Pentru unii, prima zi de școală, pentru alții, pregătiri de grădiniță

În Irlanda, azi a fost prima zi de școală. Sau mă rog, pentru majoritatea elevilor, fiindcă unii -sărmanii amărâți!- au început deja de ieri, iar alții, mai norocoși, o vor face de luni. Abia acum am priceput eu de ce aseară, în parc, la rugămintea aproape înlăcrimată a uneia dintre fiicele sale, mama îi tot dădea înainte cu „nu, nu mai putem sta, Sophie are școală mâine”. Ceea ce mi s-a părut destul de ciudat. Nu sunt încă în vacanță? Școală, joia, în august? Cum adică să dai start anului școlar la mijlocul săptămânii?! În august?! Sacrilegiu! Blasfemie! Nu încep și ei de luni sau de la întâi ale lunii, cum se procedează mereu cu dietele?😜

Eh, little did I know! Abia acum încep să mă informez și să înțeleg sistemul educațional de aici. Până anul ăsta, recunosc că nu prea m-a interesat subiectul, dar Gălușca Nazdravana crește, săptămâna viitoare va începe grădinița, așa că vreau să știu ce o așteaptă sau mai bine zis, ce NE așteaptă! Culegând informații de peste tot, mai ceva ca albinuța (mărgeluța-harnicuta ha, ha! :D), am aflat că în sistemul de învățământ irlandez, școlile trebuie să fie deschise pentru un minimum de 167 de zile – cele secundare și 183 de zile – cele primare. În mod normal, noul an școlar începe în săptămâna în care cade 1 septembrie. Însă spre deosebire de vacanțele de Crăciun, Paște și mijlocul semestrului, care sunt standard, vacanța de vară nu e, așa că fiecare școală decide când se termină și începe anul școlar. Singura condiție ce trebuie respectată este să atingă acel număr minim de zile obligatoriu. În consecință, anul școlar poate să înceapă și în săptămâna anterioară datei de 1 septembrie, cum s-a și întâmplat în toamna asta. Da, toamnă, că aici numai vară nu a fost!

Eh, acum că am lămurit treaba asta, zic să trecem la oile mele. Sau mai bine zis, la mioara mea zglobie, care de luni va începe o nouă etapă din viața ei: grădinița. Încă de la jumatatea lui august, de când am înscris-o, m-am tot perpelit și frământat. Cu mâna pe inimă spun că nu a fost zi în care să nu mă gândesc la treaba asta, la cum va fi prima zi de grădiniță, cum se va adapta, dacă va plânge, ori se va simți abandonată, dacă va putea sta fără mine, după mai bine de doi ani jumate în care am fost doar noi două. Mi se strânge inima și-mi transpiră palmele de câte ori mă gândesc. Ba am și visat-o acum câteva nopti, toată plânsă, smucindu-se în brațele educatoarei, cu mâinile întinse către mine, ca apoi s-o văd alergând în spatele mașinii, țipând și strigând „mami, mami”. Gândul că luni, visul ăsta urât s-ar putea transforma în realitate e cea mai mare temere a mea. Am palpitații și lacrimi în ochi numai când îmi imaginez scena asta groaznică.

Am tot stat și rumegat și întors totul pe toate părțile (că dacă nu despic firul în patru, dacă nu analizez ca să ajung la rădăcina lucrurilor, nu sunt eu!) și mi-am amintit că scena asta a avut deja loc în realitate, doar timpul și personajele erau altele: în locul Galustei era fratele meu, pe când avea exact aceeași vârstă pe care o are ea acum, iar în locul meu era mama, cu zece ani mai tânără ca mine acum, că na, ea a dat bice și a făcut copii devreme. Mi-aduc aminte cât m-a tulburat să-l văd pe prichindelul de frate-mio alergând după mașină, cu lacrimile siroind, strigând-o pe maică-mea și pe ea plângând în scaunul din dreapta. Iar eu, pe bancheta din spate, tristă și confuză, neînțelegând de ce-l lăsăm la țară, de ce nu oprește tata mașina să-l luăm cu noi, de ce mama plânge și nu zice nimic, de ce-l abandonam așa, mic, plângând și suferind.

Probabil că unele experiențe de viață își pun amprenta pe psihicul nostru în feluri pe care nici măcar nu le bănuim sau cărora nu le dăm nicio importanță. Și se întâmplă ca, după ani întregi de zăcut neatinse și uitate sub straturile memoriei, să-ți iasă în cale ceva asemănător care le dezgroapă și ți le pune în brațe crude, reale, dure. Descurcă-te! Ai de ales?!

Azi, în Laois Shopping Centre, unde ne facem de obicei cumpărăturile, în timp ce taică-său o dădea pe Gălușcă în mașinuțele de acolo (ocazia perfectă pentru ea să-i ușureze buzunarele de un pumn de monede – 2€ turul și ea vrea în toate, de două ori, ca să fie treaba treabă), subsemnata a aruncat un ochi în Dealz, franciză a suratei Poundland din UK, cu majoritatea produselor la prețul de o liră, aici echivalat la un euro jumate. Îmi plac magazinele de genul ăsta fiindcă mereu găsești tot felul de nimicuri faine pentru toate evenimentele, iar acum aveau rafturile pline cu marfă pentru începerea școlii. Bucuria mea, mai multe produse de papetărie cu care să-mi clătesc ochii… si pe care să le salvez de la o viață inutilă și plictisitoare pe rafturi! 😁 Acum, ziceți și voi, nu sunt toate drăguțe?

În aceeași temă marină, am găsit o groază de chestii atât de simpatice, încât abia m-am abținut să nu le cumpăr pe toate! I-am luat Galustei un lunch bag cu sticlă și niște caserole din plastic, pentru grădiniță, de care a fost foarte încântată. Chiar nu mă așteptam să-i placă atât de mult! Ne-a zăpăcit în mașină cu „Wow, cool!” și bineînțeles că acasă a trebuit numaidecât să le desfacem să le încerce! Sper să fie la fel de încântată și de mersul la grădiniță!

Și uite-așa, altă amintire m-a năpădit: cea a ghiozdanelului meu din perioada grădiniței, micuț, maroniu și cu un desen în partea din față (din păcate, nu mai știu ce reprezenta desenul ala, probabil o floare). Nu se găseau pe vremea aceea atât de multe și frumoase ca acum, dar mi-a fost tare drag fiindcă era al meu. De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, era tot o gentuța, nu ghiozdan cu două bretele ca să-l poți căra în spate, ci una singură, lungă, de purtat pe diagonală, ca poștașul. Păcat că nu am o poză din acea zi, îmbrăcată în uniformă! Poză făcută dimineața, la plecare, când arătam în mare fel cu strampii mei galbeni cu buline și uniforma bine călcată, și nu la întoarcere, fiindcă atunci m-am ales cu niște semne pe care încă le mai am și care-mi vor aminti toată viata de prima mea zi de grădiniță.

Țin minte că traversam strada și m-am speriat de o Dacie gri care părea că nu încetinește, așa că am dat să fug grăbită. Numai că mama, care mă ținea strâns de mână, nu mi-a dat drumul (pericolul era, se pare, doar în mintea mea de copil), prin urmare, am căzut și mi-am julit rău genunchii. Bineînțeles că mi-am luat o ocară zdravănă și zău că m-am simțit ca ultima proastă când am ajuns în fața blocului, plânsă toată, cu genunchii plini de sânge, dar mai ales cu strampii mei galbeni făcuți praf (de ei mi-a părut cel mai rău) și toți copiii au venit la mine să mă întrebe ce am pățit. „M-am împiedicat ca proasta!” le-am zis și am fugit în casă. Mi-era atât de rușine și mă simțeam atât de vinovată că-mi distrusesem frumusețe de ștrampi. Galbeni cu buline. In prima zi de grădiniță a fiicei mele imi voi aminti ca port pe genunchi cicatricile din prima mea zi de grădiniță. Sper doar ca a ei sa fie memorabila datorita altor evenimente, unele mai placute.

Ah, si pentru necunoscatori, prin partile Olteniei natale, strampii sunt doar o alta denumire pentru… dresuri. 😛

CITATUL ZILEI:

„Viata este doar sansa de a creste un suflet.”

Arthur Powell Davies

Un gând despre „Pentru unii, prima zi de școală, pentru alții, pregătiri de grădiniță

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.