Fiecare moment trăit este al tau

Un barbat a murit și l-a vazut pe Dumnezeu apropiindu-se de el cu o valiza in mana. Dumnezeu i-a spus:

-Bine, fiule, este timpul sa plecam.

Surprins, omul a raspuns:

-Acum? Asa de devreme? Aveam o multime de planuri…

-Imi pare rau, dar trebuie sa plecam.

-Ce ai in valiză, Doamne?

-Lucrurile tale!

-Lucrurile mele? Ce vrei sa spui? Adica hainele mele, banii mei?

-Nu. Acele lucruri nu au fost de fapt ale tale. Ele apartineau pamantului.

-Atunci amintirile mele?

-Acelea nu ti-au apartinut niciodata. Ele apartin timpului.

-Este vorba de talentul meu?

-Acesta nu ti-a apartinut niciodată, el a fost in functie de oportunitati.

-Este vorba despre familia si prietenii mei?

-Imi pare rau, ei nu ti-au apartinut niciodata. Ei au apartinut destinului.

-Este vorba de sotia si fiul meu?

-Ei nu ti-au apartinut tie niciodată, au apartinut inimii tale.

-Este vorba de corpul meu?

-Corpul tau nu ti-a apartinut niciodata. El a apartinut pamantului.

-Este sufletul meu?

-Nu, sufletul tau imi apartine mie.

Foarte speriat, omul a luat valiza din mainile Domnului si a deschis-o. Aceasta era goala.
Lacrimile au inceput sa curga siroaie pe obraz.

-Niciodata nu am avut nimic? a intrebat barbatul.

Dumnezeu i-a raspuns:

-Adevărat! Fiecare moment pe care l-ai trait a fost doar al tau. Viata este doar un moment, un moment care iti apartine. Din acest motiv trebuie sa te bucuri de fiecare clipa pe care o ai. Nu lasa ca nimic sa te opreasca din a fi fericit. Traieste ACUM! Traieste-ti viata! Nu poti lua nimic cu tine pe cealalta lume.

Text găsit pe Facebook.

Pentru unii, prima zi de școală, pentru alții, pregătiri de grădiniță

În Irlanda, azi a fost prima zi de școală. Sau mă rog, pentru majoritatea elevilor, fiindcă unii -sărmanii amărâți!- au început deja de ieri, iar alții, mai norocoși, o vor face de luni. Abia acum am priceput eu de ce aseară, în parc, la rugămintea aproape înlăcrimată a uneia dintre fiicele sale, mama îi tot dădea înainte cu „nu, nu mai putem sta, Sophie are școală mâine”. Ceea ce mi s-a părut destul de ciudat. Nu sunt încă în vacanță? Școală, joia, în august? Cum adică să dai start anului școlar la mijlocul săptămânii?! În august?! Sacrilegiu! Blasfemie! Nu încep și ei de luni sau de la întâi ale lunii, cum se procedează mereu cu dietele?😜

Eh, little did I know! Abia acum încep să mă informez și să înțeleg sistemul educațional de aici. Până anul ăsta, recunosc că nu prea m-a interesat subiectul, dar Gălușca Nazdravana crește, săptămâna viitoare va începe grădinița, așa că vreau să știu ce o așteaptă sau mai bine zis, ce NE așteaptă! Culegând informații de peste tot, mai ceva ca albinuța (mărgeluța-harnicuta ha, ha! :D), am aflat că în sistemul de învățământ irlandez, școlile trebuie să fie deschise pentru un minimum de 167 de zile – cele secundare și 183 de zile – cele primare. În mod normal, noul an școlar începe în săptămâna în care cade 1 septembrie. Însă spre deosebire de vacanțele de Crăciun, Paște și mijlocul semestrului, care sunt standard, vacanța de vară nu e, așa că fiecare școală decide când se termină și începe anul școlar. Singura condiție ce trebuie respectată este să atingă acel număr minim de zile obligatoriu. În consecință, anul școlar poate să înceapă și în săptămâna anterioară datei de 1 septembrie, cum s-a și întâmplat în toamna asta. Da, toamnă, că aici numai vară nu a fost!

Eh, acum că am lămurit treaba asta, zic să trecem la oile mele. Sau mai bine zis, la mioara mea zglobie, care de luni va începe o nouă etapă din viața ei: grădinița. Încă de la jumatatea lui august, de când am înscris-o, m-am tot perpelit și frământat. Cu mâna pe inimă spun că nu a fost zi în care să nu mă gândesc la treaba asta, la cum va fi prima zi de grădiniță, cum se va adapta, dacă va plânge, ori se va simți abandonată, dacă va putea sta fără mine, după mai bine de doi ani jumate în care am fost doar noi două. Mi se strânge inima și-mi transpiră palmele de câte ori mă gândesc. Ba am și visat-o acum câteva nopti, toată plânsă, smucindu-se în brațele educatoarei, cu mâinile întinse către mine, ca apoi s-o văd alergând în spatele mașinii, țipând și strigând „mami, mami”. Gândul că luni, visul ăsta urât s-ar putea transforma în realitate e cea mai mare temere a mea. Am palpitații și lacrimi în ochi numai când îmi imaginez scena asta groaznică.

Am tot stat și rumegat și întors totul pe toate părțile (că dacă nu despic firul în patru, dacă nu analizez ca să ajung la rădăcina lucrurilor, nu sunt eu!) și mi-am amintit că scena asta a avut deja loc în realitate, doar timpul și personajele erau altele: în locul Galustei era fratele meu, pe când avea exact aceeași vârstă pe care o are ea acum, iar în locul meu era mama, cu zece ani mai tânără ca mine acum, că na, ea a dat bice și a făcut copii devreme. Mi-aduc aminte cât m-a tulburat să-l văd pe prichindelul de frate-mio alergând după mașină, cu lacrimile siroind, strigând-o pe maică-mea și pe ea plângând în scaunul din dreapta. Iar eu, pe bancheta din spate, tristă și confuză, neînțelegând de ce-l lăsăm la țară, de ce nu oprește tata mașina să-l luăm cu noi, de ce mama plânge și nu zice nimic, de ce-l abandonam așa, mic, plângând și suferind.

Probabil că unele experiențe de viață își pun amprenta pe psihicul nostru în feluri pe care nici măcar nu le bănuim sau cărora nu le dăm nicio importanță. Și se întâmplă ca, după ani întregi de zăcut neatinse și uitate sub straturile memoriei, să-ți iasă în cale ceva asemănător care le dezgroapă și ți le pune în brațe crude, reale, dure. Descurcă-te! Ai de ales?!

Azi, în Laois Shopping Centre, unde ne facem de obicei cumpărăturile, în timp ce taică-său o dădea pe Gălușcă în mașinuțele de acolo (ocazia perfectă pentru ea să-i ușureze buzunarele de un pumn de monede – 2€ turul și ea vrea în toate, de două ori, ca să fie treaba treabă), subsemnata a aruncat un ochi în Dealz, franciză a suratei Poundland din UK, cu majoritatea produselor la prețul de o liră, aici echivalat la un euro jumate. Îmi plac magazinele de genul ăsta fiindcă mereu găsești tot felul de nimicuri faine pentru toate evenimentele, iar acum aveau rafturile pline cu marfă pentru începerea școlii. Bucuria mea, mai multe produse de papetărie cu care să-mi clătesc ochii… si pe care să le salvez de la o viață inutilă și plictisitoare pe rafturi! 😁 Acum, ziceți și voi, nu sunt toate drăguțe?

În aceeași temă marină, am găsit o groază de chestii atât de simpatice, încât abia m-am abținut să nu le cumpăr pe toate! I-am luat Galustei un lunch bag cu sticlă și niște caserole din plastic, pentru grădiniță, de care a fost foarte încântată. Chiar nu mă așteptam să-i placă atât de mult! Ne-a zăpăcit în mașină cu „Wow, cool!” și bineînțeles că acasă a trebuit numaidecât să le desfacem să le încerce! Sper să fie la fel de încântată și de mersul la grădiniță!

Și uite-așa, altă amintire m-a năpădit: cea a ghiozdanelului meu din perioada grădiniței, micuț, maroniu și cu un desen în partea din față (din păcate, nu mai știu ce reprezenta desenul ala, probabil o floare). Nu se găseau pe vremea aceea atât de multe și frumoase ca acum, dar mi-a fost tare drag fiindcă era al meu. De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, era tot o gentuța, nu ghiozdan cu două bretele ca să-l poți căra în spate, ci una singură, lungă, de purtat pe diagonală, ca poștașul. Păcat că nu am o poză din acea zi, îmbrăcată în uniformă! Poză făcută dimineața, la plecare, când arătam în mare fel cu strampii mei galbeni cu buline și uniforma bine călcată, și nu la întoarcere, fiindcă atunci m-am ales cu niște semne pe care încă le mai am și care-mi vor aminti toată viata de prima mea zi de grădiniță.

Țin minte că traversam strada și m-am speriat de o Dacie gri care părea că nu încetinește, așa că am dat să fug grăbită. Numai că mama, care mă ținea strâns de mână, nu mi-a dat drumul (pericolul era, se pare, doar în mintea mea de copil), prin urmare, am căzut și mi-am julit rău genunchii. Bineînțeles că mi-am luat o ocară zdravănă și zău că m-am simțit ca ultima proastă când am ajuns în fața blocului, plânsă toată, cu genunchii plini de sânge, dar mai ales cu strampii mei galbeni făcuți praf (de ei mi-a părut cel mai rău) și toți copiii au venit la mine să mă întrebe ce am pățit. „M-am împiedicat ca proasta!” le-am zis și am fugit în casă. Mi-era atât de rușine și mă simțeam atât de vinovată că-mi distrusesem frumusețe de ștrampi. Galbeni cu buline. In prima zi de grădiniță a fiicei mele imi voi aminti ca port pe genunchi cicatricile din prima mea zi de grădiniță. Sper doar ca a ei sa fie memorabila datorita altor evenimentr, unele placute.

Ah, si pentru necunoscatori, prin partile Olteniei natale, strampii sunt doar o alta denumire pentru… dresuri. 😛

CITATUL ZILEI:

„Viata este doar sansa de a creste un suflet.”

Arthur Powell Davies

Cu canapeaua la plimbare către marea reciclare

Unul din lucrurile care m-au scos din minți atunci când ne-am mutat în noua casă a fost canapeaua din living. O chestie mai jegoasa și mai împuțită ca aia nu cred că mi-a fost dat să văd (sau oi fi văzut, dar am blocat amintirea ca să nu mă chinuiască 🤣). Îți puteai da seama de înalta ei calitate din vremurile de glorie, dar acum erau de mult apuse, moarte și-ngropate… sub multe pete și un miros greu de suportat pentru orice organ înzestrat cu nări, nu doar pentru nasu-mi fin. Nu puteam să o aruncăm fără acordul proprietarului, dar nici să o ținem în living să ne parfumeze fiecare cm cub de aer, așa că am găsit o soluție de mijloc: am exilat-o în magazie și ne-am cumpărat o canapea nouă, ieftină și închisă la culoare, pe care să nu o jelim când avea să o ia în primire Nazdravana noastră (drept vorbind, s-a dovedit o mișcare inteligentă, că deja a fost decorată cu acuarele și carioci… și câteva feluri de mâncare).

Cu vreo două săptămâni în urmă, când a venit în control proprietarul și i-am expus problema, a zis că trimite pe cineva să ne scape de ea. Doar că pe subsemnata a luat-o gura pe dinainte, asigurându-l că o vom face noi cu cea mai mare plăcere. Acum, să nu credeți că-mi dă bunătatea sufletească pe dinafară, nici vorbă, dar am văzut cu ce viteză de melc extenuat se mișcă atât agenția, cât și proprietarul, și deci bănuiam ce avea să ne aștepte. În plus, îmi place să fiu bine informată, prin urmare sunt abonata la toate paginile de Facebook ale ziarelor și organizațiilor locale și uite-așa aflasem eu de programul de luna aceasta de reciclare gratuită a saltelelor și canapelelor întocmit de Consiliul Local al comitatului nostru (Laois Free Mattress and Couch Amnesty). Exact la tanc, nu? Ce nu am luat însă în calcul, a fost perioada scurtă, de doar o săptămână, în care s-a desfășurat acțiunea în orașul nostru, și orarul imposibil pentru Al Meu Ca Bradul.

Așadar am fost nevoiți să mergem sâmbăta trecută, 24 august, ultima zi a programului de reciclare, într-un orășel aflat la vreo 10 km, sau mai bine zis, într-o parcare imensă de pe lângă el. Mare ne-a fost uimirea când am dat peste vreo două tiruri în care se îndesa de zor, saltele într-unul, canapele și fotolii în celălalt, plus vreo alte patru deja doldora, așteptând frumos să plece. Și multe grămezi din cele menționate mai sus. A trebuit chiar să stăm la coadă ca la pâine, pe vremea împușcatului, pentru a ne scăpa de încărcătură (trăiască duba de la muncă a Alui Meu Ca Bradul, că tare-i încăpătoare!).

Nu mi-am permis să fac fotografii, decât cele două de mai sus, și astea pe furiș, că na, oamenii trudeau de zor acolo și cumva, nu mi s-a părut ok.

Pe drum înapoi, am pierdut numărul mașinilor care veneau din sens opus, cocoșate de saltele și canapele pentru reciclare. Ceea ce m-a încântat teribil! Mobilizarile astea au și îmi dau o energie aparte! Și m-a făcut să mă gândesc (pentru a câtă oară?) la puterea pe care o detine social media, Facebook în particular. Uite că mai are și ținutul nasului non-stop în telefon câte un rezultat pozitiv!

CITATUL ZILEI:

„Daca planifici pentru un an, cultiva orez; daca planifici pentru un deceniu, planteaza copaci; daca planifici pentru o viata, educa oameni.”

Proverb chinezesc

Suflet frumos și suflet blând

S-au întâlnit pe-un colț de gând,
„Suflet frumos” cu „suflet blând”.
Și se plimbau mergând la pas,
Prin toamna ce le-a mai rămas.

Aveau atâtea să își spună,
Câte în soare și în lună,
Dar ei doar se plimbau duios,
Sufletul blând și cel frumos.

Ei își spuneau în sinea lor,
În doi e totul mai ușor,
Dacă mereu sunt gând la gând,
Suflet frumos și suflet blând.

Într-un târziu suflet frumos,
Privind la frunze ce cad jos,
Pe suflet blând îl întreba,
Nedumerit în sinea sa:

-Cum poți să fii atât de blând,
Când peste tot sunt nori și vânt?
Dar suflet blând dar curajos,
Îi spuse lui suflet frumos:

-Eu nu am fost atât de blând ,
De când cutreier pe pământ,
Dar viața m-a făcut sa fiu
Blând, răbdător, dar totuși, viu.

Dar tu? Cum ești așa frumos?
Când toate parcă-ți sunt pe dos.
Mereu lovit cu vorbe grele,
Însingurat sub cer cu stele.

-Eu sunt frumos fiindcă iubesc,
Tot ce e simplu și firesc,
Iubesc și câmpul plin cu flori,
Și ploaia care cade-n zori.

Și-așa frumos își povesteau,
Câte pe suflet ei aveau,
Pribegi prin vise și prin gând,
Suflet frumos și suflet blând.

Silviu Marius Muntean

Text gasit pe facebook.

Sunt mama lui Speedy Gonzalez și asta îmi ocupa tot timpul

Nu știu cum sunt odraslele voastre, dar eu sunt convinsa ca a mea are un reactor nuclear ascuns acolo, în partea rotunda unde se așază pampersul, care o propulsează cu viteze nemaivăzute spre zări nebănuite! Ca doar nu degeaba o numim „fetita atomică”, asa, de dragul expresiei! Pe vremea când încă o coceam în cuptorul proprietate personala, mi-a zis cineva „lasa, mai bine ca e fata, fetitele sunt mai cuminți și mai liniștite”. Ha, ha ha, haaaaaa, haaa, haaaa, ce gluma bună, cea mai bună pe care am auzit-o vreodată! Încă ma prăpădesc de râs și acum, după aproape 3 ani, fiindcă fie-mea e orice, numai cuminte și linistita nu!

Fata mea (valoarea mea, comoara mea) face cât 10 băieți la un loc. Na, mi-a dat Al de Sus sa ma satur, ca doar băiețel mi-am dorit, nu?! E argint viu, de o încăpățânare ieșită din comun, hotărâtă, iubitoare de libertate și independența, înzestrată cu o minte ascuțită care coace toate nazdraveniile posibile, energie debordanta si curiozitate fantastica. E o combinație teribila de Speedy Gonzalez, struțul Beep-Beep și Denis pericol public, o supă atomică clocotind în 90 de cm de drăgălașenie, cu ochi migdalați, zulufi șateni și zâmbet nevinovat!

Neastâmpărata nu are decât două viteze: repede și foarte repede. Și de cele mai multe ori, sunt inversate: ii strigi sa stea și ea fuge mai abitir, ii spui mai încet și ea apasă turbo. Cert e ca fie-mea nu știe sa mearga, ci doar sa alerge (de stat locului, nici vorba!). Prin urmare, viata noastră de părinți (și în special a mea, ca eu sunt zi de zi cu ea) este o alergatura continuă, fără respiro și fără odihnă. Mâncăm pe fugă, ne spălăm pe fugă, facem treburile casnice pe fugă, toată viața noastră e pe repede înainte. Adrenalina la greu, sa simțim ca suntem parinti!

Nici n-ai oprit bine masina ca ea deja se foieste în scaun si trage de centura sa se elibereze. Cum ai pus-o jos, o zbugheste cu viteza luminii. Nu vrea sa fie ținută de mana, ca să poată zburda pe lângă tine ca un miel pe câmpii, în timp ce tu treci pe lângă încă un atac de cord. Probabil al șaptelea pe ziua aia. În supermarket, unul face cumpărăturile, celălalt aleargă de-i sar capacele… după ea. Dacă ai făcut turul magazinului doar de trei ori, te poți considera norocos, media e un număr cel puțin dublu. Stat cuminte, în cărucior? Ha, ha, vise, tată, vise! Ce-i aia? Noi ne antrenam din greu pentru maratoane.

În parc, aleargă neobosita dintr-o parte în alta: doua secunde aici și „ata, ata”, zice în timp ce deja coboară, doar ca să o zbugheasca dincolo, pentru alte doua secunde. Nimic nu-i scapă, pe toate trebuie să le încerce. Să stau liniștită pe bancă, citind o carte sau butonand telefonul, cum văd alte mame? Ha, ha, vezi să nu! Maimuța mi se cațăra și strecoară peste tot, adora înălțimile și locurile ce-i testează mușchii picioarelor… și pericardul maica’sii. Nu pot s-o scap din ochi o secundă, nu-mi trec mie prin cap câte ii trec ei!

În casă, când rugamintea „rain, rain go away” nu funcționează deloc (și asta se întâmplă destul de des în Irlanda cea verde), mă văd nevoita să-mi storc creierii pentru găsirea sau chiar inventarea de jocuri noi. Fiindcă se plictisește cât ai bate din palme, trecem rapid de la unul la altul, apoi o luam de la capăt, iar și iar, cat e ziua de lungă. Întotdeauna pândește o secundă de neatenție ca să fugă din casă, pe sistem „Free Willy” (vă mai amintiți filmul?). Noroc că m-am prins la timp ce instincte de evadat zac în ea și țin ușa mereu încuiată.

Exemplu edificator 😛

O secunda de nesupravegere poate părea puțin pentru oricine, dar pentru vitezomana mea e de ajuns. Misiunea ei!? Aceea de a explora noi lumi, de a ajunge unde niciun om nu a mai ajuns (ea și nava Enterprise). De exemplu, biblioteca, raftul de sus. Marginea canapelei, comoda TV și pervazul geamurilor nu mai sunt teritorii virgine încă de pe vremea când mergea de-a busilea.

Speedy Gonzales a mea nici măcar la masă nu poate sta linistita doua minute. Ia o îmbucatura și se duce să-i prezinte toată casa, pesemne așa e mâncarea mai gustoasă, când e plimbata. Și țopăită. Și fugarita.

Cu somnul e certata grav încă de la naștere, nu au făcut pace nici pana în ziua de azi. Ceea ce mă face să cred ca ea de fapt nu doarme, ci se reîncarca (supercharge ca la Huawei). Cand se apropie temuta ora de „nani”, fuge din cameră „andale, andale” și noi după ea „arriba, arriba”. Ai zice că stă locului măcar în timp ce doarme. Greșit, atunci e ocupată cu gimnastica: am pierdut numarul la câte picioare-n stomac și capete-n gură mi-am luat. Nici maica-mea nu cred ca mi-a tras atâta bătaie în toată viața mea, câtă mi-am luat de la fie-mea în 2 ani jumate!!! (Chiar, pe când o linie telefonică gratuită pentru părinții abuzați?) Dimineața, o găsim mai tot timpul la picioare, migrează spre sud ca păsările călătoare.

Si nici nu a facut bine ochi, ca deja a sarit din pat. Păzea, monstrul e treaz! Ar trebui sa vedeți teroarea de pe fata maica’sii!😁 O luam de la capăt cu alergatul!

CITATUL ZILEI:

„Copiii tai au nevoie mai mult decat orice sa-i iubesti pentru ceea ce sunt, nu sa-ti consumi tot timpul incercand sa-i corectezi.”

Bill Ayers

Nu mai fiți generoși pe banii altora!

M-am trezit, din nou, în niște grupuri de vânzare-cumpărare de toate pentru toți, pe Facebook. Nu știu care n-a avut altceva de făcut și m-a adăugat, mereu se găsește un binevoitor care crede ca m-ar bucura un feed doldora de anunturi proaste (și de cele mai multe ori agramate) cu „hăinuțe” și „gentuțe” și alte diminutive bune de zgâriat retina. O bucata de vreme mi-a fost lene, recunosc, sa caut butonul „leave group” sau sa întreprind orice fel de actiune, asa ca m-am delectat citind discuțiile spumoase (și publice, în vazul tuturor) dintre vânzători și posibilii cumpărători. Și ca să-l parafrazez pe regretatul Amza Pellea în filmul „Nea Marin Miliardar”: oh, boy!!!

Fraților, e jale, ca peste tot în online, de altfel! Mulți romani care nu știu sa scrie corect în limba materna, mulți analfabeți funcțional (am crezut ca studiul ala care arata ca 42% din tinerii de 15 ani din România sunt analfabeți functional e o exagerare, dar din păcate, nu e, fiindca am văzut atâția oameni care citesc un text, dar nu-l înțeleg, pur și simplu), mulți care nu știu să-și exprime doleanțele într-un mod concis și clar (și apoi tot ei ii bestelesc pe cei care nu i-au înțeles), mulți prost-crescuți și nesimțiți (ca educația e rara avis în zilele noastre), foarte mulți țepari (tre’ sa mance și gura lor, nu?)! Ah, și bineînțeles, să nu uit cumva de personajul despre care o sa va vorbesc azi, personaj care pe de-o parte m-a amuzat și pe alta m-a enervat (surle și trâmbițe, va rog): multpreagenerosul samaritean pe banii altora. Cum, nu știți ce animal mai e și asta? Nicio problema, imediat va învăț cum să-l depistați.

Conform „Atlasului de tipologie umana”, Animus Generosus ori multpreagenerosul samaritean, omniprezent în mediul online, îți sare imediat în ochi prin binecunoscutul comentariu pe care-l scuipa cu nonsalanta si fara sa-l rumege prea mult, la anumite anunțuri de vânzare, în special cele cu haine, jucării sau orice produs pentru copii: „În locul tău le-aș dona la saraci!“. Acesta e modul lui de a-și confirma sieși puritatea si curatenia sufletului și a-și arata superioritatea in fata semenilor. Spre deosebire de ceilalti muritori de rand (zgarcitii dracu’), el are asigurat un loc in Rai, caci el este un suflet bun si bland si generos, el ar da de pomana tuturor nevoiasilor, ar imbraca pe cei dezbracati, incalta pe cei desculti si hrani pe cei flamanzi, toate pe banii altora, nu ai lui, bineinteles! El stie cel mai bine, mult mai bine ca tine, ce e de facut cu banii tai sau lucrurile tale, cumparate din salariul tau, pentru care ti-ai rupt spinarea tu! El este cel mai indreptatit sa-si bage nasul unde nu-i fierbe oala, sa-ti sugereze – din bunatatea sufletelului sau plin de har si lumina, nu intunecat ca al tau, pacatosule! – ce trebuie sa faci, ca tu sigur nu ai cap sa gandesti, tu nu ti-ai facut anumite calcule si planuri pe baza carora ai luat o decizie, nuuuu, tu asteptai semn divin si iata-l cum a venit, s-a coborat prin degetele si tastatura multpreagenerosului samaritean si adevar ti-a grait/scris tie: „In locul tau as da la saraci, mai bine ai da de pomana, eu as face si-as drege!”. Fiindca, nu-i asa, toti avem nevoie sa ni se spuna ce sa facem, toti iubim sfaturile necerute din partea unor total necunoscuti!!!

CITATUL ZILEI:

„Dacă nu mă costă nimic, sunt foarte generos.”

Lucian Velea

Trei lectii

Lecția nr. 1

O cioară stătea pe o cracă și nu facea nimic toata ziulica. Un iepuraș, vazând-o, o întreabă:
– Aș putea să stau și eu și să nu fac nimic toata ziua?
– Bineînțeles, de ce nu? îi răspunse cioara. Astfel că iepurașul stătea pe pământ sub cioară și nu facea nimic.Deodată, apare o vulpe și-l mănâncă pe iepuraș.

MORALA: Ca să poți să stai și să nu faci nimic toată ziua, trebuie să fii foarte sus.

Lecția nr. 2

Un curcan stătea de vorbă cu un taur:
– Tare aș dori sa fiu în stare să ajung pe vârful acelui copac-suspină el. Dar nu am energia necesară să fac asta.
– Păi, ia mănâncă din rahatul meu, care este plin cu substanțe nutritive. Curcanul mânca din rahatul taurului și reuși în prima zi să se înalțe pe prima creangă a copacului. Și tot așa mâncând din aceeași sursă, după trei zile reuși să ajungă în vârful copacului. Dar un vânător, văzându-l pe curcan în vârful copacului, îl ochi și îl împușcă.

MORALA: Mâncând rahat poți ajunge în vârf, dar nu poți rămâne acolo mult timp.

Lectia nr.3

O păsărică zbura spre sud înainte de sosirea iernii. Fiind foarte frig ea îngheță și căzu pe un câmp. Trecând o vacă pe acolo, își făcu nevoile pe pasăre. Cum stătea pasărea în rahatul de vacă simți că este destul de cald și reuși să se dezghețe. De bucurie începu să cânte.Trecând o pisică prin preajmă, auzi cântecul pasăricii și veni la rahatul de vacă, dezgropă păsărica și o mâncă.

MORALA:
1. Nu oricine care te bagă în rahat iți este dușman.
2. Nu oricine care te scoate din rahat iți este prieten.
3. Când ești în rahat, măcar taci dracului din gură.

P.S. Orice asemănare cu personaje din realitate nu este pur și simplu întâmplătoare. 😁

Text găsit pe Facebook.