S-a dus jumătate de 2019 și nu știu când

Deși am început anul cu încredere și optimism, nu pot spune că a și continuat în același mod. Dar s-ar mai putea numi viață dacă n-ar fi imprevizibilă?! Nu are rost să mă apuc să scriu acum, cu liniuța, de la capăt, tot ce am trăit în această jumătate a lui 2019, fiindcă asta o fac, de obicei, în ultima zi din an (obicei ajuns la numarul 9 deja). Voi scrie însă despre cum m-a făcut să mă simt aceasta primă jumătate a anului: ca dracu’! Da, ați citit bine! Aș fi vrut să am un răspuns mai frumos sau măcar elegant, dar nop, n-a fost să fie! Csf, n-ai csf, se mai întâmplă!

Nu știu ce a fost sau n-a fost în aer, nu s-or fi aliniat planetele ori o fi fost Mercur retrograd, cert e că nu a ieșit mai nimic din ce mi-am propus, iar putinul care a iesit, a fost dupa mari lupte, chestie care-mi da impresia ca de fapt nu am facut absolut nimic, ci doar am irosit timpul aiurea. Chiar asa, unde se duce timpul cand se duce? Doua city breakuri, prima vacanta la mare a Neastamparatei, citirea a doua carti pe luna, crearea unei rutine productive si introducerea de obiceiuri sanatoase, pe toate le-am vazut evaporandu-se si ducandu-se pe apa sambetei. Pur si simplu, oricat am incercat, oricat de mult m-am straduit, am inceput, dar nu am gasit puterea sa duc la capat. Prin urmare, in ciuda nereusitei sau poate tocmai din cauza ei, am simtit perioada asta intensa, aglomerata și extenuanta ca o menghina care mi-a strans creierii din ce in ce mai tare.

Au venit toate așa, la grămadă, încâlcite cumva, și tot procesul asta de a le pune într-o ordine firească m-a secat de energie și sleit de puteri. Intre cautat locuinta noua, curatat doua case, mutat, cumparat si asamblat mobila noua, amenajat si aranjat lucrurile si facut fata la tantrumurile cu nemiluita ale odraslei din dotare, nici nu mi-am dat seama cand s-a scurs jumatate de an si cand m-a ajuns extenuarea. Atât de obosită nu cred să fi fost vreodată! Am in permanenta senzatia ca mi s-a prajit creierul! Bine, adevărul e că simt o oboseală crunta si continuă încă de la nașterea Galustei, că na, e greu să ți se schimbe viața la 180°, sa ai grija de un copil hiperactiv și să nu dormi 4 ore legate pe noapte, dar cred că abia acum s-a spart buba, de unde și senzația asta de extenuare însoțită de dureri de cap aproape zilnice, somnolență, vise urâte, corp înțepenit și dureri pretutindeni de parcă m-ar fi călcat trenul, schimbări bruște și dese de dispoziție, tristete și lacrimi fără o cauză anume, poftă de dulce care nu se lasă dusă nicicum, imperfecțiuni ale tenului. De luni întregi, nu visez decât să închiriez o cameră la un hotel aflat în mijlocul pustietatii sau o cabană în mijlocul pădurii, rupta de lume, să trag draperiile grele și opace, și să dooooorm așa, în întuneric și liniște mormântala vreo… 3 ani! Nu-mi arde de nimic, nu am chef si energie sa misc un deget, tot ce-mi doresc este somn si odihna! Si multa liniste, liniste, liniste, sa n-aud nici macar musca bazaind! Momentan nici macar gandurile nu mi le aud, de cand odrasla din dotare imi urla, in fiecare zi, in urechi si creieri! „The terrible twos” astia nu se mai duc odata, cu tot cu tantrumurile, acolo de unde au venit???

house near the lake
Fotografie de attila pe Pexels.com

CITATUL ZILEI:

„Există o oboseală a sufletului şi e cea mai groaznică oboseală. Nu e grea, ca oboseala trupului, nu e înşelătoare, ca oboseala simţurilor, e greutatea conştiinţei, e imposibilitatea de a respira cu sufletul.”

Fernando Pessoa