Din gura altora, Povestioara de vineri

Fii flexibil şi adaptează-te!

Un ucenic şi-a vizitat maestrul care se afla pe patul de moarte:

– Lasă-mi moştenire ceva din înţelepciunea ta! îşi rugă el dascălul.

Bătrânul căscă gura şi îl pofti pe tânăr să privească în gura sa:

– Am limbă în gură? îşi întrebă învăţăcelul.

– Desigur!

– Dar dinţi, mai am în gură?

– Nu! răspunse ucenicul.

– Ei bine, ştii de ce limba e mai trainică decât dinţii? Pentru că este moale şi unduioasă. Dinţii cad repede pentru că sunt tari şi rigizi. Asta-i tot ce trebuie să ştii, încheie maestrul.

Morala: În viaţă trebuie să ştii să te adaptezi!

Reclame
Din gura altora, Povestioara de vineri

Tot ce îmi aduc aminte

Când tata vorbea cu mine, întotdeauna începea cu “Ţi-am spus deja astăzi cât de mult te iubesc?”. Sentimentul de dragoste a fost reciproc şi, în ultimii ani, pentru că viaţa sa părea vizibil că se află în ultimă fază, am devenit şi mai apropiaţi… dacă se putea aşa ceva.

La vârsta de 82 de ani, el era gata să moară şi eu eram pregătit să-l las să plece de lângă mine, pentru a nu-i mai prelungi suferinţa. Am râs şi am plâns, ne-am ţinut de mâini şi ne-am spus unul altuia cât de mult ne iubim şi am hotărât că venise timpul. I-am spus: “Tată, după ce nu vei mai fi, să-mi dai un semn că eşti bine!”. A râs de absurditatea cererii mele. Tata nu credea în reîncarnare. Nici eu nu pot să spun că eram prea convins, dar trecusem prin mai multe situaţii care m-au făcut să cred că poţi primi nişte semne “de pe lumea cealaltă”. Eu şi tatăl meu eram atât de profund legaţi, încât am simţit atacul de inimă în propriul meu piept în momentul în care a murit. Mai tarziu am jelit la gândul că cei din spital, în înţelepciunea lor sterilă, nu m-au lăsat să-l ţin de mână atunci când şi-a dat ultima suflare.

Zi după zi mă rugam să aud ceva de la el, dar nimic nu s-a întâmplat. Noapte după noapte m-am rugat pentru un vis înainte de a adormi. Şi totuşi au trecut patru luni lungi în care nu am auzit şi nu am simţit altceva decât durere pentru pierderea suferită. Mama murise cu cinci ani înainte de boala Alzheimer, şi deşi aveam propriile mele fete, am simţit moartea ei ca pe moartea unui copil.

Într-o zi, în timp ce stăteam întins pe o masă de masaj într-o camera mică, întunecoasă, aşteptând să-mi vină rândul, m-a izbit brusc un dor de tatăl meu. Am început să mă întreb dacă nu cumva fusesem prea exagerat când îi cerusem să-mi dea un semn. Mi-am dat seama că mintea mea este într-o stare hiperacută. Capul meu era cuprins de o claritate nefamiliară, încât aş fi putut să adun coloane întregi de cifre. Am verificat să văd dacă sunt treaz şi nu visez, şi mi-am dat seama că mai treaz de atât nu se poate. Fiecare gând al meu era ca o picătură de apă care pică în mijlocul unei băltoace, şi m-am minunat de liniştea şi pacea fiecărui moment care trecea. Apoi m-am gândit: “Am încercat să controlez mesajele de pe cealaltă lume. Mă voi opri acum!”.

Brusc, mi-a apărut în faţă chipul mamei mele, aşa cum arăta el înainte ca boala Alzheimer să-i fure inteligenţa, umanitatea şi cele 60 de kilograme. Părul ei, de un argintiu splendid, îi înconjura faţa dulce. Era atât de reală şi atât de aproape, încât am avut senzaţia că, dacă întind mâna, o s-o ating. Arăta exact cum era ea cu douăzeci de ani în urmă, înainte ca declinul să o copleşească. Puteam chiar simţi aroma de Joy, parfumul ei preferat. Părea să aştepte şi nu spunea nimic. Mă întrebam cum se poate întâmpla aşa ceva, să mă gândesc la tatăl meu şi să apară mama, şi în acel moment m-am simţit puţin vinovat că nu mă gândisem şi la ea.

I-am spus: “O, mamă, îmi pare atât de rău că a trebuit să suferi de boala aceea aşa de îngrozitoare!”. Ea atunci şi-a aplecat capul puţin, ca şi când ar fi înţeles ceea ce i-am spus. Apoi a zâmbit – un zâmbet superb – şi mi-a spus foarte clar: “Singurul lucru de care îmi aduc aminte este dragostea!”. Şi a dispărut. Am inceput să tremur într-o cameră devenită rece dintr-o dată, şi am ştiut din acel moment, cu toată puterea sufletului meu, că dragostea pe care o dăm şi o primim este unicul lucru care contează şi de care ne amintim. Suferinţa dispare, dragostea rămâne. Cuvintele ei sunt cele mai importante cuvinte pe care le-am auzit vreodată, iar acel moment va rămâne pe veci în inima mea. Încă nu am auzit nimic din partea tatălui meu, dar sunt absolut sigur că într-o zi, când mă voi aştepta mai puţin, el va apărea şi îmi va spune: “Ţi-am spus astăzi că te iubesc?”.

Bobbie Probstein

mothers are like buttons

Din gura altora

Aş vrea…

…să ştiu ce e-n neregulă cu noi!

…să ştiu nu care greşeşte -tu sau eu, ci unde greşim, dar mai ales cum să îndreptăm?

…să putem discuta calm, fără ţipete şi urlete, dar mai ales fără reproşuri şi vini pasate de la unul la celălalt!

…să te hotărăşti o dată pentru totdeauna ce vrei şi să acţionezi în consecinţă! Abia apoi să-mi dai de ştire!

…să mă crezi când spun c-am obosit şi nu mai pot! Dar mai ales să mă-nţelegi!

…să nu mai stau cu teama că e prea frumos să fie adevărat! Şi chiar să am dreptate!

…să nu mai simt nori iminenţi când pe cer e senin şi soarele străluceşte! Şi să am din nou dreptate!

…şi aş vrea, oh, tare aş vrea, ca iubirea să fie de-ajuns -şi apă, şi pâine, şi aer! Dar nu e!

love hurts
Sursa foto
Din gura altora, Povestioara de vineri

Ce înseamnă să fii sărac

Un tată bogat, dorind ca fiul său să ştie ce înseamnă să fii sărac, l-a dus să petreacă câteva zile la o familie de ţărani. Fiul a stat 3 zile şi 3 nopţi la ţară. Revenind la oraş, în automobil, tatăl l-a întrebat:

– Ce părere ai de experienţa avută?

– Bună, îi răspunse fiul, puţin rezervat.

– Ai învăţat ceva? insistă tatăl.

– Că noi avem un câine, iar ei au patru. Că noi avem o piscină cu apă tratată, care ajunge până la jumătatea curţii. Ei au un râu întreg cu apă cristalină, cu peşti şi alte lucruri frumoase. Că noi avem lumină electrică în grădină, dar ei au stelele şi luna pentru a-i ilumina. Grădina noastră ajunge până la zid. A lor se întinde până la orizont. Noi cumpărăm mâncarea, ei o gătesc. Noi ascultăm CD-uri, ei ascultă simfonia continuă a păsărilor, greierilor şi a altor mici animale. Toate acestea, însoţite adesea de cântecul unui vecin care îşi lucrează pământul. Noi folosim microundele. Ceea ce mănâncă ei are gust de foc lent. Pentru a ne proteja, ne înconjurăm de ziduri cu alarmă, ei trăiesc cu uşile ca şi deschise, protejaţi de prietenia vecinilor. Trăim conectaţi la telefonul mobil, calculator, televizor. Ei sunt “conectaţi” la viaţă, cer, soare, apă, verdele câmpului, animale, la umbră, la familia lor.

Tatăl rămase impresionat de profunzimea fiului său. Cel din urmă concluzionă:

– Mulţumesc că mi-ai arătat cât de săraci suntem! În fiecare zi ne simţim săraci observând natura, care este grandioasa operă a lui Dumnezeu. Ne preocupăm doar de a AVEA, a AVEA mai mult şi tot mai mult, în loc să ne preocupăm de a FI!

rich men poor men

Olteanca in Capitala

Cu mocanita prin Bucuresti

Pe 10 iunie 2014 s-au implinit 75 de ani de la infiintarea Muzeului Cailor Ferate Romane, asa ca in capitala, in perioada 10-15 iunie, au loc tot felul de evenimente pentru a sarbatori momentul. Printre ele, proiectari de filme, simpozioane, trasee speciale cu trenuri de epocă, vizitarea gratuita a muzeului, o expozitie de locomotive in Gara de Nord, daaaar si -cireasa de pe tort- o plimbare cu mocanita prin Bucuresti. Da, va asigur ca ati citit bine, chiar te poti plimba cu mocanita printre betoane! Dovada mai jos:

Normal ca scurtul traseu bucurestean de 150 de metri dintre Muzeul CFR şi gura de metrou Basarab nu se poate compara cu cel obisnuit al batranei mocanite, aduse tocmai din Simleu Silvaniei, dar capata o bila alba pentru inedit. Fabricată în 1917 la Munchen, veterana de 97 de ani poate atinge viteza de 15 km/h si consuma in medie 100 de kg de cărbune pe zi şi 2 mc de lemne. Ea a fost cumpărată şi recondiţionată în urmă cu 5 ani de Asociaţia pentru Păstrarea Liniilor Ferate Înguste din România, condusă de pasionatul Gheorg Oceva, supranumit „salvatorul mocăniţelor” si este folosita în scop turistic. Daca vreti sa incercati experienta, aflati ca mocănița va circula zilnic, în perioada evenimentului, între orele 9:00 si19:00. Iar daca tot sunteti acolo, ar fi pacat sa nu dati o raita prin Muzeul CFR, mai ales ca intrarea este gratuita. La fel am facut si eu, cu toate ca l-am vizitat de vreo 3 ori pana acum (deh, nu poti locui langa Gara de Nord si sa nu vezi Muzeul CFR!). Diorama feroviara de acolo, cea mai mare din tara si complet automatizata, ma incanta de fiecare data.

Din muzeu, am iesit direct in gara, la linia 14, chiar in momentul in care locomotiva Călugăreni, fabricată în 1869 fluiera de plecare. Am inteles ca pe toata perioada evenimentului, trenul tractat de ea va face zilnic două trase dus-întors între Gara de Nord şi Gara Regală Băneasa, care anul acesta împlinește 75 de ani de la deschidere. Eh, si cum am ratat ocazia, nu mi-a ramas altceva de facut decat sa admir toate locomotivele de epoca, unele mai tinerele, altele mai in varsta, expuse pe linii. Si a fost un spectacol frumos!

30 de premiere pentru 30 de ani, Bauturi racoritoare, Citatul zilei, Fotografia săptămânii

Prima mea socata

Acum cateva zile, pe cand veneam de la piata, un batranel asezat pe trotuar ma imbia sa-i cumpar florile de soc. Trecusem de el cand mi-am amintit ca mai aveam ceva maruntis in geanta, asa ca m-am intors si am cumparat una din cele doua pungi pe care le avea. Bineinteles ca pe drum am realizat ca eu habar nu am cum se face socata, dar hei, la ce sunt bune telefoanele? Ca s-o suni pe mama si sa-ti spuna ea, nu? 😛 Stiu ca intotdeauna ma pot baza pe mami meu iubit! Nu am uitat nici acum gustul socatei pe care ne-o pregatea cand eram mici. Nu am cum, e imposibil! Adoram pur si simplu bautura asta! Cred ca socata e un fel de simbol al copilariei!

Cum am ajuns acasa, imediat am trecut la atac. Si imediat s-a ivit o problema: pentru treaba asta era necesar un borcan mare de sticla si fiindca nu mai aveam niciun chef sa ies din nou si sa-mi pierd timpul cautand unul (de unde naiba se cumpara asa ceva?), a trebuit sa improvizez. Am taiat la gura un bidon de plastic de 5 l, am pus in el toate cele 7 flori de soc cumparate de la batranel si spalate in prealabil, am adaugat vreo 500 g de zahar, 2 lamai si un lime taiate felii, apoi am umplut bidonul cu apa rece. Am amestecat bine si am astupat gura cu o farfurie, apoi l-am dus in bucatarie, cu gandul ca e ceva mai cald acolo si socata are nevoie de soare si caldura sa se faca.

socataMama imi zisese ca-n 3-4 zile lichidul va fi dulce-acrisor, usor tulbure si un pic intepator, semn ca e gata, dar trecuse timpul si socata mea nu se mai facea. Sa zic drept, am cam intrat in panica si deja ma gandeam ca va trebui sa arunc totul! Timp de 6 zile am tot amestecat lichidul si azi, dupa atata stradanie, ta-daaaaaa! In sfarsit e gata! Si credeti-ma ca e peeerfecta, exact asa cum imi place mie! A meritat asteptarea! Banuiesc ca a durat atat din cauza ca nu am folosit un borcan de sticla si nici nu l-am tinut in soare, iar la noi in casa nu e extraordinar de cald, chiar daca-i vara! Eh, dar cum spune si proverbul: totul e bine cand se termina cu bine!

socatasocataSocata 1 by Margeluta quotationsfreak.wordpress.comSocata by Margeluta quotationsfreak.wordpress.comFiindca e prima data in viata mea cand fac socata, uite asa mai adaug ceva la categoria mea speciala #30depremierepentru30deani. 😉

CITATUL ZILEI:

„Nu beau. Dar nu din virtute, ci pentru că există o băutură care îmi place mai mult şi asta este apa.”

Jorge Luis Borges

30 de premiere pentru 30 de ani, Propriu şi personal

Cea mai cumplită formă de tortură

După multe încercări… ratate of course, am reuşit şi eu azi pentru prima dată în viaţa mea (deci intră la #30depremierepentru30deani), să mă epilez -atenţie!- pe picioare cu -din nou atenţie!- epilatorul, ştiţi voi, chestia aia bâzâitoare şi atoatesmulgătoare!!! Eh, şi o fi treaba asta ceva la ordinea zilei pentru ooooriiiice femeie din lumea asta mare, dar nu şi pentru subsemnata Mărgea. Nuuuu, pentru ea era şi, în ciuda succesului de azi, încă mai e, cea mai cumplită formă de tortură inventată vreodată (probabil de către un bărbat sadic şi doritor de răzbunare)! Nu vă închipuiţi cât am ţipat… în interior, că nu voiam să creadă vecinii că se petrece vreo crimă sângeroasă la etajul 8 şi ei nu aveau popcornul şi cola pregătite.Na, ţin la bunăstarea lor sufletească!

Cum ziceam, m-am muşcat de buze ca să nu dau drumul urletelor, am strâns în mână un papuc de casă până l-am stâlcit de tot, m-am înroşit ca racul şi mi s-au bulbucat ochii-n cap ca la peşte. O poză în momentul ăla ar fi valorat cât o mie de cuvinte, vă spun eu! Bine că n-am avut pe cineva prin preajmă (gen Al Meu Ca Bradul, care să facă mişto maxim de mine, ca de obicei), că mă transformam în bestie ucigaşa! Două ore după, am avut numai furnici în piele, iar dacă mă atingeam de ceva, simţeam de parcă m-ar fi tăiat cu lama vreun KGBist specializat în tortură! Oh, da, aş fi mărturisit orice, totul, real sau nu, şi-aş fi jurat că nu mai fac… în vecii vecilor, amin!

Aşa că, fetelor, femeilor, dragele mele, sunteţi nişte eroine! Nu ştiu cum reuşiţi, dar mă înclin în faţa voastră! Eu o să revin, cel mai probabil, la vechea metodă întrebuinţată până acum, adică bătrânul aparat de ras, fiindcă deşi folosesc cu succes epilatorul pentru toate celelalte părţi ale corpului, ei bine, pe picioare nu pot şi gata! Am o piele atât de sensibilă, încât cred că picioarele mele-s de pe altă planetă, în niciun caz nu vin din acelaşi loc ca şi restul corpului! Decât să mai apropii maşinăria aia diavolească de ele, prefer să mi se smulgă fir cu fir părul din cap! Am zis!

hair removal funny
Sursa foto

CITATUL ZILEI:

„Nu există tortură mai nemărginită pentru om ca propriile gânduri.”

 John Webster