2 comentarii

Copilul care voia să crească

Când eram mică, tot ce-mi doream mai mult şi mai mult era să… cresc mare, bineînţeles! Asta doar ca să scap de cicăleala şi regulile stricte ale maică-mii şi să trăiesc în schimb după ale mele, care, în naivitatea mea, îmi imaginam eu că ar fi fost de o mie de ori mai bune! Mă bătea la cap cu învăţatul şi cititul, acum aş da orice să mai am timp pentru ele! Îmi verifica drastic temele şi nu ezita să-mi rupă paginile şi să mă pună să le refac, acum aş da orice să am pe cineva care să-mi dea avânt cu câte un şut-două în fund fiindcă sunt o lepră comodă. Era super obsedată de păstrarea curăţeniei şi ochilor ei de vultur nu le scăpa nici cea mai minusculă scamă de pe covor ori cea mai infimă particulă de praf! Acum aş da orice să am pe cineva care să strângă după mine, să vin acasă şi ca prin magie, să găsesc lună! Uram să pierd din timpul preţios alocat jocului strângând masa şi spălându-mi vasele, acum aş da orice să-mi gătească cineva şi să mă aştepte cu mâncarea la botul calului, iar spălatul farfuriei să fie ultima mea grijă!

Abia acum realizez, când copilul de ieri s-a transformat în adultul de azi, câte bucurii aveam atunci, în copilărie, toate obţinute pe spinarea mamei! Şi îmi pare rău că nu am ştiut să le apreciez la adevărata valoare! Şi nici pe ea, ori sacrificiul ei!

Da, ştiu că fiecare vârstă are frumuseţea şi fericirile ei şi pe moment, nu le realizăm ori le ignorăm complet! Doar când trecem în altă etapă a vieţii conştientizăm ce am avut şi am pierdut! Probabil că la 40 de ani, voi plânge după vârsta de acum, cu tot cu grijile şi frământările ei, care mi se vor părea floare la ureche! Da, ar trebui să învăţăm să apreciem ce şi pe cine avem alături în fiecare etapă a vieţii, să ne bucurăm de fiecare moment şi să trăim fiecare clipă! Căci puf! iată ce uşor s-a dus!

Pentru mine, copilăria rămâne cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea, la care privesc mereu (cu un bob de lacrimă în colţul ochiului) ori de câte ori am nevoie să-mi încarc bateriile şi să merg mai departe! E aşa, cumva, vârsta din care îmi trag seva! Ce puteri nebănuite are copilul din noi! Trebuie doar să-l hrănim cum se cuvine, cu multă iubire, să-i dăm atenţie, să-l mângâiem, să ne jucăm cu el, chiar să-l răsfăţăm un pic, şi vom fi răsplătiţi pe măsură! Dar ce nenorocire când pierdem acest copil cuibărit în sufletul nostru! De asta sunt unii atât de acri, frustraţi, plini de ură şi resentimente!

Şi ca să o spun pe-a dreaptă, nu prea îmi place să fiu mare! Ce o fi fost în capul meu când îmi doream să cresc?

La mulţi ani copiilor de lângă voi şi celor din voi! La mulţi ani Medeei mele dragi, pe care, chiar de-am fi fost unite prin sânge şi ADN, nu aş fi iubit-o atât de mult!❤

2 comments on “Copilul care voia să crească

  1. A pierde copilul din tine înseamnă a pierde inocenţa şi acea bucurie spontană care apărea atunci când descopereai un lucru, un sentiment nou. Cred că dacă am avea puterea lui Alexis Zorbas de a vedea ceea ce ne înconjoară ca pe un lucru mereu nou, ne-am face viaţa mult mai frumoasă.

    Totuşi, vârsta mi se pare o variabilă de care ne legăm prea mult. De fapt, avem tendinţa de a ne trimite mult gândurile înspre trecut şi poate de aici şi tendinţa noastră de a judeca anumite situaţii sau persoane în funcţie de vârstă, de paralela cu care o facem cu modul nostru de a privi viaţa din acel moment.

    PS: M-am făcut că nu citesc acea parte cu „lepră comodă”…leneşul din mine nu poate privi adevărul în faţă :))

    Apreciază

  2. Când am aflat că sunt gravidă și mă întrebau oamenii ce vreau să fie copilul meu – încă din pântec, da?🙂 – le răspundeam că singurul lucru pe care vreau să îl știe de la mine – restul decide singur! – este să facă lucrurile la vremea lor. Când e copil, să se bucure de joacă (și dacă ai vedea cum se joacă și acum, la 15 ani, că doar e copil, chiar dacă ceilalți pozează în adulți de pe la vârsta asta!), când va fi adult să fie responsabil, să știe să plângă alături de ceilalți etc…
    Pe de altă parte, eu am fost o adolescentă rebelă și m-am certat rău cu mama. După ce am devenit mamă, i-am înțeles trăirile – nu că s-ar purta copilul meu aiurea, ci tocmai că mă întreb, atunci când el reacționează perfect!, cum ar fi fost să mă fi avut pe mine copil…🙂
    și nu în ultimul rând… mi-aș dori să fiu Medeea…🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: