat un văl de pe ochi și ceața s-a risipit, am văzut cu claritate imensitatea golului dimprejurul meu.

Mai întâi, singurătatea ca și condiție umană: singuri ne naștem și singuri murim. Nu te ține nimeni strâns de mână, pășind pe lângă tine și strigându-ti încurajări, nici pe drumul de venire, nici pe cel de plecare. Nu te însoțește nimeni prin tunelul întunecos către luminița plăpânda si palpaitoare de la capat. Ești doar tu cu tine, pe drumul tău, doar al tău, cu lupta, chinul, zbuciumul și zbaterea ta. Ale tale și doar ale tale și ele. Nu-ți trăiește nimeni viata, nu ia nimeni deciziile în locul tău, tu hotărăști ce partitura cânți, ce ritm are dansul tău, ce carti joci.

Apoi, singurătatea ca trăsătură personala. Fiindcă la un moment dat, ajunge sa facă parte din tine și chiar sa te defineasca. Uneori n-ai de-ales decât s-o accepți. Prietenii vin și pleacă, rareori (și doar norocosilor) se-ntampla sa rămână pentru o viata. Uneori se cern singuri, alteori ii îndepărtezi tu. Dar oricâți prieteni ai avea, și orice definiție ai da acestui cuvânt, important e contactul social, interacțiunea, că așa-i omul făcut, ființă sociala, sa stea cu si printre ai lui, sa râdă și sa plângă împreună. Și nu, ce se întâmplă pe rețelele sociale e doar un simulacru de interacțiune. Ceea ce devine problematic cand putinii prieteni rămași în viata ta sunt la mii de kilometri departare, va vedeți din joi în Paști (dacă va vedeți!), abia reușiți sa vorbiți la telefon fiindca fiecare are familia lui, jobul lui, viata si problemele lui, iar programele voastre nu se potrivesc de nicio culoare. Fiecare e atat de prins în povestea sa, incat uita și de a ta. Fiecare-și vede de treaba lui, incat tu nu mai ești treaba nimănui. Nu mai ești, ca inainte, o prioritate pentru ei, ci te trezești aruncat undeva pe la coada clasamentului. Uita să te sune de ziua ta, de Crăciun ori Paște. Nu sunteți împreună la evenimentele importante din vietile voastre. Facebookul sau e plin de poze cu alți oameni, care nu sunt tu. Nu mai știi care e culoarea sa preferata, ce-i place sa bea, sa mănânce, sa poarte, dacă prefera argintul în defavoarea aurului, ce vise și dorințe ascunde. Tu nu afli sau o faci ultimul, ca și-a schimbat masina, ca s-au mutat în alta casa, ca a fost promovat la serviciu, ca mai așteaptă un copil. Nu va mai cunoașteți, v-ați uitat. În condițiile astea, inevitabil ajungi sa te simți exclus, izolat, singur și-al nimănui, realizezi ca nu ești important, ca nu contezi și ca nu te poti baza pe nimeni în afara de tine. Ba chiar te întrebi de ce mai purtați în frunte eticheta de „prieten”, cand voi nici nu vă vedeți, și nici sa va sunati nu aveti timp, când v-ați îndepărtat atat de mult încât distanta dintre sufletele voastre e de o mie de ori mai mare decât cea fizica, cand nimic nu mai e ca înainte!? Doar de dragul vremurilor de odinioară, de mult apuse? Care mai e rostul, dacă atunci când vrei să-ți împărtășești bucuriile ori să-ți verși oful, nu găsești umărul pe care s-o faci? Când ai nevoie de un sfat sau o îmbrățișare, nu-i nimeni să ți le ofere? Când ți-e rău și suferi, nu te oblojeste nimeni?

Adevărul (pe care mulți nu vor să-l recunoască fiindca e mai confortabila și ușor de digerat povestea romantata) e ca nimănui nu-i pasa cu adevărat și necondiționat de tine. Pe primul loc sunt ei și viata lor. Prietenia e și ea un fel de troc, în care ambele părți au de câștigat (și nu, nu e vorba de foloase materiale). Dacă schimbul asta nu are loc, atunci mai poate fi numita prietenie? Dacă nu va vedeți cu anii, nu va vorbiți cu lunile, nu va satisfaceti reciproc nicio nevoie, mai sunteți prieteni?

Și te întrebi astea, și multe altele. Îți frămânți creierul, iti frangi degetele. Iar în final, ai câte un moment din asta revelator, care-ți așază lucrurile în fata ochilor exact asa cum sunt și tu ai refuzat sa le vezi pana atunci, și care te face sa te strângi în tine și te obliga sa-ti fii de-ajuns. Tu ție. Doare să realizezi cât de singur ești pe lumea asta? Al dracului de tare.

M-am întrebat aseară dacă ar fi posibil sa ajung în situația Cristinei Topescu. Am încercat să-mi aduc aminte cati oameni m-au sunat să-mi ureze Crăciun fericit, pe cati i-a interesat dacă sunt bine, câți și-au amintit de mine. Pe câți îi pot numi prieteni cu adevărat. Pe cine mă pot baza, în cine pot avea încredere, cui ii pasă de mine. Răspunsurile nu sunt prea plăcute sau încurajatoare. Singurătatea e hidoasa, cruda, dureroasă.

Același exercițiu vi-l propun și vouă. Răspundeți-va sincer: câți oameni aveți în jurul vostru? Dintre aceștia, pe câți ii puteți numi prieteni adevărați? Câți v-au sunat de sărbători, interesați sincer de cum o duceți? Și nu, mesajele alea penibile si reciclate cu urări impersonale trimise la toată lista de pe Facebook nu se pun! Câți au insistat văzând ca nu răspundeți? Câți s-au înființat la ușa voastră si v-au trecut pragul casei? „Bai, Gicule, hai c-am venit sa dam share la o sarma cu smântână și mămăliguță, acum, de Crăciun! Stai liniștit, am venit eu cu tot, tu doar scoate vin d’ala bun, cum numai tu ai!”. Câți oameni puteți suna la 3 noaptea sa vina sa stea cu copiii voștri în caz ca va ia ambulanța la spital? Pe cati puteți conta sa va găzduiască în locuinta lor dacă v-ar arde casa? „Lasa, tu, Florico, draga, c-o sa stai toți la mine pana va puneți pe picioare! O sa fie bine, ai sa vezi!”. Câți v-ar da o pâine dacă n-ați avea ce manca? Câți, câți, câți?