Lasă un comentariu

Nu ştiu să primesc complimente

N-am ştiut niciodată şi nici nu cred că voi învăţa vreodată! Mă înroşesc şi mă fâstâcesc toată, mai ceva ca fecioara în noaptea nunţii… dacă aţi mai văzut aşa ceva! Ca să nu mai spun că-mi leagă Dumnezeu limba, şi-odată cu ea şi mintea, că nu mai sunt în stare nici să scot două cuvinte pe gură, dar să mai şi îngaim o întreagă frază care să fie şi coerentă pe deasupra! Cu siguranţă că pentru cine nu mă cunoaşte, par de-a dreptul cretină sau oricum, cu ceva probleme la mansardă! Să fim serioşi, cine mai roşeşte în ziua de azi? Domniţele sfioase au dispărut acum vreo două secole, timpurile moderne ne învaţă că nu există tabuuri şi nici ruşine, lucrurile care odinioară ar fi crăpat obrazul sunt acum la loc de cinste pe prima pagină a ziarelor şi-n primetime la tv! Iar cuvântul „modestie”… ăăă, ce-i aia? Mai există în dicţionar?

Tot căutând eu cauzele şi explicaţiile acestui fapt, ca o Mărgea care nu are pace până nu ajunge la rădăcinile problemei şi nu dă de esenţă, am realizat că cel mai mult şi mai mult mă simt stânjenită atunci când sunt dată de exemplu în faţa marii adunări naţionale, pe sistemul „dacă ea poate, voi de ce nu puteţi?”. Numai mândră nu mă simt în acele momente! Din contră, mă tot gândesc ce urmări voi avea de îndurat, când vreunul din „neputincioşi” se decide să-mi arate el mie „neputinţa” sa! This is a big NO-NO!

Adevărul e că nu ştiu să primesc complimente pentru că nu sunt obişnuită să primesc complimente în general. Ce-i drept, le-am auzit destul de rar. Chiar şi-n copilărie, cu toate că învăţam bine, aveam note foarte bune şi luam mereu tot felul de premii la olimpiade şi concursuri şcolare, ai mei nu mi-au zis niciodată „Bravo, suntem mândri de tine!”, deşi tare aş fi avut nevoie să aud asta din gura lor! Aşa că aceste realizări treceau neobservate! Nu-i condamn şi nici nu port pică, la rândul lor au fost educaţi în acest fel, dar au făcut tot ce au crezut ei mai bine pentru mine să mă crească frumos!

Apoi, o altă explicaţie ar fi încrederea în sine, sau mai precis, lipsa ei. Nu pot accepta cuvintele de laudă pentru că nu le cred adevărate sau mai bine zis, nu mi se pare că le merit. Neeeah, nu e vorba despre mine, nu? Că doar nu sunt eu atât de… minunată!

Şi ultima explicaţie pe care am găsit-o: nu cred în sinceritatea celui care mă complimentează. Într-adevăr, aici nu e vorba despre ce simt eu, ci pur şi simplu de multe ori se vede de la o poştă că toate acele cuvinte frumoase (şi de cele mai multe ori, exagerate) sunt rostite doar de complezenţă ori, şi mai rău, pentru a pupa în fund şi a obţine ulterior diverse beneficii. De oamenii ăştia chiar mi-e scârbă! Dacă vrei ceva de la mine, poţi foarte bine să-mi ceri direct, nu-i nevoie să-mi insulţi inteligenţa transformându-te într-un mare lingău!

Eh, dacă v-am determinat să vă gândiţi câtuşi de puţin la acest subiect, după ce-mi spuneţi cum stă treaba la voi cu acceptatul complimentelor, puteţi să daţi şi un click pe articolul ăsta găsit pe net despre cum să accepţi cu clasă un compliment. Nu e niciodată prea târziu să învăţăm asta, nu?😉

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: