Cu cativa ani inainte de cel de-al doilea razboi mondial, exista un cuplu de indragostiti care se iubeau foarte mult. De fiecare data barbatul, in orice ocazie, incerca sa-si arate dragostea fata de ea. Ea era frumoasa, sensibila, dar si firava din punct de vedere al sanatatii.
Incepand razboiul, barbatul este nevoit sa mearga pe front, unde trece prin foarte multe incercari si de multe ori ca prin minune scapa sa nu fie ucis. Se ruga in fiecare zi sa-l ajute Dumnezeu sa traiasca pentru a se intoarce acasa, langa sotia pe care atat de mult o iubea. Fiecare gand al sau era sa o stranga din nou in bratele sale si-i dadea putere sa reziste foamei, frigului si ranilor.
Cand se termina razboiul, mai fericit ca niciodata porneste catre casa parca plutind. Pe drum, aproape de satul sau, se intalneste cu un prieten de familie care dupa bucuria de a-l revedea viu si intreg, incerca sa-l consoleze pentru incercarea prin care trec.
– Care incercare? intreba nelinistit barbatul.
– Inca nu ai aflat? Sotia ta a avut o infectie foarte grava, a scapat cu viata, dar acum chipul ei este deformat! raspunse prietenul trist.
Barbatul cazu aproape lesinat si ramase plangand cu amar pe marginea drumului…
Spre seara ajunge acasa. Sotia lui, dupa bucuria revederii si multumind lui Dumnezeu pentru minunea de a-l tine in viata, se asaza la masa si… realizeaza ca multiubitul ei sot si-a pierdut vederea in razboi! Crezand ca printr-o rana de razboi a ramas orb, nu-l intreaba niciodata despre acest lucru pentru a nu suferi si mai mult. Ii acorda ingrijirea cuvenita cu multa dragoste si traiesc fericiti inca cincisprezece ani.
Dupa acesti cincisprezece ani si chinul unei boli aproape incurabile, sotul ii inchide ochii multiubitei sale sotii si… ii deschide pe-ai lui! Pentru cincisprezece ani s-a prefacut ca este orb ca sa nu ii mareasca suferinta.
Asta inseamna sa iubesti! Sa te faci pe tine orb pentru a nu rani pe celalalt. De cele mai multe ori este nevoie sa inchidem ochii, pentru ca adesea privirea noastra este mai grea decat credem si cel pe care-l privim poate fi si mai impovarat de greutatea unei priviri pline de invinuire.
Multi isi pierd curajul sa lupte cu ei sau cu incercarile prin care trec tocmai pentru faptul ca noi i-am privit cum nu trebuia! Viata le poate deveni si mai grea, caci nu ii vedem durerea sufletului ce sta sub handicapul sau ori viciul ce a pus stapanire pe el, ori depresiei cu care se lupta…
Dar pentru a inchide ochii este nevoie sa iubesti! Nu devenim orbi din indiferenta sau prostie, si nici din dorinta de a marginaliza; ci din sensibilitate, din politete si marinimie sufleteasca.
Arhim. Siluan Visan
Şiraguri de gânduri 