Fiica mea nu-mi aparține

„Dacă faci un copil, îl faci pentru tine, e al tău și atât!”, „Nu faci și tu un copil, să aibă cine-ți aduce și ție o cană cu apă la bătrânețe?”, „Eu sunt părintele, faci cum vreau eu!”, „Fiindcă așa zic eu, de-aia!”, „Eu te-am făcut, eu te omor.” Vă sună cunoscute frazele astea? Eu le-am auzit de atâtea ori în 35 de ani (adresate atât mie, cât și celor din jur, mai ales femei), încât nici măcar nu mă mai mir că ăsta e modul de gândire al multora, chiar și-n era tehnologiei și informației, chiar și la generațiile tinere. Dar multe nu mă mai miră… Și recunosc că nu mai am nici energia și nici disponibilitatea să încerc să le deschid ochii și să le schimb gândirea, așa cum mă luptam cu îndârjire când eram mai tinerică. Deh, am îmbătrânit, m-am înțelepțit, nu mai vreau să schimb lumea, ci doar pe mine!

Dar asta nu înseamnă că nu mă enervează acest „Eu” egoist, repetat cu obstinație, și raportul inegal de valoare umană între părinte, dumnezeul suprem, autoritatea, stăpânul care dă viață, și copil, creația îndatorată și proprietatea lui.

Nu aș putea să spun de unde acest sentiment, dar eu nu am simțit niciodată că fiica mea e un fel de proprietate personală, de care eu să dispun după bunul plac și pe care să o modelez după chipul și asemănarea mea. Da, a ieșit din mine, după ore lungi de chin și durere, e carne din trupul meu, dar asta nu-mi dă dreptul asupra ființei sale și nici nu simt că-mi aparține. Ea își aparține sieși, mie mi-a fost încredințată… cu împrumut.

A venit pe lumea asta să se bucure de viață și să-și îndeplinească propria misiune, nu să-mi împlinească mie visele frânte, nici să-mi pună ordine în viață și să-mi preia problemele pe umerii săi. La naiba cu cana de apă, iar fericirea mea nu e nici obligația, nici datoria ei! Datoria ei e să-și trăiască viața în mod autentic, sa se bucure de ea, să-și descopere sinele și menirea!

Rolul meu de mamă presupune să o pregătesc cât de bine pot pentru această dificilă și minunată călătorie, să-i dau rădăcini, dar mai ales aripi, s-o ajut să-și găsească drumul, nu să i-l creez eu. Rolul meu e să-i fiu aproape și să-i ofer umărul pentru plâns, brațele pentru căldură și iubire, multă, multă iubire, iubire cât cuprinde… plus încă în pic! Să-i ajungă și pentru atunci când nu voi mai fi!

CITATUL ZILEI:

„Niciodată în toată copilăria mea nu m-am simțit ca un copil. M-am simțit mereu ca o persoană, aceeași persoană care sunt astăzi.”

Orson Scott Card