In sfarsit, acasa

Ultimii doi ani au fost cei mai agitati si inconstanti ani din viata mea, cred ca „zbuciumati” e adjectivul cel mai potrivit pentru a-i descrie. Pana ca totul sa ajunga in punctul in care sunt azi, pana sa apuc drumul asta pe care sunt acum si lucrurile sa inceapa sa se (re)aseze, cat de cat, a fost nevoie de un uragan de framantari interioare, nervi intinsi pe bigudiuri, frici coplesitoare si dezamagiri amare, care sa spulbere in doi timpi si trei miscari tot ce reusisem sa cladesc pana atunci. Nu e de mirare ca prin toti porii fiintei mele respiram teama ingrozitoare ca viata mi-ar putea fi data din nou peste cap de pe o zi pe alta! Nu ma puteam bucura de nimic, gandul ca totul este temporar nu ma lasa. De stabilitate aveam cea mai mare nevoie, in schimb eu ma asteptam ca din clipa-n clipa, pamantul de sub picioare sa se transforme in nisipuri miscatoare dornice sa ma inghita cu totul. Eram ca o corabie care dupa ce a plutit mult timp in deriva, fara un far care sa-i lumineze calea, in momentul in care a gasit, in sfarsit, un port, era mereu pe picior de plecare, pregatita sa ridice ancora din clipa-n clipa.

Casa in care stam acum, mi-a placut din secunda in care i-am trecut pragul. Chiar daca plecarea grabita a proprietarilor a insemnat zile intregi de curatenie pentru noi, am simtit un vibe pozitiv venind dinspre ea, ca si cum casa asta pe noi ne astepta. In ciuda acestui lucru insa, teama ca totul s-ar putea narui din clipa-n clipa si va trebui sa o iau de la zero din nou, era mereu acolo, suflandu-mi in ceafa si impiedicandu-ma sa ma bucur de loc.

In conditiile astea, era greu si sa-mi imaginez macar, minunea ce s-a petrecut recent: in sfarsit, pentru prima data de cand locuim aici, am numit si simtit casa asta drept… „acasa”. Nu stiu daca a fost vreo aliniere a planetelor, bucuria, elanul si promisiunea inceputului unui nou an, faptul ca ma vindec si lucrurile au inceput sa se aseze pe fagasul normal , ori poate toate la un loc, cert este ca in timp ce eram in Romania, in vacanta de iarna, mi s-a facut un dor teribil de „casa noastra” si m-am trezit spunand ca abia astept sa ajung acasa. Sa fi vazut uimirea de pe fata Alui Meu Ca Bradul! Mica in comparatie cu propria-mi stupefactie! 😀

Ieri noapte, dupa 12 ore pe drum, sute de kilometri cu masina, trei aeroporturi si doua avioane schimbate, cand in sfarsit am deschis usa casei si m-au invaluit o lumina calda si un miros de margaritar binecunoscute, am tras adanc aer in piept si atunci am stiut, fara nici cea mai mica urma de indoiala: sunt in sfarsit, acasa.

CITATUL ZILEI:

„Acasa este acolo unde-ti este inima.”

Pliniu cel Batran

Reclame

Un gând despre „In sfarsit, acasa

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s