Lasă un comentariu

Nu poti fi ranit fara permisiunea ta

De vreo cateva luni, asist neputincioasa la prabusirea vietii mele asa cum o stiam eu, sau mai bine zis, cum incercam sa o reconstruiesc. Prima lovitura a fost si cea mai crunta, o lovitura-surpriza care mi-a daramat mai mult de jumatate din stabiliment. M-a lasat in stare de soc, ametita si clatinandu-ma pe picioare, intrebandu-ma ce m-a lovit.

De atunci, ruinele-mi sunt mereu incercate de atacuri mai mici sau mai mari, dar care, inevitabil, nu trec fara sa lase urme mai mult sau mai putin adanci. Si uite asa, ma uit cum in cateva secunde, se prabusesc cu mult zgomot, ziduri construite in ani, privesc cum cad caramizile, una dupa alta, lasandu-mi ba vanatai, ba rani deschise… si multa durere. Si nu pot sa nu ma simt coplesita de tot ce se intampla. Parca as cara o piatra de moara in spate, atat de grea incat ma frang de mijloc, atat de incastrata in carne, incat nu o pot lasa jos. Am in piept o mare agitata, rascolita de-o apriga furtuna, cu fulgere, tunete, valuri uriase si o barcuta mica-mica luptand singura sa ramana la suprafata.

Si simt ca-mi pierd mintile in timp ce sunt luata pe sus de un vartej de simtiri: durere, dezamagire, tristete, teama, nesiguranta, furie si ura. Mai ales furie. Si ura. Si nu stiu cum sa fac fata acestei paturi groase si apasatoare tesuta din fire de furie si ura, care ma sufoca din ce in ce mai mult cu fiecare zi ce trece. Si ma simt singura si abandonata, si-mi este teama ca ma pierd si n-o sa ma mai regasesc, nu stiu incotro s-o apuc, din ce parte sa incep?! Ma intreb unde-i luminita de la capatul tunelului, cum sa pun caramizile de data asta, cu ce mortar sa le lipesc, ca sa construiesc cu sens si durabil?! Cum scap de povara pietrei de moara de pe umerii-mi osteniti, cum imi linistesc marea din piept?life mess

Si-atunci ma inchid in mine si ma las macinata de toate pe care le simt, ma strang ca un arici si-mpung, si-ntep, si-mprosc cu venin, ma apar atacand, cand tot ce-mi doresc e o bruma de intelegere, o imbratisare, o incurajare, ceva care sa-mi ofere putina alinare. Cineva care sa-mi fie aproape. Doar sa fie.

Si de fapt, persoana pe care sunt cea mai suparata sunt… eu! Cel mai mare vinovat pe care l-am gasit sunt… tot eu! Eu, pentru ca mi-am inabusit vocea interioara ca sa le ascult pe-ale celor din jur! Eu, pentru ca nu am pus persoana mea si nevoile mele pe primul loc! Eu, pentru c-am fost extrem de onesta si sincera! Eu, pentru c-am crezut vorbe mieroase si lacrimi false si-am acordat a doua sansa! Eu, pentru ca in definitiv, nu poti fi ranit fara voia ta! Eu, pentru ca eu am permis sa se ajunga aici!

CITATUL ZILEI:

”Durerea este un şarpe care se strecoară printre toate piedicile şi ne găseşte întotdeauna.”

Benjamin Constant

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: