Autumn mood

N-am avut niciodată la inimă sezonul rece. Frig, ger, nas înghețat, straturi suprapuse de haine, care te sufocă și nu-ți permit să te miști în voie, peisajul gri și atmosfera apăsătoare – numai gândul la toate astea mă face să mă strâng în mine. Eh, altfel stă treaba cu toamna. Întotdeauna am văzut anotimpul ăsta ca pe o perioadă intermediară, de trecere, un fel de punte între două lumi diametral opuse: vara care se îndepărtează și iarna care-și așteaptă rândul. Un timp de echilibru, de „nici prea-prea, nici foarte-foarte”: nici prea cald, nici prea frig, nici sandale, dar nici cizme, nici costum de baie, dar nici pufoaică, nici caniculă, dar nici ger. Un timp al noilor începuturi, mustind a promisiuni și speranțe.

Nu e anotimpul meu preferat, eu iubesc primăvara cu verdele crud și Mărțișorul agățat în pomii infloriti, dar nu știu cum se face, că de când mă stiu, exact în perioada asta, în fiecare an, mă apucă așa un dor nestavilit și o pofta nebună de… toamnă!

Îmi tânjește sufletul după lumina aurie și catifelată de toamnă, ochii visează la mozaicul de culori din hainele copacilor, și legănatul ușor, de barcă pe apă, al frunzelor ce părăsesc crengile, urechile-și doresc s-audă sub tălpi foșnetul crocant al covorului de frunze și deasupra capului gâgâitul gâștelor sălbatice în zbor spre locuri mai calde.

Mi-e dor să privesc ploaia măruntă izbind geamul, cu o cană de ciocolată caldă, cu frișcă și bezele, în față și o carte bună în mână. Mi-e dor să-mi fie casa invadată de aroma plăcintei cu dovleac și de parfumul gutuilor coapte.

Mi-e dor să-mi vâr picioarele în pantofi și ghete de piele întoarsă, să-mbrac pulovere largi și pufoase, să-ncalț șosete tricotate de mâini de bunici pricepute, să-mi scot trench-ul, eșarfele și bereta franțuzească din dulap.

Mi-e dor să aprind lumânări parfumate pe masă și focul în șemineu, s-agăț coronița de toamnă la ușă, s-așez ghivece cu crizanteme la geam, să decorez casa cu frunze, dovleci și castane.

Mi-e dor de emoția primei zile de școală, de mirosul caietelor noi și cărților vechi, de speranța unor zile mai bune și promisiunea unui nou început.

In loc de CITATUL ZILEI:

„A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.

Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.”

Nichita Stănescu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.