Tocăniță internautică (90) – ediție specială de Ziua Mamei

În Irlanda, azi e Ziua Mamei. Se sărbătorește în fiecare an, în cea de-a patra duminică din postul Pastelui. Prin urmare, m-am gândit că ar fi o idee bună să-i dedic tocănița internautică din această săptămână.

Lectură plăcută și digestie ușoară!

Pretul unui tort

O doamnă a vrut să cumpere un tort minunat, elegant si cu ingrediente naturale de la un cofetar care facuse cu adevarat o piesa uimitoare, dar care isi valorificase piesa la un pret destul de mare. Doamna a considerat ca pretul este mare si a abordat cofetarul spunandu-i:
-Vreau să cumpăr un tort de la tine, dar cred că pretul este prea mare. Cofetarul a fost surprins, dar a răspuns:
-Bine, cât de mult crezi că ar trebui să coste?
Doamna a răspuns:
-Cred că ar trebui să fie de X suma, pentru că laptele te costa atât, și ciocolata atât, și fructele atat. Chiar am luat in considerare în preț si cratita.
Prețul final al doamnei era cu mult mai mic decat costul initial cerut de catre cofetar, insa acesta a spus:
– Ok. Intr-o saptamana voi trimite minunea de tort catre tine!
Clienta, foarte mulțumita de ea însăși si abilitatile sale de negociere, nu putut rezista tentatiei de a se lauda tuturor prietenilor ei ce afacere fabuloasa a negociat. O săptămână mai târziu, coletul a ajuns într-o cutie frumos ambalata. Deschizand-o, în interior a gasit laptele, untul, ciocolata, chiar si cratita, toate asezate frumos. Furioasa, l-a contactat pe cofetar sa-l ia la rost:
-Cum ai putut să-mi faci una ca asta? Am discutat despre un tort și tu mi-ai trimis o cutie plina de ingrediente, ba chiar si cratita?!
-Draga doamna, ati primit exact ceea ce ati plătit, în cazul în care credeti că ceva lipseste, trebuie să plătiti si pentru asta.
Morala: atunci când vă cumpărați lucruri handmade de orice fel, haine, bijuterii, produse dulci sau ornamente, nu cumparati doar materialele pe care le foloseste cofetarul, ci si talentul, imaginatia, maiestria, utilitatile consumate, timpul, efortul, dragostea si dăruirea acestuia pentru produsul finit!

Text gasit pe Facebook.

Oamenii goi

Nişte tipi de clasa a XII-a au scăpat o cutie goală de Coca-Cola sub bănci.

Evident că nimeni nu s-a aplecat s-o ridice. M-am aplecat, ei au zâmbit şi, înainte de-a o arunca la coş, i-am provocat la un studiu biblic. Pe pielea lor.

“Avem două cutii de Coca-Cola. Una e plină şi alta e goală. Dacă bat cu degetul în ele care sună mai tare?”.
„Cea goală”, au răspuns corect elevii după ce au auzit zgomotul ciudat al acesteia.
„Dacă le dau câte un bobârnac uşor, dacă suflu cât pot înspre ele, care cutie pică?”.
„Tot cea goală”, spun ei în timp ce văd experimentul.

Apoi am luat cutia goală în mână şi am strâns-o.
„Care se turteşte?”.
„Cutia goală”, au răspuns la unison.

Le-am spus de ce majoritatea tinerilor României sunt gălăgioşi. De ce ţipă în tramvaie, în autobuze, în parcuri şi pe holurile şcolii. De ce ţipă la profesori, la părinţi sau pe… facebook.
Le-am spus şi de ce unii adulţi urlă la neveste deşi sunt la un pas de ele, se răţoiesc la bătrâna ce intră-n faţă la rând la pâine, ameninţă şoferiţa ce-a intrat aiurea-n intersecţie, blesteamă copiii… Pentru că sunt goi!

Butoaiele goale fac mare gălăgie. Zornăie. Hodorogesc. Imediat cum le atingi se duc de colo-colo. Pierd echilibrul. Se clatină ca Hopa-Mitică. Şi când cad, se fac zob. Cele pline nu se clintesc din loc. Şi rămân mute, chiar dacă le loveşti.

În viaţa de „butoi gol” orice vântuleţ ne dărâmă. Cum vine puţin încercarea, ajungem jos. Tăvăliţi. Stresaţi. Bulversaţi. Făcuţi grămadă. Iar dacă cumva ne strânge menghina vieţii ne mototolim. Ne turtim. Dacă suntem plini însă, rămânem în picioare.”

Da, plini de bunătate, înțelegere, responsabilitate, bun simț, cultură, empatie, grijă…

Text gasit pe Facebook.

Tocanita internautica (88) – Editia de St. Patrick’s Day

Azi va imbii cu o delicioasa tocanita internautica irlandeza, cu ocazia celei mai cunoscute si iubite sarbatori de pe Insula de Smarald, St. Patrick’s Day.

Lectura placuta si digestie usoara!

Decorul margelat de St. Patrick’s Day 2019

Nu stiu de ce nu am fost tentata pana acum sa decorez de St. Patrick’s Day, ca doar e cea mai importanta si cunoscuta sarbatoare irlandeza, iar chestii pentru decorat se gasesc aaabsoluuut peeeeste tot, slava Domnului! Ei bine, casa noua, obicei nou, asa ca anul asta s-a intamplat, in sfarsit, „marea inverzire”. 😀 Nu poti spune St. Patrick’s Day fara sa vezi automat verde in fata ochilor, prin urmare nu a fost deloc greu de ghicit in ce directie aveau sa mearga lucrurile.

Ca de obicei cand ma plesneste creativitatea, si acum am folosit te miri ce adunate de peste tot: crengute din pomul din curte, margele si agrafa-palarie din Penneys (Primark), confetti in forma de trifoi si pietre decorative luate din Mr. Price, felinare, plante artificiale in ghivece din Ikea, simpatica oita din Eurogiant, un borcan de masline din Tesco pe care l-am vopsit cu spray si infrumusetat cu panglica verde, ambele cumparate din Mr. Price, o rama veche de doi ani din Heatons (care s-a inchis), o iedera artificiala cu care am decorat la nunta noastra din 2010, o binecuvantare irlandeza gasita pe google photos si printata. Impreuna laolalta au format ceea ce se poate vedea in imaginile de mai jos.

Pantofarele de la intrarea in casa:

Semineul:


Si cateva flatlay-uri (dupa cum se vede, chiar eram intr-o mare forma creativa 😁):

CITATUL ZILEI:

„Ceea ce untul şi whisky nu pot vindeca, este incurabil.”

Proverb irlandez

Testament

Dacă Dumnezeu ar uita pentru o clipă
că sunt o păpușă de cârpă,
și mi-ar dărui o fărâmă de viață,
probabil nu aș spune tot ce gândesc,
dar cu siguranță aș gândi tot ce spun.
Aș aprecia lucrurile nu prin ceea ce valorează,
ci prin ceea ce semnifică.
Aș dormi puțin și aș visa mult,
deoarece cu fiecare minut în care închidem ochii
pierdem 60 de secunde de lumină.
Aș merge când alții se opresc,
m-aș trezi când alții dorm.
Aș asculta când ceilalți vorbesc,
și cum aș mai savura o înghețată cu ciocolată!
Dacă Dumnezeu mi-ar dărui puțină viață,
mi-aș pune haine simple,
m-aș întinde la soare pe burtă,
dezvelindu-mi nu numai corpul, ci și sufletul.

Doamne, dacă aș avea o inimă,
Ți-aș scrie toată ura pe o bucată de gheață
și aș aștepta să iasă soarele.
Aș picta pe stele un poem de-al lui Benedetti,
cu un vis al lui Van Gogh;
și un cântec al lui Serrat ar fi serenadă
pe care aș oferi-o lunii.
Aș uda trandafirii cu lacrimile mele
ca să simt înțepătura dureroasă a spinilor
și sărutul vindecător al petalelor.
Doamne, dacă aș avea un crâmpei de viață
nu aș lăsa să treacă o zi
fără să le spun oamenilor pe care îi iubesc, că îi iubesc.
Aș convinge fiecare femeie și fiecare bărbat
că el îmi este cel mai drag
și aș trăi îndrăgostit de iubire.

Le-aș arăta oamenilor cât de mult greșesc
dacă cred că nu se mai îndrăgostesc când încep să îmbătrânească,
neștiind că, de fapt, îmbătrânesc atunci când nu se mai îndrăgostesc.

Unui copil i-aș da aripi,
dar l-aș lăsa să învețe singur să zboare.

Pe cei în vârstă i-aș învăța că moartea nu vine o dată cu bătrânețea,
ci o dată cu uitarea.

Am învățat atâtea lucruri de la voi, oamenii.
Am învățat că toată lumea
vrea să trăiască pe culmea muntelui
neștiind că adevărata fericire este să urci panta.
Am învățat că, atunci când un nou-născut
strânge în pumn pentru prima dată
degetul tatălui său, îl va ține strâns pentru totdeauna.
Am învățat că un om are dreptul să-l privească pe altul de sus
numai atunci când îl ajută să se ridice.
Am învățat atâtea lucruri de la voi,
dar de fapt nu-mi vor folosi mai deloc,
căci din nefericire, când mă vor pune în cutia aceea, o să mor.
Spune întotdeauna ce simți și fă ceea ce gândești.
Dacă aș ști că asta ar fi ultima oară când te voi vedea dormind,
te-aș îmbrățișa foarte strâns și l-aș ruga pe Dumnezeu să fiu păzitorul sufletului tău.
Dacă aș ști că asta ar fi ultima oară când te voi vedea ieșind pe ușă,
ți-aș da o îmbrățișare, un sărut și te-aș chema înapoi să-ți dau mai multe.
Dacă aș ști că asta ar fi ultima oară când voi auzi vocea ta,
aș înregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o dată și încă o dată până la infinit.
Dacă aș ști că acestea ar fi ultimele minute în care te-aș vedea,
aș spune „te iubesc” și nu mi-aș asuma, în mod prostesc, gândul că deja știi.

Întotdeauna există ziua de mâine și viața ne dă de fiecare dată altă oportunitate pentru a face lucrurile bine,
dar dacă cumva greșesc și ziua de azi este tot ce ne rămâne,
mi-ar face plăcere să-ți spun cât te iubesc, că niciodată nu te voi uita.
Ziua de mâine nu-i este asigurată nimănui, tânăr sau bătrân.
Azi poate să fie ultima zi când îi vezi pe cei pe care-i iubești.
De aceea, nu mai aștepta, fă-o azi, căci dacă ziua de mâine nu va ajunge niciodată,
în mod sigur vei regreta ziua când nu ți-ai făcut timp pentru un surâs, o îmbrățișare, un sărut și că ai fost prea ocupat ca să le conferi o ultimă dorință.

Să-i menții pe cei pe care-i iubești aproape de tine,
spune-le la ureche cât de multă nevoie ai de ei, iubește-i și tratează-i bine,
ia-ți timp să le spui „îmi pare rău”, „iartă-mă”, „te rog” și toate cuvintele de dragoste pe care le știi.
Nimeni nu-și va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete.
Cere-i Domnului tăria și înțelepciunea pentru a le exprima.
Demostrează-le prietenilor tăi cât de importanți sunt pentru tine.

Gabriel Garcia Marquez

Mucenici intarziati

In fiecare an am facut mucenici muntenesti, asa cum am vazut la mama acasa si la bunica, doar ca anul asta, ghinion, nu au adus la magazinul Polonez, de unde cumparam de obicei mancare romaneasca (si singurul de altfel). Mi-am tot framantat creierii si frant degetele – ce sa fac, cum sa fac? – nu se poate fara mucenici, domn’e!

Cei muntenesti, fierti in sirop sau lapte, chiar de i-as fi facut eu, mai trebuiau apoi si… fierti, doooh, logic!, iar plita noastra antica, veche si de demult, pe care am reusit fantastica performanta de a fierbe niste cartofi pentru piure in doua ore (!!!) – da, ati citit bine, 2 ORE – are viteza melcului extenuat, deci nicio sansa! Din fericire, desi am mai adaugat un an in buchetul vietii cu vreo 13 zile in urma, creierul inca nu mi s-a atrofiat, asa ca trink!, mi s-a aprins un beculet si mi-a venit brilianta idee de a incerca, in premiera, mucenicii moldovenesti, ca slava Domnului, cuptorul merge brici!

Am cautat pe net reteta, ingredientele dormeau linistite fiecare la locul ei, inca de sambata, asa ca in seara asta am reusit, in sfarsit, sa ma organizez si sa ma apuc de treaba. Toate bune si frumoase, am urmat reteta Jamilei intocmai, pana am realizat ca nu aveam faina suficienta, eram pe minus cu 200 grame (am uitat ca azi dimineata, cuprinsa de un malefic spirit gospodaresc – ceea ce, intre noi fie vorba, se intampla destul de rar – am facut, pe langa o delicioasa ciorba de curcan, si o paine cu seminte, pentru care am folosit, bineinteles, faina!). Dar oricum era prea tarziu, fiindca ma apucasem deja sa amestec toate cele, asa ca am dat inainte, pe sistemul „ce-o fi, o fi, sa vedem ce iese”. Si in ciuda acestui neajuns, a iesit. Si chiar foarte bine, mult prea bine fata de rezultatul pe care-l preconizam eu! Nu sunt ei foarte aspectuosi, fiindca coca a fost prea moale si greu de modelat, iar in loc de faina am folosit ulei ca sa-i rulez (de unde si diferitele forme), dar pe cuvant de pionier ca sunt foarte gustosi! Recomand cu incredere reteta Jamilei de aici.

Prin urmare, zic ca merita totusi sa ma mandresc cu ei, mai ales ca reprezinta o premiera pentru subsemnata. Asadar, doamnelor si domnilor, iata, va aduc voua primii mucenici moldovenesti Margeluta style:

CITATUL ZILEI:

„Începutul este cea mai importantă parte a unei lucrări.”

Platon

Mama

M-a sunat aseară mama și mi-a zis că totu-i bine,
Are bani, are de toate, doar că-i este dor de mine…
M-a-ntrebat dacă-n străini viața este mai frumoasă,
Dacă nu mi-e dor de țară, dacă nu mai vin pe-acasă…

Nu, zic, mamă, nu mi-e dor, poate-un pic mi-e dor de tine…
Dar în rest, la ce să vin? cine mă așteaptă, cine?
Așa e… a răspuns mama, pe la noi a nins prin sat,
Ce frumos astăzi zăpada peste case s-a-nșirat…

Și am plâns, căci de zăpadă și de iarnă-mi este dor,
Dar oricum, chiar și așa, amintirile mă dor.
– Nu vin, mamă, pe la voi, stă gunoiul după ușă,
Iar când vreți să faceți focul, vă mânjiți toți de cenușă.

Apă nu aveți prin case și fântânile-s secate,
Altfel lumea azi trăiește și așa nu se mai poate…
Mama, tristă, a șoptit: Fă cum știi și fă cum poți,
Dar oricum, mi-e dor de tine și mi-e dor și de nepoți…

– Lasă, mamă, trece dorul, poate-n vară voi veni,
Când o fi iarbă pe luncă, când bujorul va-nflori…
Nu fi tristă și mai sună, dacă vrei și eu te sun,
Ți-am trimis bani și mâncare… e cadoul de Crăciun.

– Hai, la revedere, mamă…a zis mama și-a închis,
Parcă-o văd cum, în cămară, plânge-n hohot, știu precis.
Are lângă ea un câine și mai are și-un motan,
Îi iubește și toți trei fac Crăciunul an de an…

O fi poate-o săptămână de când mama nu a sunat,
Mi-e în grijă, ce e oare? Și-am pornit la drum, spre sat.
Avioane, gări și trenuri, îmbulzeală, drumu-i greu,
După-atâta stres și lacrimi am ajuns… în satul meu.

Parcă nici nu-mi vine-a crede, ninge lin, drumu-i pustiu,
Totu-i alb, foșnește neaua, mică iar aș vrea să fiu…
Am strigat de pe la poartă: Mamă, ce s-a întâmplat?
A ieșit mama în ușă: Telefonul s-a stricat…

Două săptămâni cu mama, am uitat de țări străine,
Sunt din nou copilă mică, râdem, plângem și ni-e bine….

Emilia Plugaru

35 pe 1 sau cum mi-am sărbătorit ziua de naștere

Daca ar fi sa dau crezare Babei mele de anul asta, atunci ar trebui sa ma astept la o prima jumatate de 2019 insorita si luminoasa, ca apoi, in partea a doua, sa ma jelesc si sa bocesc necontenit pana la Revelion. Asta pentru ca imi aleg intotdeauna Baba de 1 Martie, ziua mea preferata, bineinteles, iar anul asta a fost soare si frumos pana pe la ora 3 dupa-masa, cand ne-a lovit furtuna Freya (v-am zis eu ca Irlanda e taramul furtunilor), cu vant puternic si ploi neintrerupte, transformate in ninsoare duminica. Da, o fericire, nu alta! Dar oricum a fost mai bine ca anul trecut, când furtuna Emma ne-a tinut inuntru de joi pana duminica, barbatii casei primind doua zile libere de la munca.

Părerea mea e că traiul zilnic e și-așa destul de stresant și apăsător, prin urmare, fiecare mică reușită, indiferent de natura sa, ar trebui sărbătorită. Nu zic să desfaci sticla de șampanie pentru orice nimic, ci să consemnezi cumva (cândva, undeva) lucrul ăla fain care ți s-a întâmplat, ca semn de mulțumire și recunoștință. Cu atât mai mult când vine vorba de ziua de naștere. Până la urmă, vorbim despre o singură zi din an care este doar despre tine. E a ta, e ziua în care te sărbătorești și te bucuri că ești în viață, că ai mai trăit un an plin de experiențe, că ți-ai crescut colecția de amintiri. Nu e oare ăsta un motiv suficient de bun pentru a petrece?

În plus, ani precum 18, 25, 30 sau 35 mi-au părut întotdeauna pietre de hotar și necesitând deci, în mod obligatoriu, petreceri în stil mare. Vârste speciale, sărbători speciale, nu? Așa le-am văzut în mintea mea de când mă știu, întotdeauna mi le-am dorit și… niciodată nu le-am avut! Din păcate, marea petrecere extraordinară se lasă încă așteptată! Dar cum-necum, am răbdare, știu și simt că nu mai e mult și o voi avea, it’s just around the corner! Și va fi exact așa cum o visez de atâția ani!

Dar până atunci, anul ăsta, am petrecut ca o bătrânică. Vineri, în ziua de Mărțișor, bărbații casei la muncă, iar eu acasă cu Odrasla, făcând ceea ce fac de obicei. O zi obișnuită, nimic ieșit din comun. Mulți „La mulți ani!” pe Facebook și un singur telefon, de la fosta mea colegă de bancă din liceu. Rodica, dacă citești asta, și știu că citești din când în când Șiragurile mele, cel mai mare și mai recunoscător „mulțumesc”! Mulțumesc că, an de an, te gândești la mine! Mulțumesc că ești mereu acolo pentru mine, cu un umăr pe care să plâng, cu o vorbă bună, o încurajare, o glumă! Și asta de mai bine de 16 ani! Mulțumesc că ești, pur și simplu! Anul ăsta mi-ai salvat ziua și m-ai făcut să nu mă mai simt atât de singură și a nimănui! Contează enorm pentru mine și-ți voi fi veșnic recunoscătoare! E cel mai frumos cadou primit și abia aștept să te primesc și eu cu brațele deschise luna viitoare, când vii în vizită!

Seara, când Al Meu Ca Bradul a ajuns acasă, nu a venit cu mâinile goale, ci după cum îi este obiceiul, a adus câte o mică atenție de Mărțișor pentru fetele lui (de când o avem pe Gălușcă, vine mereu cu daruri la dublu, și nu doar când e vreun eveniment, ci de multe ori doar asa, fără motiv, să nu vină acasă cu mâna goală). Nu a găsit un buchet mare de lalele, florile pe care mi le oferă de ziua mea de atatia ani, așa că a făcut el unul mare din vreo trei mici (apreciez gestul!). Ba a găsit și mărțișoare la magazinul Polonez: un cosar să-mi poarte noroc (cred ca ultimul primit a fost prin scoala generala) si un cățel pentru Neastâmpărata, ca tot e innebunita ea după patrupede.

Sambata dimineata am mers in Dublin sa ridicam un pachet din tara si sa trimitem altul la schimb, iar de acolo ne-am indreptat catre Newbridge, unde ma astepta tortul meu martisor. Daca petrecere extraordinara nu am avut, am zis ca macar un tort grandios sa am. Dar am vrut neaparat unul facut de o conationala, care sa știe cum ne plac torturile noua, românilor. Și l-am mai vrut etajat, gustos, cu blat umed si crema fiarta, nu uscaturile exagerat de dulci pe care le mananca irlandezii, si nu in ultimul rand, sa respecte tematica Martisorului (ca nu degeaba-s nascuta la 1 Martie). Prin urmare, am cautat recomandari de cofetari iscusiti pe Grupul romanilor in Irlanda si saptamana trecuta, mi-am comandat tortul la o doamna care nu doar ca nu m-a dezamagit, dar mi-a si depasit asteptarile. A fost cel mai mare, mai frumos si mai gustos tort pe care l-am avut vreodata, iar eu, cea mai fericita! Mi-a fost atat de drag din momentul in care l-am vazut, incat am si imbratisat-o pe doamna, desi nu-mi sta in fire sa sar asa pe oameni abia cunoscuti! 😀

De acolo, ne-am dus in Tesco sa mai cumparam de-ale gurii și chestii trebuincioase pentru Neastâmpărata margelata. Și m-am ales cu un mic dar: doua floricele roz de infrumusetat urechile si adus speranta ca primavara e aproape.

De tortul-martisor (cadou de la bărbații casei) ne-am bucurat seara, dupa ce subsemnata a imbracat o ie si a aranjat un mini candybar pe masa din bucatarie (pentru impresie artistica și poze, bineinteles :P).

cof

ozedf

tort 35

Duminica s-a asternut zapada bine, dar tot am iesit din casa pana la Roll’n’Bawl, locul de joaca, singurul din oras, unde o ducem pe Neastamparata sa-si consume energia si sa fie printre copii. Asta o bucura cel mai tare. Si popcornul. 😀

CITATUL ZILEI:

„Tinerețea nu are vârstă.”

Pablo Picasso

35 de margele insirate pe ata vietii

Cand eram mica, 35 mi se parea un numar maaaare si o varsta ataaaat de indepartata, incat oricat incercam eu sa mi-o imaginez pe Margeluta din acel viitor (prezentul acum), nu reuseam sub nicio forma! Tot ce puteam sa intrezaresc cu ochii mintii erau franturi de imagini cu o doamna necunoscuta si atat. Fiindca imi imaginam eu ca la 35 de ani, cu siguranta trebuia sa fi ajuns o doamna! Ca mama si celelalte mame ale copiilor de la bloc. Ei bine, acum, cand chiar am implinit varsta asta, nu pot spune ca ma simt (prea) doamna!

Cum sunt totusi la 35? Cum ma simt la aceasta venerabila varsta? Cum a fost drumul pana aici? Ei bine, uneori imi par neschimbata, mintea parca mi-e tot cea de la 18-20 de ani, cu minusurile, lipsa de experienta si naivitatea de atunci, doar corpul prezintand ceva urme de uzura, ca țin mortis sa-mi aminteasca scurgerea timpului. 😀 Alteori, cand ma gandesc la viata mea si toate cele traite, simt povara si greutatea anilor apasandu-mi umerii si un gust amarui pe limba. De foarte multe ori – de cele mai multe ori, de fapt -, m-am simțit (și încă ma simt) mai bătrână si mai invechita decat lasau sa se vada anii din buletin. Deseori m-am văzut depășită de vremurile astea care se schimbă cu o viteză uimitoare. Nu de puține ori am găsit că lumea în care trăim e superficială, aberantă și de neînțeles. Și că m-am născut in epoca gresita. Si-n locul nepotrivit. De cand ma stiu, imi caut locul in care sa ma simt acasa. Nu l-am gasit inca. Si echilibrul. Nici pe el nu l-am gasit inca. Still searching.

Tenul mi-e incercat de riduri noi, iar cele vechi s-au adancit vizibil. 80% din parul care nu a cazut inca mi-e alb, iar mai nou, cam din noiembrie trecut, imi albesc si sprancenele. Marcata de toate aceste semne ale varstei inaintate si deci implicit ale intelepciunii, nu ma simt catusi de putin inteleapta, desi cu siguranta am invatat cateva lectii valoroase. Si dureroase pe deasupra. Cred ca viata ar fi putut fi totusi un pic mai ingaduitoare cu mine. Si putin mai blanda. De unele experiente m-as fi lipsit bucuroasa. Si zau ca nu le-as duce dorul! De altele imi pare rau ca nu m-am bucurat indeajuns. Multe momente frumoase si datatoare de tahicardie. Regrete? Ohoo, cu carul! Si de toate felurile. Pentru sanse ratate, pentru iubiri (ne)consumate, pentru prietenii (des)facute, pentru cuvinte (ne)spuse, pentru incredere tradata, pentru oameni gresiti ori nepotriviti, pentru multe facute, dar si mai multe neincercate. Un amalgam cu de toate, ca asa e viata. Cu bune si mai putin bune. Si intre noi fie vorba, parca un piiic mai multe din a doua categorie. Dar nah, ai de ales? Te impaci cu gandul si ti le asumi pe toate, treci peste si mergi mai departe. In definitiv, si bune, si rele, toate sunt ale tale si-ti apartin. Toate te-au facut ceea ce esti azi.

Nu cred ca viata e frumoasa. Nu ca-n citatele motivationale de pe facebook, cel putin. Viata e asa cum e. Mie imi pare grea. Si presarata din cand in cand cu momente memorabile, care sa faca greul mai usor de dus. Si cu siguranta nu e dreapta. Nu primim toti aceleasi daruri la nastere. Cred insa cu tarie ca e datoria fiecaruia sa faca tot ce poate mai bine cu ceea ce i se da, in asa fel incat la final sa poata spune cu mandrie ca… a trait!

De cand ma stiu, nu frica de moarte m-a ingrozit, ci frica de a nu fi trait. Mi-am zis intotdeauna ca eu vreau sa le incerc pe toate, ca sa nu mor proasta. De parca as putea cuprinde lumea intreaga intr-o viata de om!… Dar macar cat mai mult din ea, asa incat atunci cand mi-o veni timpul, Doamna cu Coasa nu are decat sa se plictiseasca „de moarte” asteptand sa-mi treaca mie viata prin fata ochilor!

CITATUL ZILEI:

„Viata e la fel cum ai interpreta in public un solo de vioara, invatand stiinta instrumentului pe masura ce canti.”

Samuel Butler

lighted happy birthday candles
Fotografie de rawpixel.com pe Pexels.com

Kafka si papusa

Povestea spune că, într-o zi când mergea prin parcul în care își făcea zilnic plimbările, Franz Kafka a întâlnit o fetiță care plângea. Își pierduse păpușa și era tare dezolată.
Kafka s-a oferit să o ajute să o găsească așa că și-au dat întâlnire a doua zi, în același loc.
Pentru că nu a găsit-o, el a scris o scrisoare pe care i-a citit-o fetiței a doua zi când s-au reîntâlnit.

“Te rog nu plânge după mine, am plecat într-o excursie în jurul lumii. Îți voi mai scrie despre aventurile mele.”

Acesta a fost începutul multor scrisori care au urmat. De fiecare dată când cei doi se întâlneau, Kafka îi citea fetiței aventurile imaginare prin care trecea mult iubita păpușă. Fetița era consolată.

Când întâlnirile lor au ajuns la sfârșit, Kafka i-a adus fetiței o păpușă. Aceasta arăta, evident, diferit față de cea originală. Scrisoarea cu care a venit însoțită explica: “Călătoriile mele m-au schimbat”.
Mulți ani mai târziu, fetița, acum fiind o femeie adultă, a găsit în această păpușă un bilețel pe care scria: “Tot ceea ce iubești vei pierde până la urmă. Dar în final, iubirea se va întoarce sub o altă formă.”

Kafka and the Doll, The Pervasiveness of Loss