Din gura altora, Povestioara de vineri

Scrisori de la Teddy

In timp ce se afla in prima zi de scoala in fata copiilor din clasa a 5-a, Doamna Thompson le-a spus un neadevar. Ca majoritatea profesorilor, le-a zis elevilor sai ca ii iubeste pe toti la fel de mult. Totusi, acest lucru nu era posibil, deoarece in primul rand, cufundat in banca sa, era un baietel numit Teddy Stallard. Doamna Thompson il urmarise pe Teddy in anul precedent si observase ca acesta nu se juca cu ceilalti copii, hainele sale erau neingrijite si era murdar mai tot timpul. Si Teddy putea fi nesuferit. Se ajunsese pana acolo incat Doamnei Thompson ii facea placere sa scrie pe lucrarile acestuia, cu creion rosu, un X mare si ingrosat si sa ii dea note mici.

La scoala la care preda doamna Thompson, trebuiau revizuite toate caracterizarile elevilor, iar pe Teddy il lasase intentionat la urma. Totusi, cand a deschis dosarul acestuia, a ramas surprinsa sa vada ca profesoara din primul an scrisese: „Teddy e un copil istet, isi face temele cu grija, este manierat si este o placere sa fii in preajma lui”.

Profesoara din clasa a 2-a scrisese: „Teddy este un elev excelent, apreciat de colegii sai, dar este tulburat de faptul ca mama sa sufera de o boala incurabila, iar viata de acasa trebuie sa fie foarte grea!”

Profesoara din clasa a 3-a notase: „Moartea mamei sale il afecteaza ingrozitor. Se straduieste foarte mult, dar pe tatal sau nu il prea intereseaza, iar climatul de acasa isi va pune amprenta asupra sa cat de curand, daca nu se va schimba ceva!”

Profesoara dintr-a 4-a a scrisese: „Teddy este retras si nu mai este interesat de scoala. Nu are prieteni si uneori adoarme in timpul orei.”

De-acum, doamna Thompson intelesese problema si i-a fost rusine de ce facuse. S-a simtit si mai prost cand elevii ei i-au adus cadouri de Craciun, legate cu panglici frumoase si impachetate in hartie stralucitoare. Mai putin Teddy.
Cadoul acestuia era impachetat cu hartie obisnuita de culoare maro. Doamnei Thompson i-a fost greu sa il deschida in fata celorlalti. Unii dintre elevi au inceput sa rada cand a descoperit o bratara careia ii lipseau unele pietre si o sticluta de parfum pe trei sferturi goala. Ea i-a certat, adaugand ca bratara era draguta si parfumul mirosea frumos. Teddy Stallard a ramas dupa ore in acea zi doar pentru a-i spune:

-Doamna Thompson, astazi mirositi exact ca si mama!

Dupa ce copiii au plecat, a plans timp de aproape o ora. In acea zi, a incetat sa mai predea citirea, scrierea si aritmetica si a inceput sa ii invete pe elevi. Doamna Thompson i-a acordat o atentie deosebita lui Teddy. Pe masura ce lucra cu el, mintea sa a inceput sa isi revina. Cu cat il incuraja mai des, cu atat acesta reactiona mai bine. Pana la sfarsitul anului, Teddy ajunsese cel mai istet elev din casa si in ciuda promisiunii ca ii va iubi pe toti la fel, Teddy a devenit alintatul sau.

Un an mai tarziu, a gasit o scrisoare de la Teddy in care ii spunea ca e cea mai buna profesoara pe care o avusese vreodata. Au mai trecut inca sase ani pana a mai primit un semn de la Teddy. Apoi el i-a scris ca terminase liceul al treilea din clasa si ca ea ramasese cea mai buna profesoara pe care o avusese vreodata.

Patru ani mai tarziu, a mai primit o scrisoare care spunea ca va termina in curand si facultatea cu cele mai bune rezultate. Inca o data o asigura pe doamna Thompson ca fusese cea mai buna profesoara.

Apoi au mai trecut inca patru ani si a mai venit o scrisoare, cu acelasi mesaj, dar numele expeditorului era schimbat: Dr. Theodore Stallard.

Apoi o noua scrisoare in care o anunta ca se va casatori. Ii spunea ca tatal sau a murit cu cativa ani in urma si o intreba daca ar vrea sa participe la nunta si sa stea in locul in care sta de obicei mama mirelui. Bineinteles ca a acceptat. Si a purtat bratara careia ii lipseau unele pietre si a folosit acelasi parfum pe care il primise demult de la Teddy. S-au imbratisat, iar Teddy i-a soptit la ureche:

-Multumesc pentru ca ati crezut in mine. Multumesc pentru ca m-ati facut sa ma simt important si mi-ati aratat ca pot insemna ceva!

Doamna Thompson i-a soptit cu lacrimi in ochi:

-Teddy, ai inteles gresit! Tu esti cel care m-a invatat ca pot schimba ceva. Nu am stiut cum sa predau elevilor pana te-am intalnit pe tine!

MORALA: Nu poti niciodata sa stii cum poti influenta viata altora prin ceea ce faci sau prin ceea ce nu faci. Tine seama de acest lucru in aventura ta prin viata si incearca sa schimbi in bine viata celorlalti!

Si nu uita: Nimeni nu are dreptul sa priveasca o alta persoana de sus decat in momentul in care se apleaca si-i intinde o mana pentru a-l ajuta sa se ridice!

Reclame
Din gura altora, Povestioara de vineri

Probabil

Era odată un fermier bătrân care își muncea pământul de mulți ani. Într-o zi i-a fugit calul. Când au auzit vestea, vecinii au venit la el.

-Ce ghinion! au zis ei.

-Probabil, a răspuns fermierul.

În dimineața următoare, calul s-a întors, împreună cu alți trei cai sălbatici.

-Ce minunat! au exclamat vecinii.

-Probabil, a răspuns bătrânul.

În ziua următoare, fiul său a încercat să călărească unul dintre caii sălbatici care l-a aruncat pe jos și astfel și-a rupt piciorul.

-Ce nenoroc! au zis vecinii iar.

-Probabil, a răspuns fermierul.

Apoi în sat au venit autoritățile militare pentru a-l recruta pe fiul fermierului. Întrucât acesta avea piciorul rupt, l-au lăsat la vatră.

-Ce noroc! au zis vecinii.

-Probabil, a răspuns fermierul.

Propriu şi personal

Despre oamenii pasionati

Sunt oameni care nu se urnesc din loc decat ajutati de cate un sut bine tintit, cu si din dragoste. Altfel zac pur si simplu (d)intr-o comoditate extraordinara! Viata lor e o continua lalaiala, iar lipsa timpului o scuza permanenta! Si acum sa trecem la partea picanta, cea cu marturisirile: Margeaua recunoaste, cu rusine ce-i drept si mana la piept, ca se numara printre aceste lentori din nascare, sarmani melci inzestrati cu doar doua viteze: incet si foarte incet, caci nu prea le surade ideea de a iesi din zona de confort! Da, recunosc ca imi lipseste initiativa si trebuie sa fiu mereu impinsa de la spate! Fac totul pe ultima suta de metri si doar in disperare de cauza. „Aleluia!” ar striga in acest moment mama. „In sfarsit a priceput si fie-mea ceea ce incerc eu sa-i explic de aproape 30 de ani!”

Light yourself with passionEh, si datorita sau poate din cauza faptului astuia, apreciez/stimez/ador/ma uit cu jind, bale, ochi sclipitori si tot tacamul la oamenii mistuiti de focul pasiunii. Cei care au descoperit ca le place un lucru atat de mult, incat traiesc pentru el, prin el… pana la uitarea de sine! Care pierd ore, zile, nopti la rand studiind, experimentand si invatand cu aviditate! Care viseaza noaptea colorat, iar ziua pun in aplicare… cu incredere, indarjire si hotarare. Ii invidiez pe oamenii astia fiindca Fortuna le-a suras! Au avut norocul de a gasi in aceasta viata acel ceva care le e stea calauzitoare, dara de lumina in intunericul apasator, hrana pentru suflet, insasi flacara din piept. Si-au aflat drumul, cu marcaje si panouri cu tot, iar acum nu fac altceva decat sa-l urmeze cu determinare. Si-au aflat menirea! Sau poate ea i-a gasit pe ei?!

passion-to-purpose-to-professionAm intalnit ieri o fiinta din asta fantastica, venita din alte lumi. Ii jucau luminite in priviri cand vorbea de meseria ei, i se lumina chipul si discursul i se insufletea pe masura ce povestea. Cu cat o intrebai mai multe, cu atat mai dornica era sa-ti spuna mai multe. Si o facea cu atata avant si pasiune, ca te molipsea si pe tine, dandu-ti impresia ca uau!, asta e calea pe care vrei sa o imbratisezi si tu, asta vrei sa faci pentru tot restul vietii! Evident, asta era pasiunea ei, nu a mea! De fapt, eu inca mai caut!

Si-atunci poate de asta sunt asa delasatoare si tardiva in miscari, fiindca nu am incotro ma indrepta! Focul pasiunii nu ma mistuie luminandu-mi calea! Tocmai de aceea si cu atat mai mult apreciez/stimez/ador, ma uimesc si ma fascineaza oamenii pasionati! Au descoperit ce le place si… asta fac, pentru asta trag acum in viata! Iar sa faci ceea ce-ti place si sa mai fi si platit pentru asta e ideal, e perfect, e… mai mult decat poti visa! And i guess not everybody is that lucky!

Parfum livresc

Tunelul

Tunelul de Ernesto Sabato Cu Ernesto Sabato si opera lui am facut cunostinta acum multi ani, in primul an de facultate, cand am i-am citit scrierea autobiografica „Inainte de tacere”. Si de atunci nimic. Pana ieri, cand m-am delectat pentru cateva ore cu „Tunelul”, romanul sau de debut, in varianta electronica, gasita intamplator pe scribd. In sensul ca nu cautam neaparat cartea asta. Si daca tot mi-am propus ca in 2014 sa citesc mai mult – o carte pe saptamana as vrea eu, dar sa vedem daca ma tine ritmul asta, ca deja sunt in urma – am zis sa nu ratez ocazia si sa si scriu cateva cuvinte pe Siraguri.

Asadar, aparut in 1948, dupa multe refuzuri ale editurilor, „Tunelul” este primul roman al scriitorului argentinian, fizician la origini, Ernesto Sabato. Si cu toate ca inceputul a fost mai greu, acesta i-a adus autorului faima si recunoasterea ca scriitor, precum si aprecierile elogioase ale unor mari scriitori ca Thomas Mann, Graham Greene şi Albert Camus, autorul fiind considerat un „clasic existenţialist”.

Surprinzator, romanul incepe brusc, direct cu deznodamantul: „E de ajuns sa va spun ca sunt Juan Pablo Castel, pictorul care a omorat-o pe Maria Iribarne…”. Si daca altora chestia asta le-ar fi taiat imediat pofta de a citi in continuare, mie mi-a starnit si mai mult curiozitatea, singura intrebare care-mi suna in cap fiind: „De ce? Cum s-a ajuns aici?”. Asadar, scris la persoana intai singular, romanul reprezinta confesiunea personajului principal, pictorul Juan Pablo Castel. Aflat in inchisoare, acesta asterne pe hartie evenimentele care au dus la tragicul deznodamant, nu pentru a se justifica, cum tine el insusi sa precizeze, ci pentru a gasi o persoana, macar una, care sa-l inteleaga.

Totul incepe o data cu ultima sa expozitie, cand o tanara este singura care observa si priveste cu insistenta un amanunt aparent nesemnificativ din tabloul sau si ignorat de toti ceilalti, inclusiv de criticii experimentati, pe care Castel ii desconsidera total, numindu-i sarlatani. Acest detaliu, o ferestruica din coltul picturii, in care o femeie sta singura pe plaja si priveste marea, e considerat de Castel drept un element-cheie și definitoriu pentru pictura sa, in care e concentrata intreaga lui existenta. Ferestruica este de fapt un simbol al insingurarii, ceea ce denota conditia artistului de om trist, insingurat, izolat, furios si cinic, care isi doreste pe cineva cu care sa comunice si care sa-l inteleaga.

Dupa luni intregi in care Castel construieste obsesiv in minte tot felul de scenarii si dialoguri in eventualitatea reintalnirii tinerei, intr-o buna zi, soarta i-o scoate in cale. Si de aici incepe povestea lor complicata de dragoste, plina de hibe si cu final tragic. Castel, avid dupa o dragoste absoluta, e dominat de o gelozie bolnava, obsesiva si dependenta, alimentata de comportamentul misterios al Mariei si de faptul ca e deja casatorita cu un orb. Prin urmare, pictorul are iesiri violente fata de ea si distructive fata de el insusi, imbatandu-se, frecventand bordelurile si gandindu-se chiar la sinucidere, iar banuiala constanta ca e inselat il macina ca un vierme. Astfel, dintr-un artist sensibil, talentat si apreciat, Juan Pablo Castel ajunge sa fie dominat de proprii demoni interiori si  se transforma in criminal, injunghiind-o pe Maria. Astfel el distruge si ultima punte pe care o mai avea cu lumea, si ceea ce ar fi putut fi impreunarea, contopirea a doua coridoare paralele devine confirmarea unui destin singur si trist, a unui „singur tunel, întunecos și singuratic: al meu…”.

Recunosc c-am avut destule momente cand personajele mi-au facut un car de draci, mai ales Castel, pe care l-am banuit inca de la inceput c-ar ceva probleme la mansarda. M-a enervat teribil obicieul sau de a fi mereu banuitor, de a despica firul in patru, de apela in exces la ratiune si logica. Alteori mi-a fost pur si simplu mila de el. Oricum, povestea e una pesimista si trista, poate chiar deprimanta si mi-a intarit convingerea ca: (1) linia dintre dragoste si ura e una foarte subtire si (2) sufletul de artist e poate cel mai chinuit din cate exista. M-a facut de asemenea sa reflectez la conditia umana: ne nastem singuri si tot singuri ne stingem. Si intre cele doua puncte, tot de singuratate ne lovim. E probabil o constanta ingrata a existentei noastre, conditia de baza a fiintei umane.

Va indemn sa cititi „Tunelul” pentru trairile personajului principal descrise atat de bine, incat le simti cum cresc pe parcurs in intensitate pana la explozia finala, pentru sinceritatea dura si dureroasa a confesiunii, pentru reflectiile pe care involuntar ti le starneste.

Tocanita internautica

Tocăniţă internautică (57)

Da, a înnebunit Mărgeaua!  Încă de anul trecut, nu-i stă mintea la altceva decât la redecorarea casei. Lucru cam greu de realizat în condiţiile în care eşti mândrul posesor al unui buzunar găunos şi pe deasupra te mai limitează şi faptul că locuieşti în casa altuia. Când stai în chirie, nu îţi permiţi să faci schimbări majore, că deh, nu e numele tău pe actul de proprietate! Daaaar de visat poţi visa muuuult şi bine, nu te împiedică nimeni! 😛 Prin urmare, tocăniţa internautică de săptămâna asta e… despre vise la pachet! Enjoy, adică lectură plăcută şi digestie uşoară!

Din gura altora, Povestioara de vineri

Pescarul și omul de afaceri

Un om de afaceri se plimba pe plajă, într-un mic sat de pescari. O barcă intră în port, iar din ea coborî un pescar cu un coș plin de pești. Afaceristul îl felicită pe pescar pentru peștii săi frumoși, întrebându-l:

– Cât timp ți-a luat să pescuiești acești pești?

– Destul de puțin, domnule, răspunse pescarul.

– Dar de ce nu ai rămas mai mult? Ca să prinzi mai mulți pești? întrebă afaceristul.

– Pentru că acești câțiva pești ne ajung mie și familiei mele.

– Și atunci ce faci în restul timpului?

– Păi mă scol când vreau și mă duc să pescuiesc un pic. Apoi mă joc cu copiii mei, îmi fac siesta împreună cu soția. Seara mă duc în sat să mă întâlnesc cu prietenii. Bem un pahar de vin, cântăm la chitara și stăm la povești. O viață frumoasă, ce mai!

Omul de afaceri îl întrerupse:

– Ascultă! Am un M.B.A. de la Harvard și pot să te ajut. Ar trebui să începi prin a pescui mai mult, iar cu banii câștigați să-ți cumperi un vas mai mare. Cu banii pe care o să îi faci acum, poți să cumperi un al doilea vas și tot așa până când vei avea o mica flotă. Apoi, în loc să vinzi peștele unui intermediar, ai putea să negociezi singur cu fabrica sau să-ți deschizi propria fabrica de pește. Așa ai putea să renunți la sătucul ăsta și să te muți la New York, Los Angeles sau chiar Beverly Hills. De acolo îți vei putea dirija propriile afaceri.

Pescarul se gândi îndelung. Apoi întrebă temător:

– Cât timp ar lua toate astea?

– Între 15 și 20 de ani, răspunse omul de afaceri.

– Bine și după asta?

– Ei bine, acum devine interesant, continuă afaceristul zâmbind. La momentul oportun, poți să-ți listezi compania la bursă și să câștigi milioane!

– Milioane? se minună pescarul. Și apoi?

– Apoi poți să ieși liniștit la pensie. Să te scoli când ai chef, să pescuiești un pic, să te joci cu nepoții și să-ți faci siesta cât poftești cu soția. Iar serile ai putea să le petreci cu prietenii, bând un pahar de vin și cântând la chitara. Sau citind nepoților copiilor ori povești.

– Dar asta fac și acum, senor. De ce să aștept 20 de ani ?

O altă variantă a poveştii găsiţi aici.

Fotografia săptămânii, Olteanca in Capitala

Apus de soare pe Lacul Morii

Intotdeauna am avut o stare de bine in preajma apei si de asta Lacul Morii (Ciurel) este una din zonele mele preferate din intreg Bucurestiul. De fiecare data cand ma plimb pe malul sau, furtunile mele interioare se calmeaza si ma incarc cu energie. Asa ca de cate ori am ocazia, dau o fuga aici si dupa cum puteti vedea din imagini, ochii mei au cu ce se desfata!

lacul morii

lacul morii

lacul morii

lacul morii

lacul morii

lacul morii

lacul morii

lacul morii

lacul morii

lacul morii

lacul morii

lacul morii

lacul morii

lacul morii

lacul morii

lacul morii

lacul morii

lacul morii

lacul morii

lacul morii