Corespondenta amoroasa

Draga Maria,

Sunt fericit sa te anunt ca m-am indragostit de tine incepand cu data de miercuri, 17 septembrie 2010.

Referitor la intalnirea noastra din 17 septembrie 2010 la ora 15.00, as dori sa ma vezi ca pe un viitor iubit. Idila noastra va trece printr-o perioada de proba de nu mai putin de trei luni si, depinzand de compatibilitatea dintre noi, va fi permanenta.
Bineinteles, pe parcursul perioadei de proba, in continuu vor fi cursuri despre mentinerea si dezvoltarea unei relatii si scheme de evaluare a relatiei pentru a promova de la iubit /iubita la sot /sotie. Cheltuielile pentru cafea si distractie vor fi initial impartite egal intre noi. Mai tarziu, pe seama performantelor tale, voi acoperi o parte mai mare a cheltuielilor.

Te rog sa imi raspunzi in termen de 30 zile de la data primirii acestei scrisori, in caz contrar, aceasta oferta va fi anulata fara preaviz si voi lua in considerare pe altcineva.

As fi fericit daca ai da mai departe aceasta scrisoare surorii tale, daca tu nu doresti sa beneficiezi de aceasta oferta.

Multumesc anticipat.
Al tau, Victor

Raspuns:

Draga Victor,

Iti multumesc pentru consideratia de care dai dovada adresandu-mi aceasta oferta.

Sper ca vom avea o relatie viitoare, insa tocmai am incheiat selectia de oferte (am deja 5 oferte) si a fost ales Daniel. El e un baiat foarte dragut si asigura plata pe loc a cheltuielilor necesare intretinerii relatiei. Promit insa ca la primele semne de neseriozitate (neplata la termen) sau scaderea valorica si / sau numerica a serviciilor oferite voi organiza o noua selectie de oferte si voi lua in considerare si oferta ta.

Pana atunci sora mea ar fi fericita sa colaboreze cu tine.
Deocamdata a lui Daniel,

Maria.

Inca doua filme de Oscar 2020: „Bombshell” si „Once Upon a Time in Hollywood”

Alte 2 filme aflate pe lista nominalizatilor la Oscarul de anul acesta (la diverse categorii) si despre care va voi vorbi azi, sunt „Bombshell” si „Once Upon a Time… in Hollywood”. Din nou, va avertizez ca urmeaza spoilere.

Bombshell

Bombshell, in regia lui Jay Roach, cu Charlize Theron, Nicole Kidman, Margot Robbie si John Lithgow, este o drama biografica bazata pe marturiile si lupta mai multor femei de la Fox News de a-l demasca pe Roger Ailes, seful faimoasei retele americane de televiziune, si a expune hartuirea sexuala la care erau supuse de catre acesta. 

Filmul are 3 nominalizari la Oscaruri (printre care Charlize Theron si Margot Robbie la categoriile „cea mai buna actrita in rol principal”, respectiv „in rol secundar”), 2 la Golden Globes, 3 la British Academy Film Awards, recenzii destul de bune din partea criticilor, dar fara sa starneasca foarte tare si curiozitatea publicului, de unde si incasarile mult sub cele estimate.

Povestea este interesanta, mai ales dupa unda de soc starnita de miscarea #metoo, dar mi se pare ca o ora jumatate nu este destul timp pentru a o prezenta in detaliu si pentru a dezvolta suficient personajele. Poate de asta filmul mi s-a parut cam dezlanat, haotic, cu goluri in poveste si actiunea grabita. Ca sa nu mai amintesc de scenariul slabut. In plus, ca sa poti aprecia povestea, trebuie sa ai totusi putin habar despre politica din SUA si ce reprezinta Fox News, ce directie urmeaza stirile prezentate de ei si cui i se adreseaza.

Personajele interpretate de Charlize Theron si Nicole Kidman, Megyn Kelly si respectiv Gretchen Carlson, nu sunt rodul imaginatiei precum cel jucat de Margot Robbie, ci persoane reale, foste prezentatoare la Fox News. In timp ce Theron, una din actritele mele preferate, isi joaca rolul foarte bine si convingator (aproape sa nu o recunosti fizic din cauza protezelor faciale purtate pentru a semana cat mai mult cu Megyn Kelly), despre Kidman nu prea am ce comenta, fiindca personajul ei e aproape inexistent. Asta apropo de ce ma plangeam mai sus. Cu personajul lui Margot Robbie nu am putut deloc empatiza, mi s-a parut foarte superficial si inabordabil. Nu stiu daca de vina e jocul ei actoricesc ori altceva pe care nu-l pot defini.   

Cu toate astea, nu pot spune ca regret cei 23 de euro cheltuiti la cinema si va indemn si pe voi sa vedeti filmul, nu doar pentru mesajul si povestea care sunt transmise prin marele ecran, dar si pentru cele din spatele lui. Ca femeie care am trecut prin cateva experiente legate de subiectul asta si am auzit si povestile altora asemenea, indraznesc sa afirm ca traim intr-o lume sexista si misogina, si mai avem mult pana sa ajungem sa fim privite ca egalele barbatilor. Si aici nu ma refer la feminismul prost inteles de majoritatea, ci la drepturi, mentalitate si comportamente. De ambele parti. Si inclin sa cred ca altfel ar arata lumea daca femeile ar fi mai solidare, daca s-ar sprijini una pe alta in loc de a se afla intr-o permanenta competitie.

„Bombshell is a scalding and powerful movie about what selling, in America, has become. The film is about selling sex, selling a candidate, selling yourself, selling the truth. And about how at Fox News all those things came together.” La final, le dau dreptate celor de la Variety ca „Bombshell” este despre a vinde. Pana la urma, totul este de vanzare pe lumea asta. Pentru unii, cel putin.

Daca vreti totusi sa aprofundati povestea asta, si-n plus sa aflati cum Roger Ailes a transformat Fox News intr-una dintre cele mai puternice si influente televiziuni din istoria SUA, va recomand miniseria The Loudest Voice.

Once Upon a Time in Hollywood

„Once Upon a Time in Hollywood” este o tragi-comedie scrisa si regizata de Quentin Tarantino, care a avut premiera la Festivalul de Film de la Cannes din mai, anul trecut. Filmul se lauda cu o suita intreaga de nume sonore precum Brad Pitt, Leonardo Di Caprio, Margot Robbie, Timothy Oliphant, Dakota Fanning, Luke Perry (ultimul film in care apare, actorul decedand in martie 2019). Coproductie USA-UK, este primul film al lui Tarantino in care nu au fost implicati producatorii Bob si Harvey Weinstein, regizorul rupand parteneriatul cu ei in urma acuzatiilor de abuz sexual impotriva celui din urma. Este totodata primul film dupa „The Hateful Eight” din 2015 si dupa dezvaluirile Umei Thurman despre o cascadorie din „Kill Bill” la care ar fi obligat-o regizorul.

„Once Upon a Time in Hollywood”, cel de-al noualea film al lui Tarantino, a incasat 389 de milioane de dolari, fiind bine primit si de critici. A castigat deja 3 premii Golden Globe si are 10 nominalizari la Oscaruri si tot atatea la British Academy Film Awards. 

Actiunea se petrece in anul 1969, la Los Angeles, unde starul Tv Rick Dalton, interpretat de Leonardo Di Caprio, si dublura sa, cascadorul Cliff Booth, jucat de Brad Pitt, incearca sa-si castige existenta si sa reziste in aceasta industrie aflata in continua schimbare. Filmul este un tribut adus sfarsitului epocii de aur a Hollywoodului si un melanj de fictiune si realitate, cum numai Tarantino poate realiza. Personaje reale ca Sharon Tate, Jay Sebring, Roman Polanki, Bruce Lee, Charlie Manson si fictive se impletesc pentru a reda cat mai fidel atmosfera acelei perioade de la sfarsitul anilor ’60. Drept urmare, avem parte de scene si imagini superbe, care te fac sa simti ca esti acolo. Pe de o parte, o vedem pe Sharon Tate, interpretata de Margot Robbie, ducand o viata linistita si lipsita de griji, parte care mie mi s-a parut teribil de plictisitoare, iar in paralel avem un alt fir narativ care se despica in doua: Rick Dalton luptand sa-si demonstreze siesi, dar si celorlalti, talentul actoricesc, si Cliff Booth, dublura sa, pierzandu-si timpul si cochetand cu un grup de adolescente care traiesc, alaturi de alte persoane dubioase, intr-un ranch abandonat, folosit odinioara ca platou de filmare. Grupul asta se dovedeste a fi, bineinteles, familia Manson.

Filmul e lung ca o zi de post, are peste doua ore jumate, 2h 40m, mai exact, iar pana in ultimele 20 de minute, nu se intampla nimic spectaculos. Tot astepti, si astepti niste scene a la Tarantino, cu cafteala si sange tasnind din toate partile, in cel mai artistic mod posibil, bineinteles, si nimic frate, nimic! Doar scene dupa scene din viata cotidiana a anilor ’60, de parca regizorul e atat de fascinat de cum decurge banalul trai, incat uita sa mai si treaca la actiune. Te intrebi chiar daca nu cumva ai gresit sala de cinema?! Pana cand atingem pragul de 2 ore si 20 de minute din film si zbang!, in sfarsit apar si obisnuitele scene sangeroase si duse la extrem, care „urla” a Tarantino. Din punctul asta de vedere, cred ca asta e cel mai soft film al lui, ori poate omul a imbatranit si el si s-a mai calmat putin!

Daca nu ar juca (magistral, chiar!) Di Caprio si Brad Pitt in filmul asta, nu as fi asteptat finalul. Si daca nu ar fi fost scris de Tarantino, probabil ca n-ar fi avut sansa de a vedea lumina zilei. Da, daca vrei sa ai parte de imagini retro impecabile, si de un joc actoricesc la fel, si mai ai si rabdare de fier sa stai in scaun aproape 3 ore, atunci da, nu rata „Once Upon a Time in Hollywood”, dar eu, cu toata admiratia si dragostea mea pentru actorii principali, m-am plictisit in ultimul hal si in niciun caz nu l-as mai vedea a doua oara. Inca ma intreb despre ce s-a vrut a fi. La un moment dat, am crezut ca o sa fie un fel de punere in scena a faimoaselor crime de pe Cielo Drive, din 8 august 1969, cand famila Manson a ucis-o pe Sharon Tate, inscarcinata in luna a opta cu fiul regizorului Roman Polanski, si a prietenilor cuplului, prezenti in casa in acea noapte fatidica. Numai ca aici filmul a luat o alta intorsatura, si bine a facut! Bila alba pentru finalul neasteptat!

Di Caprio mi s-a parut alegerea perfecta pentru a-l juca pe Rick Dalton, nu as vedea pe altcineva in rolul asta. Razi si plangi cu el, il simpatizezi, ii plangi de mila, ii intelegi frustrarea si lupta de a-si dovedi calitatile actoricesti. Brad Pitt mi-a amintit cat de carismatic si sarmant poate fi. Nu l-am mai vazut de foarte multa vreme intr-un astfel de rol de barbat sexy si cool fara a depune efort, dur si amuzant, sigur pe el, dar relaxat. Sper sa mai urmeze si altele de genul asta, ca-l prind foarte bine. Mi-a placut scena cand Cliff, aflat pe platourile de filmare de la „Green Hornet”, se ia la tranta cu Bruce Lee, iar treaba nu se termina prea bine pentru ultimul. 😀 

Numarul foarte redus de replici ale lui Margot Robbie a ridicat ceva intrebari, dar dupa cum insasi actrita a precizat, personajul ei are unele dintre cele mai emotionante scene, chiar daca nu par a fi mare lucru. Sharon Tate a ramas in memoria colectiva drept actrita din „Valley of the Dolls”, sotia lui Roman Polanski, si fata care a fost ucisa de familia Manson. „Once Upon a Time in Hollywood”, prin scenele in care o arata facand lucuri normale, ca orice alt om de pe lumea asta, o umanizeaza si-i da profunzime emotionala. Asa o fi, dar mie tot nu-mi schimba parerea, aceea ca prezenta acestui personaj e doar pentru a induce in eroare spectatorul, facandu-l sa creada ca e vorba despre sfarsitul ei tragic, cand de fapt, finalul ii apartine lui Cliff, personajul lui Brad Pitt.

Acestea fiind zise, astept si parerea voastra in comentarii, in cazul in care ati vazut cele doua filme despre care mi-am cu parerea astazi.

CITATUL ZILEI:

„Filmele sunt oglinzi din loc în loc pictate.”

Ettore Scola

Doua filme de Oscar 2020: „Judy” si „Marriage Story”

In momentul când s-au anunțat nominalizații la Premiile Oscar de anul acesta, mi-am dat seama ca, deși în 2019 am văzut o groaza de filme (pe bucăți și când m-a lăsat the Little Boss), toate erau din anii trecuți, deci niciunul calificat în cursa pentru faimoasa statueta aurie. Prin urmare, cinefila din mine și-a zis ca trebuie neapărat sa remedieze situația. A fost dificil de făcut, dar zilele astea (sau mai bine zis, nopțile astea) am reușit să mă delectez cu 7 din filmele aflate pe listele Oscarului 2020. Azi va voi vorbi despre doua dintre ele: „Judy” si „Marriage Story”. Va atentionez de la inceput ca vor exista spoilere, asa ca daca nu vreti sa aflati detalii din filme inainte de a le viziona, nu treceti la citirea randurilor ce urmeaza.

Judy

Judy„, in regia lui Rupert Goold, este o drama biografica despre ultimul an din viata actritei si cantaretei Judy Garland, nevoita din cauza situatiei financiare dezastruoase, sa-si lase copiii in grija fostului sot si sa se mute peste ocean, in Marea Britanie, pentru a sustine spectacole la Talk of the Town din Londra, cu gandul de a strange suficienti bani pentru a fi din nou cu cei doi copii. Filmul este o adaptare a piesei de teatru „End of the Rainbow” a lui Peter Quilter si s-a bucurat de un mare succes, atat la public, cu incasari de peste 38 de milioane de dolari, cat si la critici, Renee Zellweger primind un Golden Globe si un Critic’s Choice pentru cea mai buna actrita. Deci era mai mult decat asteptata si preconizata nominalizarea ei la Oscar.

Judy Garland a devenit faimoasa datorita filmului „Vrajitorul din Oz” din 1939, considerat unul dintre cele mai bune filme din istoria cinematografiei. Scena cu ea, la 17 ani, interpretand-o pe Dorothy Gale, purtand doua codite impletite si rochia albastra, in timp ce canta „Over The Rainbow” nu mai are nevoie de nicio prezentare. Chiar daca nu ai vazut filmul clasic, sigur ai dat peste bucatica asta din el pe youtube. Ca sa nu mai spun ca s-a acordat si un premiu Oscar pentru melodia asta. Ce nu stiam eu insa, este ce suflet tulburat a fost Judy Garland si ce viata trista si chinuita a avut. Manipulata si obligata la o dieta hipocalorica permanenta (desi greutatea ei era normala) in timpul adolescentei, spunandu-i-se constant ca e urata, ba numita chiar „micuta cocosata” de catre Louis B. Mayer, seful MGM, i se dadeau amfetamine pentru a sta treaza si a face fata ritmului infernal de a juca in filme unul dupa altul si apoi barbiturice pentru a putea dormi. Nici nu e de mirare deci dependenta ei de pastile si alcool, precum si nesiguranta si nevoia constanta de a primi asigurari din exterior, stima de sine foarte scazuta, neincrederea in talentul si abilitatile ei, toate astea in ciuda succesului sau rasunator dovedit. Astfel de ocheade in adolescenta ei zbuciumata si controlata de altii sunt servite pe tot parcursul filmului „Judy”, in scene alb-negru, inca de la inceput, poate si pentru a justifica intr-un fel, autosabotarea si comportamentul ei haotic, de neinteles pentru ceilalti.

Parerea mea e ca Renee Zellweger a creat o Judy Garland tulburata, usor de manipulat, dar exploziva, singura si nesigura, care-si iubeste cu adevarat publicul si timpul petrecut pe scena, dar si copiii, uneori enervanta, alteori de compatimit, dar foarte credibila. Personal, mi-a placut foarte mult interpretarea sa si cred ca ar merita sa primeasca statueta de aur pentru rolul asta, desi recunosc ca pe alocuri, doar pe alocuri, mi s-a parut un pic prea mult, iar exagerarea asta mi-a distras atentia de la personaj si mi-a adus-o in prim-plan pe actrita. Parca un pic prea multa stradanie in a imita miscarile si gesturile lui Judy Garland. Ceea ce nu prea e de dorit, zic eu. Dar repet, au fost doar chestii minore, care nu stirbesc interpretarea lui Renee Zellweger. Filmul mi-a placut si el, m-a facut sa reflectez asupra importantei de a avea un bun start in viata si oamenii potriviti in jurul tau, care sa te sprijine si sa te ridice, nu sa te coboare si doboare. Mai ales cand e vorba despre propria familie! Cat de falsa si periculoasa poate fi lumea Hollywoodului! Cel mai mult m-a impresionat scena din final, care mi-a si smuls cateva lacrimi, cand Judy are un blocaj in timp ce canta „Over The Rainbow”, iar publicul se ridica in picioare si continua versurile. Iar ea intreaba, mai mult retoric, „Nu o sa ma uitati, nu-i asa?”. Scena asta chiar m-a atins. Poate parea o dulcegarie usor penibila si cam trasa de par, dar filmul nu ar mai fost acelasi fara ea.

Ca un mic bonus, cei interesati o puteti asculta pe Judy Garland AICI interactionand cu publicul inainte de a-si incepe showul si AICI interpretand „Over the Rainbow” pentru ultima oara, la 25 martie 1969, in Copenhaga, la Falkoner Centret.

Marriage Story

„Marriage Story” este o drama scrisa, regizata si produsa de Noah Baumbach, cu Scarlet Johansson si Adam Driver in rolurile principale. Lansat de Netflix, filmul a avut premiera la Festivalul de Film de la Venetia in august, anul trecut, iar apoi, inainte de a aparea online, a rulat intr-un numar limitat de cinematografe din SUA, cu scopul de a fi luat in considerare pentru cele mai prestigioase premii din industrie. Strategia a dat roade,  fiindca a primit cate 6 nominalizari la Oscaruri si Golden Globes, plus 5 la BAFTA. Bineinteles ca atsa a cam starnit discutii si pe multi i-a deranjat ca un film produs de o retea de streaming online a ajuns aici fara a cheltui obisnuitele milioane pentru distributie.

„Marriage Story” este de fapt cronica ruperii unei relatii. Cuplul locuieste in New York, ea e actrita, iar el director de teatru, avand impreuna un copil de 8 ani. Nicole, cea care doreste despartirea, si Charlie, care nu poate intelege de ce si cum s-a ajuns aici, hotarasc totusi sa aiba o separare cu cat mai putine complicatii si cheltuieli, dar in momentul in care ea primeste un rol tocmai pe cealalta coasta a tarii, la Los Angeles, datele problemei se schimba considerabil, spiritele se incing la maxim, ajutate si de avocatii fiecaruia, si incepe lupta pentru custodia fiului lor, Henry.

Mie mi s-a parut un film pe care sa-l vezi singur, acasa, in intimitate si din confortul propriei canapele, fara alti ochi prin jur, fiindca se lasa cu foooaaaarte mult bocit. Nu ai cum sa nu empatizezi cu personajele si drama lor. Si tinand cont de subiectul filmului, nu stiu cu cine ai putea merge la cinema: cu sotul de care ai divortat, ca sa retraiti totul, cu iubitul ca sa aveti o imagine despre unde ati putea ajunge ori sa invatati sa evitati asta, cu prietenele sa va jeliti in grup, cu un tip la prima intalnire? Mai mult ca sigur partea masculina a cuplului il va gasi plictisitor, fara actiune, exagerat si prea lacrimogen, dar cei care au trecut prin trauma unui divort se vor regasi in totalitate in trairile personajelor. Vedem si partile bune, frumoase ale unei relatii, dar si uratul si greul, mai ales din finalul ei, iar desfasurarea povestii te poarta intr-un rollercoaster de emotii crude, de la compasiune si bucurie la furie si frustrare. Personajele ar putea fi oricare dintre cunoscutii tai, sau poate chiar tu si jumatatea ta. Si ce am apreciat foarte mult este faptul ca vina destramarii relatiei nu este aruncata exclusiv pe umerii unuia singur, transformandu-l in personajul eminanemente negativ, in timp ce-l sanctifica pe celalalt. Nu, fiecare poarta partea lui de vina, fiecare ne este prezentat cu partile sale bune si rele, cu calitati si defecte, atat de reali, atat de umani. De unde si scena induiosatoare de la inceputul filmului, in care fiecare citeste lista cu trasaturile celuilalt, care au ajutat la infiriparea iubirii si definirea relatiei. Si tare mi-a placut ca filmul se sfarseste in acelasi fel, cu aceeasi lista, dupa atatea suisuri si coborasuri, ca un cerc care se inchide o data ce fostii soti depasesc si accepta ruptura, dandu-le astfel voie sa mearga mai departe, fiecare cu viata lui. Closure, asta e cuvantul care descrie situatia si din pacate nu cred ca in romana avem un echivalent pentru el. Probabil de asta si pare totul atat de real si autentic, fiindca povestea se bazeaza pe divortul regizorului Noah Baumbach de actrita Jennifer Jason Leigh din 2013.

Scarlet Johansson si Adam Driver (Vaduva Neagra si Kylo Ren, ha ha! 😀 ) joaca atat de bine, de natural si atat de credibil, incat isi merita cu prisosinta nominalizarile la Oscar. Personajul creat de Laura Dern (si ea nominalizata la categoria „cea mai buna actrita in rol secundar”), de altfel foarte bine interpretat, mi-a placut si displacut in acelasi timp. Probabil ca cine a creat bancurile alea acide despre avocati, a avut in minte unii ca cei din filmul asta, care complica toata situatia, in timp ce te sucesc cum vor ei si te usuca de bani. De neratat insa scena ASTA geniala, care este, dupa umila-mi parere, descrierea perfecta a standardelor imposibile impuse de societate mamelor.

Dintre cele doua filme, „Judy si „Marriage Story”, pe care le-am vazut online, in aceeasi seara, unul dupa altul, recunosc ca am rezonat si mi-a placut mult mai mult al doilea. Cred ca asta reiese foarte usor din cele scrise in articolul asta, fara a mai fi nevoie de precizare. Si daca ar trebui sa va recomand doar unul, cu siguranta tot al doilea ar fi acela. Dar cum vorba romaneasca zice „cate bordeie, atatea obiceie”, sunt curioasa daca voi le-ati vazut si ce impresie v-au facut.

CITATUL ZILEI:

„Cinematograful este teatru la conservă.”

Louis Jouvet

Dor de a fi copil

Să fiu copil mi-e dor-
-Unul cât o ghindă…
Ca-n joc să-nviu, să mor
Şi râsul să mă prindă…

Mi-e dor să zbor în vis,
Să fug de zmei şi mume,
Să râd şi să plâng stins,
Să fiu copil prin lume…

Mi-e dor de viaţa-mi joc,
Să culeg flori o mie,
Să prind pentru noroc
Pufi mari de păpădie…

Mi-e dor să mai surâd
Cu ochii-nfipţi în soare,
Să nu mai văd, să râd
Şi să m-arunc în mare…

Mi-e dor să plâng cu foc
Iubita-mi jucărie,
Să-i pun capul la loc,
Să sar de bucurie…

Mi-e dor s-ating pământul
Cu degetul uşor,
Să mă împingă vântul
Iar eu să cred că zbor…

Mi-e dor să nu-nţeleg
Vorbe de oameni mari,
Să mă oftic, să plec,
Să-i cred bătrâni şi tari…

Mi-e dor să mă-nfior
Când fur un măr de vară
Că… sigur o să mor
Şi iadu-o să mă ceară…

Să fiu copil mi-e dor
Mai mult ca niciodată…
Să cânt, să uit, să zbor
În lumea-mi colorată…

Gabriela Chiscari

 

Tocanita internautica (132)

Zi insorita azi pe Insula de Smarald, desi noaptea trecuta au fost temperaturi cu minus. Chestie care n-are legătură cu articolul de față, dar na, atâta lumină ma binedispune și ma incarca cu energie. 😁

Lectură plăcută și digestie ușoară!

Dor de mama

A venit aseară mama
Nu aievea, ci in vis,
I-am deschis degrabă ușa,
Mi-a zâmbit, și- apoi a zis:
M-așteptai copilă dragă?

Eu, sunt printre amintiri,
M-am uitat, să-i sarut mana,
Cu mirare in priviri,
Și voiam, s-o strâng în brațe,
Să-i spun cat de dor mi-era,
Însă n-am simțit nimica,
Era gol in preajma mea!

Dorul de mama mea dragă
I-a adus chipul in vis,
Doar putin a stat cu mine,
Nu putea! Dar mi-a promis,
C-o sa vina si- alta dată,
Tot asa, când voi visa
Stie ca mi-e dor de dânsa
Și nicicând n-o voi uita…

Visul a fost doar o clipă
Și atunci când m-am trezit
Aveam ochii-închiși se pare
Să-i deschid n-am îndrăznit,
Mai speram sa adorm iară
S-o mai văd în visul meu
MAMĂ, nu mai esti cu mine
Dar in vis, te-astept mereu.Constanta Chivulescu

Ianuarie in 51 de melodii internationale (partea a III-a)

Azi vin cu ultimele 16 melodii dedicate lunii ianuarie. Partea I o gasiti AICI, iar partea a doua AICI. Daca vreti sa ascultati toate cele 51 de melodii internationale cu ianuarie in titlu, o puteti face pe canalul de youtube margelat, AICI, unde gasiti playlistul complet plus multe altele.

36.’The Third of January’ – The Other Half

37.’January 23-30, 1978′ – Steve Forbert

38.’January’ – Anthony Pillips

39.’Jan in January’ – Warren Bernhardt

40.’June in January’ – Teddy Joyce and His Orchestra

41.’Back in January’ – Angst

42.’January Song’ – Lindisfarne

43.’Miss January’ – The Procussions

44.’Eighth of January’ – Eric Weissberg & Deliverance

45.’January February’ – Tina B

46.’January Friend’ – Goo Goo Dolls

47.’January Rain’ – David Gray

48.’January’ – Elton John

49.’Black-Dove (January)’ – Tori Amos

50.’The Month of January’ – Blair Dunlop & Larkin Poe

51.’The Month of January’ – John Doyle

CITATUL ZILEI:

„Muzica nu minte. Dacă poate fi schimbat ceva în lume, acest lucru se poate întâmpla numai prin muzică.”

Jimi Hendrix