Diferenta in casatorie

Cand am ajuns acasa in noaptea aceea, in timp ce sotia mea servea cina, i-am luat mana si i-am spus:
– Am ceva sa-ti spun.
Se aseza doar sa manance in liniste.
Puteam vedea durerea din ochii ei. Deodata nu am putut nici sa-mi deschid gura. Dar trebuia sa-i spun ceea ce gandeam.
– Vreau sa divortez, i-am spus cat am putut de incet.
Vorbele mele pareau sa nu o deranjeze. Din contra, foarte linistita m-a intrebat:
– De ce ?
Am evitat intrebarea ei tacand, ceea ce a facut-o sa se infurie. Arunca vasele si striga:
– Nu pari a fi om!

Noaptea aceea nu am mai vorbit. Ea plangea in liniste. Eu stiam ca vroia sa stie ce se intampla cu casnicia noastra.
Dar nu as fi putut sa-i dau un raspuns satisfacator. Inima mea acum apartinea Luizei. Pe ea nu o mai iubeam.
Cu un mare sentiment de vinovatie, am redactat un acord de divort, in care ii dadeam casa noastra, masina noastra si 39% din actiunile intreprinderii.
Dupa ce a citit-o a rupt-o in bucati. Femeia care statuse 10 ani din viata ei cu mine, acum era o straina.
M-am simtit rau pentru atata timp si energie pierdute cu mine si toate astea nu i le-as fi putut inapoia niciodata. Dar acum nu mai puteam da inapoi, eu o iubeam pe Luiza.
In sfarsit sotia mea plangea in fata mea, ceea ce asteptam de la inceput. Vazand-o plangand ma linisteam putin, pentru ca ideea divortului care ma preocupase atat, acum era mai clara ca niciodata.
Ziua urmatoare am ajuns acasa foarte tarziu si ea statea la masa scriind ceva. Eu nu mancasem, petrecusem o zi foarte intensa cu Luiza si imi era mai mult somn decat foame, asa incat m-am dus la culcare.
Cand m-am trezit dimineata, ea inca scria. Adevarul este ca nu ma interesa, m-am intors in pat si am continuat sa dorm.
Dimineata mi-a prezentat conditiile ei pentru a accepta divortul. Nu vroia nimic de la mine, dar avea nevoie de o luna inainte de a semna divortul si cerea ca timp de o luna sa incercam sa traim cat mai normal posibil.
Motivele ei erau simple: fiul nostru avea niste examene foarte importante luna aceasta si nu dorea sa-l influenteze cu noutatea casatoriei frustrate a parintilor lui.

Asta era ceva cu care eram si eu de acord. Dar mai era ceva: imi cerea sa-mi amintesc cum am purtat-o in brate in ziua casatoriei noastre. Vroia ca in fiecare zi din luna asta, sa o port in brate din camera noastra pana la usa casei. M-am gandit ca a innebunit.

Dar m-am decis sa accept aceasta ciudata cerinta, ca asa aceasta luna va trece fara sa ne mai certam sau cu momente rele.

I-am povestit Luizei de conditiile puse de sotia mea. A ras destul si s-a gandit ca era foarte absurd. Spuse cu ton ironic: nu conteaza trucurile pe care le inventeaza, trebuie sa accepte realitatea ca veti divorta.
De cand i-am exprimat intentiile mele de divort, eu si sotia mea nu am mai avut niciun contact intim.

In prima zi cand am dus-o mi s-a parut putin cam dificil. Fiul nostru ne-a vazut si a aplaudat de fericire zicand:
– Tata mi-a placut ca o iubesti atat de mult pe mama.
Cuvintele lui mi-au provocat un pic de durere. Din camera noastra pana la usa de intrare in casa am mers cam 10 metri cu ea in bratele mele.
Ea inchise ochii si imi sopti la ureche sa nu spun nimic copilului despre divort. M-am simtit foarte incomod, am coborat-o din brate si ea s-a dus sa ia autobuzul ca sa mearga la servici. Eu am condus singur la serviciul meu.
A doua zi mi-a fost un pic mai usor. Ea s-a asezat usor pe pieptul meu. Puteam sa-i miros parfumul bluzei ei. Mi-am dat seama ca de mult timp nu i-am mai dat multa atentie acestei femei.
Mi-am dat seama ca nu mai era atat de tanara, avea un pic de riduri pe fata, parul ei incepea sa incarunteasca. Era pretul casniciei noastre. Pentru un minut m-am intrebat daca eu eram responsabil de asta.

In a patra zi, cand am dus-o, am simtit ca revenea un pic de intimitate. Aceasta era femeia care imi daduse 10 ani din viata ei
In a cincia si a sasea zi mi-am dat seama ca sentimentul crestea din nou.Nu i-am povestit nimic despre asta Luizei.
Cu cat treceau zilele, imi era tot mai usor sa o duc in brate. Poate exercitiul de a o cara, ma facea mai puternic.
Intr-o dimineata am vazut-o cautand o rochie, dar nu gasea nimic care sa-i vina. Doar a suspinat si a zis:
– Toate rochiile mele mi-au ramas largi.
De aici mi-am dat seama ca pentru aceasta imi era tot mai usor sa o port in brate. Pierdea foarte mult din greutate si era foarte, chiar foarte slaba.

Deodata am inteles motivul. Suferise atata durere si amaraciune in inima ei. Inconstient i-am atins fruntea.
Fiul nostru intra in acest moment si spuse:
– Tata este timpul sa o duci pe mama.
Vazandu-l pe tatal sau ducand-o in fiecare zi pe mama in brate, se obisnuise.
Sotia mea l-a imbratisat cu putere. Eu mi-am intors privirea de teama ca imaginea aceasta ma va impresiona si ma va face sa-mi schimb planurile.
Atunci am luat-o in brate si am inceput sa merg spre poarta, iar mana ei mi-a mangaiat gatul si eu am strans-o puternic in brate, exact ca in ziua cand ne-am casatorit.

Dar starea ei fizica m-a intristat. In acea zi am simtit ca nu mai puteam nici sa ma misc. Fiul nostru plecase la scoala. Am imbratisat-o cu putere si i-am zis:
– Niciodata nu mi-am dat seama ca in viata noastra lipsea asa ceva.

Am plecat la servici, am sarit din masina fara sa inchid usa. Ma temeam ca in orice moment puteam sa-mi schimb parerea. Am urcat scarile, Luiza deschise poarta si i-am spus:
– Regret mult, dar nu voi mai divorta.
Nu putea sa creada ceea ce ii spuneam, incat imi puse mana pe frumte si m-a intrebat daca am temperatura.
I-am luat mana de pe frunte si i-am spus din nou:
– Regret mult Luiza, dar nu voi mai divorta. Casnicia mea era plictisita pentru ca nici ea, nici eu nu stiam sa apreciem micile detalii ale vietii noastre. Nu pentru ca nu ne mai iubeam.
Acum imi dau seama ca atunci cand ne-am casatorit si am purtat-o in brate pentru prima oara, asta este responsabilitatea mea pana cand moartea ne va desparti.

In acest moment Luiza iesi din soc, m-a imbrancit cu putere si plangand a inchis poarta. Fugind am coborat scarile si am plecat de acolo.

M-am oprit la o florarie si am comandat un frumos buchet de flori pentru sotia mea. Fata m-a intrebat ce sa scrie pe cartea de vizita. Am zambit si am scris: „Intodeauna te voi purta in bratele mele, pana cand moartea ne va desparti”.

In noaptea aceea, cand am ajuns acasa, cu florile in mana si cu zambetul pe fata, am urcat in camera noastra, numai pentru a-mi intalni sotia in patul ei.
Era moarta.
Nu spusese nimic despre boala care o macinase.

Micile detalii sunt cele care cu adevarat conteaza intr-o relatie. Nu casa, masina, proprietatile sau banii din banca. Acestea creeaza un fals sentiment de fericire, care nu este totul. Mai bine fa-ti timp sa fii prieten sotului sau sotiei si ia-ti tot timpul necesar cu aceste mici detalii care fac diferenta.”

Povestioara gasita pe facebook.

Reclame

A doua sansa

De multe ori ne rugam pentru o a doua sansa… si tot de multe ori, se intampla sa nu o mai primim. Dar sunt dati, putine ce-i drept, cand da norocul peste noi. Parca si vad cum fata noastra plangacioasa, privirea pierduta, remuscarile si regretele amare il fac pe Cel de Sus sa-si dea ochii peste cap si sa-si faca mila de un biet suflet chinuit: „Ooof, poftim inca o sansa ca sa-ti inchei o data socotelile cu trecutul si sa nu te mai aud vaicarindu-te!”.

Eh, si greul abia acum incepe! Greselile trecutului se cer rascumparate. Vor putea buzele tale sa descatuseze acum cuvinte nerostite atunci? Vei fi in stare sa-ti verbalizezi regretele si sa le recunosti fata de tine, dar mai ales fata de celalalt? Vei putea spune macar acum un sincer multumesc celuilalt care ti-a fost aproape atunci, singurul ramas cand toti au dat bir cu fugitii, chiar si cei pentru care ai fi bagat mana in foc? Vei avea curajul sa-ti aduni fortele si sa eliberezi acum acel „Iarta-ma!” pe care orgoliul te-a impiedicat din a-l rosti atunci? Iti vei plati datoria asta veche? Nu te mai stramba asa, doar tu ai cerut o a doua sansa, nu?!

Citeam undeva ca viata e alcatuita din mai multe cicluri. Si daca ne intalnim mereu cu aceleasi situatii, e pentru ca nu am incheiat acel ciclu, prin urmare totul se repeta pana ne invatam lectia, facem pace cu trecutul si mergem mai departe. Asta nu intelegem noi, oamenii, ca nu putem fugi de trecut. Nu-l putem incuia in spatele unei usi ca apoi sa aruncam cheia in speranta ca am scapat. Trecutul, cu tot cu regretele si greselile lui, ne ajunge mereu din urma, de cele mai multe ori exact atunci cand ne asteptam cel mai putin. Nu din sadism, ci dimpotriva, pentru a ne usura umerii de piatra aia de moara care ne cocoseaza de mult timp (si ne mai intrebam de ce ne simtim sufletul atat de greu?!). Trecutul face parte din noi. A-l nega inseamna a te nega pe tine insuti. A nu-ti incheia socotelile cu el, inseamna a nu face pace cu tine insuti si a te condamna sa retraiesti tocmai acele experiente de care ai fugit, crezand ca scapi. Da, stiu ca ti-e teama si mai ca ti-ai lua lumea-n cap, dar mai bine ti-ai lua inima-n dinti! A doua sansa nu inseamna neaparat un sfarsit fericit, dar este un sfarsit, o incheiere, un cerc inchis, un ciclu complet, si cel mai important, liniste sufleteasca!

Asa ca fir-ar sa fie, nu te mai chinui in halul asta degeaba, profita de sansa care ti se ofera, invata-ti lectia si mergi mai departe!

second chance

Priveşte înăuntrul tău!

Un cerşetor stătea la marginea unui drum de mai bine de 30 de ani. Într-o zi, trecu pe acolo un străin.

-Te înduri să-mi dai un ban?, murmură mecanic cerşetorul, întinzându-i vechea lui şapcă de baseball.

– Nu am nimic să-ţi dau, spuse străinul. Dar pe ce eşti aşezat?, întrebă acesta.

– Un gunoi, răspunse cerşetorul. E doar o cutie veche. Stau pe ea de când mă ştiu.

– Te-ai uitat vreodată înăuntru?, întrebă străinul.

– Nu, răspunse cerşetorul. Ce rost are? Nu e nimic în ea.

– Uită-te înăuntru, insistă străinul.

Cerşetorul reuşi să ridice puţin capacul. Şocat, nevenindu-i să creadă, văzu că toată cutia era plină cu aur.

Eu sunt străinul care nu are nimic să vă dea şi care vă spune să vă uitaţi înăuntru. Nu în interiorul unei cutii, ca în parabolă, ci undeva mai aproape: în interiorul dvs.
„Dar eu nu sunt un cerşetor” — mi se pare că vă aud protestând. Cei care nu şi-au găsit încă adevărata bogăţie, care este strălucitoarea fericire a Fiinţei şi sentimentul profund şi indestructibil de pace venit odată cu ea, sunt cerşetori, chiar dacă deţin cele mai mari bogăţii materiale. Ei caută în afara lor fărâme de plăcere sau de satisfacţie, de recunoaştere, de siguranţă sau de iubire, deşi au în sine o comoară care conţine nu numai aceste lucruri, ci este infinit mai bogată decât orice le-ar putea oferi lumea.

Eckhart TOLLE

Povestea unei stewardese

Bing-bang, bing-bang – iată sunetul pe care-l aștept. Viața mea se rezumă la așteptarea unui sunet idiot. Îmi petrec viața la 10.000 de metri și trebuie să înghit toate prostiile pasagerilor. Obligația mea profesională este ca să accept totul, cu zâmbetul pe buze. La zborul trecut am avut o pereche de gemeni care au plâns non-stop, timp de 7 ore. Sunt convinsă că au adormit imediat după aterizare și, în următoarele două zile, nu se vor trezi decât ca să mănânce.

Bing-bang, bing-bang, sunetul se repetă enervant. Trebuie să mă duc la 23B să văd ce vrea. Dumnezeule, nici măcar nu am decolat bine și sunt chemată. E clar, voi avea o zi grea. Gândurile îmi zboară în așteptarea semnalului de la pilot, că decolarea s-a încheiat. Acum sunt supărată, problemele au început să apară odată cu vizita mamei mele la spital, pentru controlul anual. Îmi aduc aminte cum o luam de mână și… bing-bang, bing-bang. Astăzi sunetul ăsta o să mă omoare, 23B nu are pic de răbdare.

Mă uit la colega mea, care-mi face semn că pot să plec. Pilotul a terminat decolarea și a dat semnalul. Mă ridic, îmi aranjez fusta și cu mâna dreaptă îmi netezesc o cută impercetibilă a gulerului. Cu zâmbetul profesional pe figură, dau perdeluța la o parte și pășesc la clasa întâi. Ochii scanează rapid persoanele de aici. Unul, doi, trei oameni de afaceri, care-și scot laptopurile, un bărbat între două vârste ce se pregătește să citească o carte și o familie cu doi copii. Mama copiilor îmi zâmbește sincer. Primesc cu multă bucurie zâmbetul ei și o întreb dacă dorește ceva. Îmi răspunde că nu. Până acum stăm bine, la clasa întâi n-o să fie probleme. Mai sunt și câteva locuri libere.

Îmi continui drumul pe culoar și mă îndrept grăbită spre 23B. Cum o zăresc, îmi dau seama că este exact persoana care aduce necazurile. Tânără, înfumurată, crede că le știe pe toate și că i se cuvine orice. În mintea ei, toți oamenii de pe Pământ s-au născut și trăiesc numai ca să-i facă ei pe plac. Din păcate, eu chiar va trebui s-o mulțumesc.

– Vreau să mă mutați de pe acest loc! spune ea cu un glas pițigăiat.

Respir adânc si o întreb zâmbind:

– De ce doamnă? Care este problema?

– Nu vezi că m-ați așezat lângă un negru? Crezi că pot suporta asta, tot zborul?

Uuupss! Problemă rasială, îmi spun în mintea mea. Arunc o privire către ceilalți pasageri și văd că toate privirile sunt ațintite asupra mea. Toți așteaptă răspunsul meu. Mi-e greu să spun ceva, mă uit la bărbătul de culoare de lângă ea și-l văd cum se uită șocat la mine, fără să îndrăznească să spună ceva. Hainele îngrijite și privirea inteligentă trădează un intelectual ce pare a merge la o conferință.

– Voi căuta să văd ce pot face, doamnă! îi răspund femeii, zâmbind.

Mă duc până în spatele avionului. Este aşa cum am bănuit. La “economic” toate locurile sunt ocupate. Știam asta, dar trebuia să mă conving. Simt în ceafă privirile a zeci de oameni. Toți sunt curioși să vadă cum se va dezamorsa situația aceasta tensionată. Ajung din nou la 23B.

– Stimată doamnă, după cum am bănuit, avionul este plin… și fac o pauză, în care o privesc și o văd cum stă gata să explodeze de revoltă și de scârbă. Singurele locuri libere sunt la clasa întâi. Va trebui să am acceptul căpitanului pentru a putea muta o persoană la clasa întâi.

Dintr-o dată, o văd cum ia o față victorioasă și întâmpină toate privirile dezaprobatoare cu un aer de superioritate. Toți pasagerii mă privesc supărați. Toți se așteptau de la mine să o pun la punct pe această femeie. Nu pot să stau să le explic că nu am voie să mă cert cu pasagerii și că nu aş fi făcut decât să pornesc o ceartă inutilă. Ajung la căpitan și-l întreb dacă pot muta o persoană de la “economic” la “business”, din motive rasiale. Căpitanul îmi spune să procedez cum cred eu de cuviință ca să rezolv situația. Cuvintele lui “am încredere în tine, știu că te vei descurca minunat” mi-au adus un zâmbet pe buze. Deja mă simt mai bine și acum pot gestiona orice situație dificilă. Cu acordul căpitanului, mă întorc la femeia isterică. Acum zâmbesc din toată inima și încep să vorbesc:

– Stimată doamnă, căpitanul a fost de acord. Nimeni nu este obligat să stea lângă o persoană dezagreabilă.

Un murmur de nemulțumire s-a auzit în tot avionul. Femeia jubila. Negrul tăcea. Am lăsat murmurul să se stingă și, exact când femeia începea să-și strângă lucrurile, am continuat:

– Domnule, aţi fi aşa de amabil să mă urmaţi la clasa I? În numele întregii noastre companii, pilotul vă cere scuze pentru faptul că aţi fost pus în situaţia de a avea lângă dumneavoastră o persoană atât de neplăcută.

Dintr-o dată, am fost luată prin surprindere de zeci de aplauze și țipete de bucurie din întregul avion. Toată lumea se bucura alături de negrul căruia îi zărisem lacrimi în ochi.

Ulterior, compania aeriană le-a transmis următorul mesaj, angajaților săi:

“Este posibil ca oamenii să uite ceea ce le-ai spus.
Este posibil ca oamenii să uite ce ai făcut pentru ei.
Însă nu vor uita niciodată felul în care i-ai făcut să se simtă.”

Întâmplare adevărată, petrecută pe data de 14 octombrie 1998.

Povestioară găsită pe facebook.

flight attendent
Sursă foto

Dăruieşti ce ai în inimă

Într-o zi, un om bogat dărui un coșuleț plin cu gunoi unui sărac aşa, ca să-și bată joc de el. Omul zâmbi și plecă ținând în mână coșulețul primit. Ajuns acasă, a început să-l curețe, să-l spele şi apoi l-a umplut cu cele mai frumoase flori. S-a întors la omul bogat şi-i înmână acestuia coșulețul.

Omul rămase surprins și-l întrebă:

– De ce mi-ai dat atâtea flori frumoase când eu ți-am dat numai gunoi ?

Omul sărac răspunse:

– Fiecare dăruiește ceea ce are în inimă!

basket full of red flowers
Sursă foto

Povestea omuleţilor de lemn

Locuitorii din Wemmik, eroii povestirii noastre, erau nişte omuleţi mici, din lemn, ciopliţi toţi de un tâmplar pe nume Eli. Acesta îşi avea atelierul pe un deal, de la a cărui înălţime se vedea întreg satul. Fiecare omuleţ era altfel. Unii aveau nasul mare, alţii aveau ochii mari. Unii erau înalţi, alţii erau scunzi. Unii purtau pălărie, alţii purtau costum. Însă două lucruri le erau comune: toţi erau făcuţi de acelaşi tâmplar şi trăiau în acelaşi sat.

De dimineaţa până seara, zi de zi, omuleţii făceau un singur lucru: lipeau etichete unul pe celălalt. Fiecare omuleţ avea o cutie plină cu steluţe aurii şi o cutie plină cu bulinuţe negre. Cât era ziua de lungă, îi vedeai pe străzile satului lipind steluţe sau buline unul pe celălalt. Omuletii drăguţi, din lemn lustruit şi frumos vopsiţi, întotdeauna primeau steluţe, dar aceia din lemn necizelat, cu vopseaua sărită, nu primeau decât buline. Tot steluţe primeau şi cei talentaţi; unii puteau ridica greutăţi deasupra capului, alţii puteau sări peste cutii înalte. Mai erau unii care ştiau cuvinte dificile, iar alţii care cântau cântece frumoase. Acestora toată lumea le dădea steluţe aurii. Aşa se face că unii omuleţi aveau trupul plin de steluţe. Ori de câte ori primeau câte o steluţă, se simţeau atât de bine încât îşi doreau să mai facă ceva ca să poată primi încă una.

Alţii însă nu ştiau să facă prea multe lucruri şi aveau parte doar de buline. Pancinello era unul dintre aceştia din urmă. Tot timpul încerca să sară cât mai sus, ca alţii, dar întotdeauna cădea la pământ. Iar când ceilalţi îl vedeau jos, se adunau buluc în jurul lui şi lipeau buline pe el. De multe ori se mai şi zgâria în cădere, lucru pentru care mai primea buline negre. Iar după aceea, când încerca să le explice omuleţilor de ce căzuse, mereu spunea câte o neghiobie şi toţi se îngrămădeau să lipească şi mai multe buline pe el. După un timp avea atât de multe încât nu mai voia să iasă pe stradă, se temea că va face iar ceva anapoda: cine ştie, o să-şi uite pălăria sau o să calce într-o baltă şi imediat o să primească bulinuţe. Adevărul este că avea atât de multe buline, încât ceilalţi omuleţi veneau şi îi lipeau altele fără niciun motiv.

– Merita mulţimea asta de buline negre, îşi spuneau omuleţii unii altora. Este clar că nu e bun de nimic!

După un timp, Pancinello a ajuns să creadă ce se spunea despre el: „Aşa este, nu sunt bun de nimic!” îşi spunea el. În rarele dăţi când ieşea din casă, stătea cu cei care erau ca el, cu multe buline. Cu ei se simţea mai în largul lui.

Într-o zi, se întâlni cu un omuleţ total diferit de ceilalti: nu avea nici steluţe, nici buline. Era din lemn şi atât. Era o fată pe nume Lucia. Să nu credeţi că oamenii nu încercau să lipească etichete şi pe ea. Încercau, numai că nu rămâneau lipite, ci cădeau. Fiindcă nu avea nicio bulină, unii o admirau atât de mult încât se grăbeau să-i lipească o steluţă. Dar niciuna nu stătea lipită. Alţii însă o priveau cu dispreţ fiindcă nu avea nicio stea şi atunci voiau să îi lipească o bulină, dar şi aceasta cădea imediat. „Ca ea vreau să fiu, îi trecu prin minte lui Pancinelllo. Nu mai vreau să primesc etichete de la ceilalţi!”. Aşa că o întrebă pe Lucia cum se face că ea nu are nicio etichetă.

– Nu este mare lucru, îi răspunse ea. În fiecare zi mă duc să îl văd pe Eli.

– Pe Eli?

– Da, pe Eli, tâmplarul, îmi place să stau cu el în atelier.

– Dar de ce?

– Ce ar fi să descoperi singur? Du-te la el sus pe deal!

Şi cu aceste cuvinte, Lucia se întoarse şi plecă.

– Dar crezi că-i va face plăcere să mă vadă?! strigă el după ea.

Însă Lucia nu-l mai auzi. Aşa că Pancinello se întoarse acasă, se aşeză la fereastră şi începu să se uite cum alergau omuleţii de colo-colo, lipindu-şi etichetele unul pe celălalt. Dar nu este drept! îşi spuse el supărat. Şi pe loc se hotărî să meargă la Eli. Se îndreptă spre deal şi urcă pe cărarea strâmtă până ce ajunse în vârf. Când intră în atelier, făcu ochii mari de uimire. Toate obiectele erau uriaşe. Scaunul era cât el de înalt. Ca să vadă ce se afla pe bancul de lucru, trebui să se ridice pe vârfuri. Ciocanul era lung cât braţul lui. Înghiţi în sec şi îşi zise: „Eu aici nu rămân!” şi se îndreptă spre ieşire.
Dar chiar atunci îşi auzi numele:

– Pancinello, tu eşti? zise un glas pătrunzător.

Pancinello se opri.

-Cât mă bucur să te văd, Pancinello! Vino mai aproape, vreau să te văd mai bine.

Pancinello se întoarse încet şi îl privi pe meşterul tâmplar, un bărbat înalt, cu o barbă stufoasă.

– Ştii cum mă cheama? îl intrebă Pancinello.

– Bineînţeles că ştiu, doar eu te-am creat!

Eli se plecă, îl ridică de jos şi îl aşeză lângă el pe bancă.

– Hmm…, murmură meşterul îngândurat, în timp ce se uita la bulinele negre ale lui Pancinello. Se pare că ai adunat ceva etichete…

– Nu am vrut, Eli. Am încercat din răsputeri să fiu bun!

– Pancinello, copilul meu, în faţa mea nu este nevoie să te aperi. Mie nu-mi pasă ce spun ceilalţi despre tine!

– Chiar nu-ţi pasă?

– Nu, şi nici ţie nu ar trebui să-ţi pese. Cine sunt ei, să împartă etichete bune sau rele? Şi ei sunt tot omuleţi de lemn ca tine. Nu contează ce gândesc ei, Pancinello! Contează doar ceea ce gândesc eu, iar eu cred că eşti o persoană tare deosebită!

Pancinello începu să râdă:

– Eu, deosebit? De ce aş fi deosebit? Nu pot să merg repede, nu pot să sar, vopseaua mi se duce. De ce aş însemna ceva pentru tine?

Eli se uită la Pancinello, îşi puse mâna pe umărul lui micuţ şi spuse încet:

– Fiindcă eşti al meu, de aceea însemni foarte mult pentru mine!

Nimeni, niciodată, nu-l mai privise astfel pe Pancinello. Şi în plus, cel care-l privea astfel era chiar creatorul lui! Nici nu mai avea cuvinte.

– În fiecare zi am sperat că vei veni la mine, continuă apoi Eli.

– Am venit fiindcă m-am întâlnit cu cineva care nu avea niciun fel de etichete, răspunse Pancinello.

– Ştiu, mi-a povestit despre tine.

– De ea de ce nu se prind etichetele?

– Fiindca a hotărât că este mai important ce gândesc eu despre ea, decât ce gândesc alţii. Etichetele se lipesc de tine doar dacă le laşi.

– Cum adică?

– Etichetele se lipesc doar dacă le consideri importante. Dar cu cât te încrezi mai mult în dragostea mea, cu atât mai puţin îţi pasă de etichetele pe care ţi le pun ceilalţi omuleţi. Înţelegi?

– Păi, nu prea…

Eli zambi.

– Vei înţelege cu timpul. Acum eşti încă plin de buline negre. Deocamdată îţi va fi de ajuns să vii la mine în fiecare zi, iar eu îţi voi aduce aminte cât de important eşti pentru mine.

Eli îl puse jos pe Pancinello. În timp ce acesta se îndrepta spre uşă, Eli îi spuse:

– Nu uita, eşti o persoană deosebită fiindcă eu te-am creat. Iar eu nu greşesc niciodată!

Pancinello nu se opri din mers, dar gândi:” Cred că Eli chiar vorbeşte serios. Poate are dreptate.”‘ Şi chiar în clipa aceea căzu de pe el o bulină.

Max Lucado