Mic-dejun la Tiffany si alte povestiri de Truman Capote

Mic dejun la Tiffany by Truman Capote.jpg
Sursa poza autor

„Mic dejun la Tiffany” e a doua carte scrisa de Truman Capote pe care am citit-o, prima fiind „Alte glasuri, alte incaperi”, acum cativa ani. Recunosc ca am avut asteptari destul de mari de la cartea asta, probabil si din cauza faimei si popularitatii ecranizarii. Nu am vazut (inca) filmul aparut in 1961, in regia lui Blake Edwards, dar cine nu stie scena cu Audrey Hepburn in rochia neagra Givenchy, manusi lungi, colier din perle, ochelari de soare si parul prins in coc, mancand croissante si band cafea in fata magazinului Tiffany? E o imagine cult. Eh, si cu imaginea asta in minte am citit eu cartea, desi am descoperit inca de la inceput ca cel putin fizic, personajul din carte si cel din film nu au mai nimic in comun, Holly Golighlty cea livreasca fiind blonda, cu parul vopsit in tot felul de culori si ochi deschisi la culoare.

Lectura pe care am incheiat-o azi a fost ilustrarea perfecta a vorbei aleia din popor, cand te duci cu sacul la pomul laudat, asteptandu-te la ditamai productia, dar ramai dezamagit vazand doar cateva fructe ici-colo pe cate-o ramura. Cam asa si cu romanul asta (sau ma rog, micro-roman, ca e scurtut, aproape 100 de pagini), mi-a inselat asteptarile si m-a dezamagit. Povestea in sine nu e rea, dar nici una extraordinara, ceea ce o salveaza e personajul central (cu toate ca s-ar mai fi putut lucra la el) si scriitura simpla, minimalista, cursiva (desi trecerea prea rapida de la o scena la alta m-a cam ametit).

Asadar, avem un scriitor aspirant care rememoreaza niste fapte petrecute in urma cu 15 ani, pe cand locuia in New York, intr-o veche cladire de apartamente din Upper East Side si o avea ca vecina la etajul doi pe tanara de 19 ani, misterioasa si nonconformista, Holly Golightly, calatoare (dupa cum ii scria pe cartea de vizita). Pustoaica nu era chiar cea mai buna vecina, innebunindu-i pe toti cu petrecerile ei zgomotoase si puhoiul de persoane dubioase care-i treceau pragul, si in general cu viata ei tumultoasa. Tanarul scriitor este fascinat de persoana ei si incetul cu incetul, cei doi ajung prieteni. Si daca la inceput, trecutul lui Holly este un mare mister, pe parcurs aflam intamplarile dramatice de dinainte de sosirea ei la New York. In plus, va mai spun ca firea ei superficiala, iresponsabila si imatura va fi si cea care-i va aduce probleme cu legea. Nu vreau sa dau mai multe amanunte, ca sa nu stric placerea de a citi cartea celor care nu au facut-o inca.

Din pacate, nu am putut regasi in Holly clasa si eleganta celei din film (care se datoreaza cu siguranta stilatei si inegalabilei Audrey Hepburn). De fapt, ca sa fiu sincera, nu am gasit niciuna din calitatile pe care eu ma asteptam sa le aiba, nu m-am putut identifica cu ea (nici macar prin parti) si poate de asta nu am placut-o. Da, Capote a creat un personaj absolut fascinant si naucitor, nu contest asta, dar nu la modul admirativ, de luat drept model de viata. Sa zicem ca eu una nu mi-as dori o astfel de fiica. Holly e prea naiva si nestatornica, prea superficiala si prosmiscua, aiurita, nonconformista, iresponsabila si imatura pentru gusturile mele. E prea… colorata. Prin urmare, nici nu e de mirare ca nu mi-a intrat in gratii. La inceput, cand trecutul ei era un mare mister, desi banuiam ca doar un sir de drame ar fi putut sa-i justifice firea, nu am placut-o deloc, ba mi s-a parut chiar exagerata si enervanta, un fel de „slut teen” care traieste de pe o zi pe alta, fiind intretinuta de tot felul de barbati instariti, dar de o calitate umane indoielnica. Mai tarziu, cand mi s-au confirmat banuielile, am gasit un dram de simpatie pentru conditia ei si i-am inteles, cumva, actiunile, dar tot nu pot spune ca am reusit sa o indragesc. Holly nu stie ce vrea: isi doreste si libertate deplina, dar e si-n cautarea unui loc numit „acasa”, gaseste alinare in lucrurile materiale, dar nu poseda prea multe, lucrurile ei stand inca impachetate in cutii, de parca ar fi pe picior de plecare sau gata de fuga in orice moment. E o superficiala si o inconstienta, nerealizand riscurile la care se supune pentru bani. Desi o tine din petrecere in petrecere, pare totusi ca nu-si traieste viata, de parca nu ar fi a ei  sau mai bine zis, de parca ar fi, dupa cum s-a autointitulat, o „calatoare” prin propria-i viata.

In mod normal, oricine ar avea o vecina ca Holly ar cataloga-o imediat drept „femeie usoara” si gata, aici s-ar incheia totul. Dar numai Capote reuseste sa o transforme intr-un personaj memorabil si sa construiasca un roman in jurul ei. Ceea ce-mi place la Truman Capote e ca nu-si judeca personajele si nici nu le infiereaza, desi Dumnezeu stie ca sunt greu de iubit, ci le prezinta ca un dat, pe sistemul „Astea sunt, asa vi le dau, luati-le ca atare!”, din scriitura lui razbatand de fiecare data o caldura si o dragoste parinteasca pentru ele. Tocmai in asta consta maiestria lui Capote: e un fin observator al conditiei umane.

Editia citita de mine e varianta pdf a cartii aparute la Editura Univers, Colectia Cotidianul, si mai contine, pe langa „Mic dejun la Tiffany”, alte trei povestiri, de unde si titlul articolului de azi. „Casa florilor” mi s-a parut tare ciudatica, daca nu as fi stiut ca a fost scrisa tot de Truman Capote, nu as fi ghicit niciodata autorul, nu i-am recunoscut stilul. Dintre toate, cel mai mult mi-a placut ultima, „O amintire de Craciun”, m-a induiosat foarte tare.

Acestea fiind zise, cat de curand o sa vad si filmul, care oricum era pe lista mea de multa vreme, si o sa revin cu impresii despre el, eventual si despre diferentele dintre carte si film, care am inteles ca sunt enorme.

Autumn mood

N-am avut niciodată la inimă sezonul rece. Frig, ger, nas înghețat, straturi suprapuse de haine, care te sufocă și nu-ți permit să te miști în voie, peisajul gri și atmosfera apăsătoare – numai gândul la toate astea mă face să mă strâng în mine. Eh, altfel stă treaba cu toamna. Întotdeauna am văzut anotimpul ăsta ca pe o perioadă intermediară, de trecere, un fel de punte între două lumi diametral opuse: vara care se îndepărtează și iarna care-și așteaptă rândul. Un timp de echilibru, de „nici prea-prea, nici foarte-foarte”: nici prea cald, nici prea frig, nici sandale, dar nici cizme, nici costum de baie, dar nici pufoaică, nici caniculă, dar nici ger. Un timp al noilor începuturi, mustind a promisiuni și speranțe.

Nu e anotimpul meu preferat, eu iubesc primăvara cu verdele crud și Mărțișorul agățat în pomii infloriti, dar nu știu cum se face, că de când mă stiu, exact în perioada asta, în fiecare an, mă apucă așa un dor nestavilit și o pofta nebună de… toamnă!

Îmi tânjește sufletul după lumina aurie și catifelată de toamnă, ochii visează la mozaicul de culori din hainele copacilor, și legănatul ușor, de barcă pe apă, al frunzelor ce părăsesc crengile, urechile-și doresc s-audă sub tălpi foșnetul crocant al covorului de frunze și deasupra capului gâgâitul gâștelor sălbatice în zbor spre locuri mai calde.

Mi-e dor să privesc ploaia măruntă izbind geamul, cu o cană de ciocolată caldă, cu frișcă și bezele, în față și o carte bună în mână. Mi-e dor să-mi fie casa invadată de aroma plăcintei cu dovleac și de parfumul gutuilor coapte.

Mi-e dor să-mi vâr picioarele în pantofi și ghete de piele întoarsă, să-mbrac pulovere largi și pufoase, să-ncalț șosete tricotate de mâini de bunici pricepute, să-mi scot trench-ul, eșarfele și bereta franțuzească din dulap.

Mi-e dor să aprind lumânări parfumate pe masă și focul în șemineu, s-agăț coronița de toamnă la ușă, s-așez ghivece cu crizanteme la geam, să decorez casa cu frunze, dovleci și castane.

Mi-e dor de emoția primei zile de școală, de mirosul caietelor noi și cărților vechi, de speranța unor zile mai bune și promisiunea unui nou început.

In loc de CITATUL ZILEI:

„A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.

Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.”

Nichita Stănescu

Good Night Stories for Rebel Girls de Elena Favilli si Francesca Cavallo

Good Night Stories for Rebel Girls - Elena Favilli Francesca Cavallo

Am tot vazut cartea asta pe Instagram anul trecut si mi-o doream tare mult, in special pentru fie-mea, dar nu am reusit sa mi-o comand de pe Amazon, nu stiu de ce, nu ma intrebati. Asa ca in primavara, cand am fost la Londra si am dat peste ea in CostCo, la un pret foarte bun, am cumparat-o fara ezitare. Si bine am facut, fiindca e minunata!

In primul rand, cartea asta e un deliciu pentru ochi. M-au incantat coperta cartonata, tare si paginile din hartie groasa, de calitate. Iar ilustratiile, realizate de 60 de femei-artist din toata lumea, in stiluri dieferite, sunt absolut superbe, eye orgasm, nu alta! Tinand cont ca e de fapt o carte pentru copii, cred ca lucrurile astea sunt importante, desenele fiind cele care-i atrag in primul rand, si in plus, s-au folosit cerneluri pe baza de soia si alte plante, asa ca bila alba la capitolul asta!

Ce mi s-a mai parut fain e ca la inceputul cartii, chiar pe prima pagina e un loc special pentru a scrie cui ii apartine cartea, urmata de o alta cu o dedicatie/citat motivational, iar la finalul cartii sunt doua pagini pentru a scrie povestea personala si desena autoportretul. Draguta idee, nu-i asa? Sunt chiar curioasa care va fi povestea Galustei mele!

Cum spuneam, initial, am luat-o pentru fiica-mea (fiindca presimt eu ca o sa fie o rebela :D), pentru atunci cand va fi destul de mare sa-i pot citi seara, la culcare, dar am descoperit ca poate fi o lectura placuta si pentru noi, fetele mai mari, indiferent ca suntem mame sau nu! Sunt 100 de povesti inspirationale de-o pagina, in engleza, care se citesc foarte usor, despre tot atatea femei/fete extraordinare din diferite colturi ale lumii, de diferite varste, rase si religii, din diferite domenii, din antichitate si pana in prezent. Ca exemple, le amintesc pe Cleopatra, regina Egiptului, Astrid Lindgren, creatoarea lui Pippi Sosetica, soprana Maria Callas, pictorita Frida Kahlo, arhitecta Zaha Hadid, chef Julia Child, jurnalista Anna Politkovkaya, matematiciana Ada Lovelace.

Mi se pare un proiect frumos si util, mai ales cand te gandesti ca inca sunt destule locuri in lume unde drepturile femeilor sunt ingradite, si chiar si-n tarile civilizate, se mai aud destule voci care condamna independenta femeilor, trimitandu-le la cratita si crescutul de prunci. Sunt mama de fata si vreau s-o cresc libera si independenta, descurcareata, ambitioasa si increzatoare in fortele proprii. Vreau sa stie ca are aceleasi drepturi ca un barbat, ca poate obtine tot ce viseaza, atata timp cat crede in ea si-n visul sau, munceste si nu se da batuta. Iar daca acum se poate bucura de anumite drepturi, precum dreptul la vot, dreptul de a studia, e pentru ca femei curajoase si puternice de dinaintea ei au luptat pentru ele, sacrificand multe, asa ca as vrea sa le fie recunoscatoare.

O astfel de colectie de povesti motivationale, inspirate din viata unor femei care nu doar ca au existat in realitate, dar au si facut mai buna lumea in care traim, mi se pare mult mai interesanta si mai educativa decat clasicele povesti cu printese care au nevoie sa fie salvate de printi. De asta o numesc eu „carte anti-printese”! 😀 Mie tare mi-ar fi placut sa citesc asa ceva cand eram mica!

Daca per total am adorat cartea asta, am si cateva lucruri sa i le imput. In primul rand, mi se pare ca anumite personalitati nu sunt potrivite pentru a se afla in ea, intrucat nu au realizari extraordinare, ci par adaugate pentru corectitudine politica, prin urmare ar fi putut bine merci sa fie inlocuite cu altele mai merituoase. Ma mai deranjeaza si faptul ca nu este nicio romanca printre ele (da, ce sa zic, mi-a fost zgandarita mandria de romanca, 😀 ), mai ales ca avem cu ce sa ne laudam: Sofia Ionescu, prima femeie neurochirurg din lume, Eliza Leonida Zamfirescu, prima femeie inginer din lume, Smaranda Gheorghiu, prima femeie exploratoare a Polului Nord, Sarmiza Bilcescu, prima femeie doctor in drept din lume, Ana Aslan, fondatoarea primului institut de geriatrie din lume si nu in ultimul rand, Nadia Comaneci, cu primul 10 din istoria gimnasticii. Adica nici macar Nadia, mah, care e atat de cunoscuta in toata lumea? Sa fim seriosi, ar fi putut foarte usor sa o inlocuiasca pe Simone Biles, mai ales ca povestea Nadiei e si mai interesanta. Ma vad deci nevoita sa recunosc ca din cauza asta am ramas un pic dezamagita si placerea de a citi mi-a cam fost stirbita.

De curand a aparut si partea a doua a cartii, „Good Night Stories for Rebel Girls 2”, si cu toata dezamagirea produsa de lucrurile descrise mai sus, o voi cumpara. Macar pentru mesajul pe care cartile astea il transmit fetelor, si tot merita banii! Mi-ar placea ca fiica-mea sa aiba drept modele in viata femei care chiar fac ceva si nu doar pozeaza in dive afectate pe retelele sociale! Si inca mai sper ca in partea a doua sa dau si peste o romanca!