Lasă un comentariu

Povestea omuleţilor de lemn

Locuitorii din Wemmik, eroii povestirii noastre, erau nişte omuleţi mici, din lemn, ciopliţi toţi de un tâmplar pe nume Eli. Acesta îşi avea atelierul pe un deal, de la a cărui înălţime se vedea întreg satul. Fiecare omuleţ era altfel. Unii aveau nasul mare, alţii aveau ochii mari. Unii erau înalţi, alţii erau scunzi. Unii purtau pălărie, alţii purtau costum. Însă două lucruri le erau comune: toţi erau făcuţi de acelaşi tâmplar şi trăiau în acelaşi sat.

De dimineaţa până seara, zi de zi, omuleţii făceau un singur lucru: lipeau etichete unul pe celălalt. Fiecare omuleţ avea o cutie plină cu steluţe aurii şi o cutie plină cu bulinuţe negre. Cât era ziua de lungă, îi vedeai pe străzile satului lipind steluţe sau buline unul pe celălalt. Omuletii drăguţi, din lemn lustruit şi frumos vopsiţi, întotdeauna primeau steluţe, dar aceia din lemn necizelat, cu vopseaua sărită, nu primeau decât buline. Tot steluţe primeau şi cei talentaţi; unii puteau ridica greutăţi deasupra capului, alţii puteau sări peste cutii înalte. Mai erau unii care ştiau cuvinte dificile, iar alţii care cântau cântece frumoase. Acestora toată lumea le dădea steluţe aurii. Aşa se face că unii omuleţi aveau trupul plin de steluţe. Ori de câte ori primeau câte o steluţă, se simţeau atât de bine încât îşi doreau să mai facă ceva ca să poată primi încă una.

Alţii însă nu ştiau să facă prea multe lucruri şi aveau parte doar de buline. Pancinello era unul dintre aceştia din urmă. Tot timpul încerca să sară cât mai sus, ca alţii, dar întotdeauna cădea la pământ. Iar când ceilalţi îl vedeau jos, se adunau buluc în jurul lui şi lipeau buline pe el. De multe ori se mai şi zgâria în cădere, lucru pentru care mai primea buline negre. Iar după aceea, când încerca să le explice omuleţilor de ce căzuse, mereu spunea câte o neghiobie şi toţi se îngrămădeau să lipească şi mai multe buline pe el. După un timp avea atât de multe încât nu mai voia să iasă pe stradă, se temea că va face iar ceva anapoda: cine ştie, o să-şi uite pălăria sau o să calce într-o baltă şi imediat o să primească bulinuţe. Adevărul este că avea atât de multe buline, încât ceilalţi omuleţi veneau şi îi lipeau altele fără niciun motiv.

– Merita mulţimea asta de buline negre, îşi spuneau omuleţii unii altora. Este clar că nu e bun de nimic!

După un timp, Pancinello a ajuns să creadă ce se spunea despre el: „Aşa este, nu sunt bun de nimic!” îşi spunea el. În rarele dăţi când ieşea din casă, stătea cu cei care erau ca el, cu multe buline. Cu ei se simţea mai în largul lui.

Într-o zi, se întâlni cu un omuleţ total diferit de ceilalti: nu avea nici steluţe, nici buline. Era din lemn şi atât. Era o fată pe nume Lucia. Să nu credeţi că oamenii nu încercau să lipească etichete şi pe ea. Încercau, numai că nu rămâneau lipite, ci cădeau. Fiindcă nu avea nicio bulină, unii o admirau atât de mult încât se grăbeau să-i lipească o steluţă. Dar niciuna nu stătea lipită. Alţii însă o priveau cu dispreţ fiindcă nu avea nicio stea şi atunci voiau să îi lipească o bulină, dar şi aceasta cădea imediat. „Ca ea vreau să fiu, îi trecu prin minte lui Pancinelllo. Nu mai vreau să primesc etichete de la ceilalţi!”. Aşa că o întrebă pe Lucia cum se face că ea nu are nicio etichetă.

– Nu este mare lucru, îi răspunse ea. În fiecare zi mă duc să îl văd pe Eli.

– Pe Eli?

– Da, pe Eli, tâmplarul, îmi place să stau cu el în atelier.

– Dar de ce?

– Ce ar fi să descoperi singur? Du-te la el sus pe deal!

Şi cu aceste cuvinte, Lucia se întoarse şi plecă.

– Dar crezi că-i va face plăcere să mă vadă?! strigă el după ea.

Însă Lucia nu-l mai auzi. Aşa că Pancinello se întoarse acasă, se aşeză la fereastră şi începu să se uite cum alergau omuleţii de colo-colo, lipindu-şi etichetele unul pe celălalt. Dar nu este drept! îşi spuse el supărat. Şi pe loc se hotărî să meargă la Eli. Se îndreptă spre deal şi urcă pe cărarea strâmtă până ce ajunse în vârf. Când intră în atelier, făcu ochii mari de uimire. Toate obiectele erau uriaşe. Scaunul era cât el de înalt. Ca să vadă ce se afla pe bancul de lucru, trebui să se ridice pe vârfuri. Ciocanul era lung cât braţul lui. Înghiţi în sec şi îşi zise: „Eu aici nu rămân!” şi se îndreptă spre ieşire.
Dar chiar atunci îşi auzi numele:

– Pancinello, tu eşti? zise un glas pătrunzător.

Pancinello se opri.

-Cât mă bucur să te văd, Pancinello! Vino mai aproape, vreau să te văd mai bine.

Pancinello se întoarse încet şi îl privi pe meşterul tâmplar, un bărbat înalt, cu o barbă stufoasă.

– Ştii cum mă cheama? îl intrebă Pancinello.

– Bineînţeles că ştiu, doar eu te-am creat!

Eli se plecă, îl ridică de jos şi îl aşeză lângă el pe bancă.

– Hmm…, murmură meşterul îngândurat, în timp ce se uita la bulinele negre ale lui Pancinello. Se pare că ai adunat ceva etichete…

– Nu am vrut, Eli. Am încercat din răsputeri să fiu bun!

– Pancinello, copilul meu, în faţa mea nu este nevoie să te aperi. Mie nu-mi pasă ce spun ceilalţi despre tine!

– Chiar nu-ţi pasă?

– Nu, şi nici ţie nu ar trebui să-ţi pese. Cine sunt ei, să împartă etichete bune sau rele? Şi ei sunt tot omuleţi de lemn ca tine. Nu contează ce gândesc ei, Pancinello! Contează doar ceea ce gândesc eu, iar eu cred că eşti o persoană tare deosebită!

Pancinello începu să râdă:

– Eu, deosebit? De ce aş fi deosebit? Nu pot să merg repede, nu pot să sar, vopseaua mi se duce. De ce aş însemna ceva pentru tine?

Eli se uită la Pancinello, îşi puse mâna pe umărul lui micuţ şi spuse încet:

– Fiindcă eşti al meu, de aceea însemni foarte mult pentru mine!

Nimeni, niciodată, nu-l mai privise astfel pe Pancinello. Şi în plus, cel care-l privea astfel era chiar creatorul lui! Nici nu mai avea cuvinte.

– În fiecare zi am sperat că vei veni la mine, continuă apoi Eli.

– Am venit fiindcă m-am întâlnit cu cineva care nu avea niciun fel de etichete, răspunse Pancinello.

– Ştiu, mi-a povestit despre tine.

– De ea de ce nu se prind etichetele?

– Fiindca a hotărât că este mai important ce gândesc eu despre ea, decât ce gândesc alţii. Etichetele se lipesc de tine doar dacă le laşi.

– Cum adică?

– Etichetele se lipesc doar dacă le consideri importante. Dar cu cât te încrezi mai mult în dragostea mea, cu atât mai puţin îţi pasă de etichetele pe care ţi le pun ceilalţi omuleţi. Înţelegi?

– Păi, nu prea…

Eli zambi.

– Vei înţelege cu timpul. Acum eşti încă plin de buline negre. Deocamdată îţi va fi de ajuns să vii la mine în fiecare zi, iar eu îţi voi aduce aminte cât de important eşti pentru mine.

Eli îl puse jos pe Pancinello. În timp ce acesta se îndrepta spre uşă, Eli îi spuse:

– Nu uita, eşti o persoană deosebită fiindcă eu te-am creat. Iar eu nu greşesc niciodată!

Pancinello nu se opri din mers, dar gândi:” Cred că Eli chiar vorbeşte serios. Poate are dreptate.”‘ Şi chiar în clipa aceea căzu de pe el o bulină.

Max Lucado

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: