Porcul

Intr-una din întâlnirile organizate de putere cu deţinuţii, în vederea reeducării, în careul care se făcea în curte, Crăciun «trecea în revistă» însoţit de un grup de ofiţeri, careul. La un moment dat s-a oprit în faţa unui om înalt, slab, puţin adus de spate. – Ce faci, filosofule? Îl cunoscuse. Era Petre Ţuţea. Era aşa de slab că-l susţineau doi camarazi. Crăciun l-a privit satisfăcut. Şi către mulţime:
– Mă, aţi rămas în urmă! V-aţi prostit! Că dacă eraţi deştepţi nu ajungeaţi aici! Vi-L închipuiţi pe Hristos cu un crucioi în spate prin New York? Ar râde şi curcile. Uite, am ajuns în Lună şi n-am dat de niciun Dumnezeu!
Se depărtase câţiva paşi. Ţuţea a ridicat mâna.
– Domnule, colonel! O clipă. Vreau să vă întreb ceva!
– Da! Ia zi, mă, filosofule!
– Nu vă supăraţi, aţi crescut la oraş sau la ţară?
– La ţară, mă! Nu se vede? – şi-şi bombează pieptul.
– Şi aţi avut porci?
– Auzi vorbă? Cum să nu! Care gospodar de la ţară nu creşte porci?
– Şi…aţi văzut dumneavoastră porc să privească în sus?
Tăcere scurtă. Priviri speriate.
– Îl ştiţi că e nebun! Tâmpenii…

S-a stăpânit pe cât se putea râsul general ce ameninţa să invadeze mulţimea şi Crăciun cu suita sa s-au grăbit să scurteze întâlnirea cu «nebuni ca Ţuţea».

Povestioara gasita pe facebook.