Lasă un comentariu

Tunelul

Tunelul de Ernesto Sabato Cu Ernesto Sabato si opera lui am facut cunostinta acum multi ani, in primul an de facultate, cand am i-am citit scrierea autobiografica „Inainte de tacere”. Si de atunci nimic. Pana ieri, cand m-am delectat pentru cateva ore cu „Tunelul”, romanul sau de debut, in varianta electronica, gasita intamplator pe scribd. In sensul ca nu cautam neaparat cartea asta. Si daca tot mi-am propus ca in 2014 sa citesc mai mult – o carte pe saptamana as vrea eu, dar sa vedem daca ma tine ritmul asta, ca deja sunt in urma – am zis sa nu ratez ocazia si sa si scriu cateva cuvinte pe Siraguri.

Asadar, aparut in 1948, dupa multe refuzuri ale editurilor, „Tunelul” este primul roman al scriitorului argentinian, fizician la origini, Ernesto Sabato. Si cu toate ca inceputul a fost mai greu, acesta i-a adus autorului faima si recunoasterea ca scriitor, precum si aprecierile elogioase ale unor mari scriitori ca Thomas Mann, Graham Greene şi Albert Camus, autorul fiind considerat un „clasic existenţialist”.

Surprinzator, romanul incepe brusc, direct cu deznodamantul: „E de ajuns sa va spun ca sunt Juan Pablo Castel, pictorul care a omorat-o pe Maria Iribarne…”. Si daca altora chestia asta le-ar fi taiat imediat pofta de a citi in continuare, mie mi-a starnit si mai mult curiozitatea, singura intrebare care-mi suna in cap fiind: „De ce? Cum s-a ajuns aici?”. Asadar, scris la persoana intai singular, romanul reprezinta confesiunea personajului principal, pictorul Juan Pablo Castel. Aflat in inchisoare, acesta asterne pe hartie evenimentele care au dus la tragicul deznodamant, nu pentru a se justifica, cum tine el insusi sa precizeze, ci pentru a gasi o persoana, macar una, care sa-l inteleaga.

Totul incepe o data cu ultima sa expozitie, cand o tanara este singura care observa si priveste cu insistenta un amanunt aparent nesemnificativ din tabloul sau si ignorat de toti ceilalti, inclusiv de criticii experimentati, pe care Castel ii desconsidera total, numindu-i sarlatani. Acest detaliu, o ferestruica din coltul picturii, in care o femeie sta singura pe plaja si priveste marea, e considerat de Castel drept un element-cheie și definitoriu pentru pictura sa, in care e concentrata intreaga lui existenta. Ferestruica este de fapt un simbol al insingurarii, ceea ce denota conditia artistului de om trist, insingurat, izolat, furios si cinic, care isi doreste pe cineva cu care sa comunice si care sa-l inteleaga.

Dupa luni intregi in care Castel construieste obsesiv in minte tot felul de scenarii si dialoguri in eventualitatea reintalnirii tinerei, intr-o buna zi, soarta i-o scoate in cale. Si de aici incepe povestea lor complicata de dragoste, plina de hibe si cu final tragic. Castel, avid dupa o dragoste absoluta, e dominat de o gelozie bolnava, obsesiva si dependenta, alimentata de comportamentul misterios al Mariei si de faptul ca e deja casatorita cu un orb. Prin urmare, pictorul are iesiri violente fata de ea si distructive fata de el insusi, imbatandu-se, frecventand bordelurile si gandindu-se chiar la sinucidere, iar banuiala constanta ca e inselat il macina ca un vierme. Astfel, dintr-un artist sensibil, talentat si apreciat, Juan Pablo Castel ajunge sa fie dominat de proprii demoni interiori si  se transforma in criminal, injunghiind-o pe Maria. Astfel el distruge si ultima punte pe care o mai avea cu lumea, si ceea ce ar fi putut fi impreunarea, contopirea a doua coridoare paralele devine confirmarea unui destin singur si trist, a unui „singur tunel, întunecos și singuratic: al meu…”.

Recunosc c-am avut destule momente cand personajele mi-au facut un car de draci, mai ales Castel, pe care l-am banuit inca de la inceput c-ar ceva probleme la mansarda. M-a enervat teribil obicieul sau de a fi mereu banuitor, de a despica firul in patru, de apela in exces la ratiune si logica. Alteori mi-a fost pur si simplu mila de el. Oricum, povestea e una pesimista si trista, poate chiar deprimanta si mi-a intarit convingerea ca: (1) linia dintre dragoste si ura e una foarte subtire si (2) sufletul de artist e poate cel mai chinuit din cate exista. M-a facut de asemenea sa reflectez la conditia umana: ne nastem singuri si tot singuri ne stingem. Si intre cele doua puncte, tot de singuratate ne lovim. E probabil o constanta ingrata a existentei noastre, conditia de baza a fiintei umane.

Va indemn sa cititi „Tunelul” pentru trairile personajului principal descrise atat de bine, incat le simti cum cresc pe parcurs in intensitate pana la explozia finala, pentru sinceritatea dura si dureroasa a confesiunii, pentru reflectiile pe care involuntar ti le starneste.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: