Singur și înspăimântat in fața morții

Nu aveam de gând să scriu nimic despre evenimentele tragice din ultimele zile despre care vuiește o țară întreagă. Prea s-a vorbit, analizat, disecat de toată lumea și în toate mediile. Cuvinte grele și pline de ură au fost aruncate în toate părțile, oriunde întorci capul dai peste comentarii mustind de resentimente, frustrare, indignare, revoltă, șoc, frică, uimire, deznădejde, neputință și groază, teorii ale conspirației, cereri de demisii, degete indicând vinovații și blamand sistemul putred, petiții pentru introducerea pedepsei cu moartea. Toată lumea are o părere și mai ales toată lumea trebuie neapărat și numaidecât să și-o exprime. Vehement și cu pumnul în masă. Vorbești, deci exiști. Opinia ta contează.

Prea mult circ și curiozitate morbida, prea puțină empatie și extrem de puțin respect pentru o familie sfâșiată de durere. Mulți părerologi care dețin adevărul absolut, care știu ei cu siguranță cum s-a petrecut totul, de parcă ar fi fost acolo, ce era de făcut și în ce mod trebuie desfășurată ancheta, alții – cu Dumnezeu în cap și spume la gură- care ar mușca extaziați din bestia vinovată, l-ar sfârteca și schingiui, l-ar tăia în bucăți și tăvăli prin sare, mulți criminologi de ocazie care deja i-au făcut criminalului profilul psihologic din imaginile date la televizor, curioși adunați buluc în fața casei ororilor așteptând doar-ei-știu-ce, filmând cu telefonul printre rosturile gardului, făcând live-uri pe facebook, mai ceva ca televiziunile dornice de senzațional și cancan.

Și-n mijlocul a toate astea, părinții îndurerați. Distruși. Fărâme. Nu pot și nici nu vreau să-mi imaginez ce-a fost în sufletul lor în momentul în care au ascultat înregistrarea mesajelor la 112, ultimele cuvinte rostite de copilul lor. Tu, ca mamă, să-ți auzi fata îngrozită și disperată, plângând și implorand o salvare care n-a mai venit. Tu, ca mamă, să auzi că ultimele cuvinte ale fiicei tale au fost „mi-e frică”. Tu, ca mamă, să auzi că ultima rugăminte a fiicei tale a fost să nu fie lăsată singură în acele momente groaznice. Și tot tu, ca mamă, să auzi cum i se refuză, categoric și fără milă, răspunzându-i-se să închidă telefonul, că ține linia ocupată. Cum, ca mamă, să auzi toate astea și să mai fi întreagă? Cum să nu te facă fărâme gândul că unicul tău copil a murit singur și îngrozit, că i s-a refuzat o picătură de alinare în ultimele clipe? Că adultul de la capătul firului nu a găsit un strop de empatie și compasiune pentru un copil de 15 ani înspăimântat și l-a lăsat singur în fața morții?

Nu voiam să scriu nimic despre toate astea, s-au zis destule, prea multe chiar. Am încercat să evit toate articolele și statusurile din online, deși sunt la tot pasul și deci imposibil să nu-ți sară-n ochi. Dar ieri seară, am văzut la știri o parte din transcrierea mesajelor date la 112 și ceva s-a rupt în mine. Am plâns în hohote, n-am putut să dorm toată noaptea, iar când am reușit să-nchid un ochi, m-au trezit coșmarurile. Într-unul dintre ele, Neastâmpărata mea adolescentă dispăruse de-acasă, iar eu îmi smulgeam părul din cap de disperare. Mi-a fost rău și-un singur gând m-a frământat toată ziua. Dacă nu-l scot din mine, cred că-mi explodează și capul, și sufletul.

Gândul cumplit că un copil s-a stins într-un așa mod înfiorător, dar mai ales lăsat de izbeliște, singur și înfricoșat, mi-a strâns inima într-un hal de nehal! Dacă am făcut vreodată un bine în viața asta, aș vrea și mă rog din tot sufletul meu, ca el să se-ntoarcă înzecit nu mie, ci fiicei mele. Aș vrea să știu că, aflată vreodată într-un moment de răscruce, se va găsi cineva, un singur om, unul singur, care SĂ FIE OM și să-i arate un dram de bunătate și să nu o lase de izbeliște și-a nimanui, să fie acolo, lângă ea, măcar cu o vorbă bună. Să nu fie lăsată singură și înspăimântata în intuneric.